Iert, deci exist!
Viața este o permanentă luptă pentru împlinirea unor nevoi fizice, materiale, sociale, intelectuale și spirituale. Din mulțimea acestora, una se evidențiază în mod deosebit. Care credeți că este cea mai mare nevoie a sufletului omenesc? Ce ați dori cu ardoare dacă v-ați afla la finalul vieții, știind că mai aveți doar câteva zile de trăit?
Am auzit de o situație dramatică petrecută într-o familie creștină – familie în care, de-a lungul anilor de căsnicie, nu au existat prea multe clipe de pace, armonie și fericire. Deși familia era binecuvântată cu copii, soții nu s-au înțeles. Desele șicanări, certuri, discuții și tensiuni au otrăvit atmosfera căminului în așa măsură încât, dintr-un colț de paradis, el devenise un colț de iad.
După mulți ani de certuri și tensiuni, organismul femeii a cedat, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă. Niciun tratament nu mai era eficient, lucrurile evoluând spre un deznodământ fatal. Apropiindu-se ceasul despărțirii, deși numeroasele probleme legate de casă și copii erau încă nerezolvate, s-a întâmplat un fapt cu totul neobișnuit: soțul s-a apropiat încet de patul muribundei, a luat mâna palidă și tremurândă a soției în propria sa mână, apoi i-a spus încet: „Te rog, iartă-mă.” Soția, cu un glas stins, i-a răspuns la rândul ei: „Și tu pe mine”… A urmat o mângâiere, apoi femeia s-a stins…
Repet întrebarea: Care este cea mai mare nevoie a sufletului omenesc? De ce are nevoie urgentă inima apăsată de greaua povară a păcatului? Există un singur răspuns: de iertare, de eliberarea conștiinței.
Când cineva moare, toți cunoscuții și apropiații lui rostesc, asemenea unei formule magice: „Dumnezeu să-l ierte!” Există în conștiința tuturor oamenilor, chiar și a acelora care nu-L cunosc încă pe Dumnezeu, ideea că omul are nevoie de iertarea divină. Oricât de moral și de apreciat ar fi fost acel om în timpul vieții, în fața dreptății divine el tot un biet păcătos rămâne. Și aceasta în ciuda unor încercări (într-o oarecare măsură reușite, de altfel!) ale lui Satana de a masca problema păcatului și de a abate atenția omului de la cea mai mare nevoie a sa.
Psihologia modernă urmărește cu tenacitate să-l elibereze pe omul modern de complexul vinovăției cauzat de păcat. Pe de altă parte, evoluționismul lovește direct în esența Evangheliei: dacă omul nu este altceva decât un animal evoluat, atunci dispare noțiunea de păcat (animalele nu păcătuiesc, nu-i așa?). Dispărând noțiunea de păcat, dispare și noțiunea de vinovăție. Iar dacă nu există păcat și vinovăție, omul nu mai are nevoie de iertare, de Dumnezeu, de pocăință, de religie…
Și totuși, omul secolului al 21‑lea are aceeași nevoie de iertare și de eliberarea conștiinței ca și înaintașii lui din secolele și mileniile trecute. Confortul adus de tehnologiile moderne nu a schimbat cu nimic esența naturii umane care, după Scripturi, este păcătoasă (vezi Romani 3:23; 1 Împărați 8:46).
Să încercăm să găsim un răspuns rezonabil la câteva întrebări concrete legate de nevoia stringentă a omului de a fi iertat și de a-și liniști conștiința.
1) Cât este dispus Dumnezeu să ierte omului păcătos? Există o limită?
Într-un număr al revistei „Semnele Timpului” din anul 1980, a fost publicat un articol despre marii criminali de război judecați în procesul de la Nurnberg. Înainte de executarea sentinței capitale, pastorul protestant Henri Gereke le-a făcut acestora mai multe vizite. Unii dintre condamnați l-au refuzat în mod constant, însă 15 dintre ei au acceptat vizita. A urmat o serie de întâlniri în cadrul cărora pastorul le-a predicat Evanghelia. Sunt deosebit de remarcabile câteva declarații ale unora dintre condamnații care au primit Evanghelia în ultimele clipe de viață:
Fritz Zankel, fost ministru al muncii în cel de-al treilea Reich, i-a spus lui Gereke, atunci când acesta a intrat în celula sa: „Dumnezeu e milos și cu un păcătos ca mine.” Apoi și-a mărturisit păcatele… Pastorul a confirmat că Fritz Zankel devenise un om cu totul nou…
Wilhelm Keitel, șeful înaltului comandament al armatei, citea Biblia când pastorul Gereke l-a vizitat în celula sa. Apoi, adresându-se acestuia, i-a spus: „Eu știu din această carte că Dumnezeu poate iubi și un păcătos ca mine”. Ridicându-și mâinile spre cer, condamnatul i-a cerut iertare lui Dumnezeu pentru tot ce făcuse. Ajuns pe eșafod, Wilhelm Keitel a spus plin de încredere: „Să fie Christos Salvatorul meu și să rămână în mine tot timpul!”
Hans Frank, un ideolog al războiului, a recunoscut totul în boxa acuzaților, afirmând: „Dreptatea veșnică a lui Dumnezeu e cea în care mă încredințez plin de încredere. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă primească și pe mine.”
Von Ribentrop, fost ministru de externe al Germaniei naziste, de la o atitudine rece din primele ocazii, a început să se deschidă în fața soliei Evangheliei. După mai multe întâlniri cu pastorul Gereke, pe eșafod i-a spus acestuia: „Ne vom revedea.”
Așadar, cât poate ierta Dumnezeu? Nici nu ne putem imagina cât de mult… Preotul Galeriu afirma într-o emisiune televizată că „nu poate omul păcătui atât cât poate Dumnezeu ierta.” Exemplul tâlharului pocăit în ceasul al 12‑lea al vieții sale este doar un exemplu palid cu privire la capacitatea lui Dumnezeu de a ne ierta.
Criminalii condamnați în procesul de la Nurnberg nu erau criminali de rând. Ei aveau pe conștiință milioane de victime: erau criminali de război… Dintre toate invențiile diavolului, războiul este capodopera răului, căci el însumează tot ce poate fi mai rău în lume: crimă, violență, foamete, violuri, deportări, dezastre, criză economică, etc. Cu toate acestea, Dumnezeu e dispus să-i ierte și pe astfel de criminali.
Se îndoiește cineva de acest lucru? Îl invit să-și reamintească promisiunea făcută de Însuși Mântuitorul: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Dacă în Biblie ar exista doar acest singur verset, ar fi suficient să înțelegem că Dumnezeu poate și vrea să-l ierte pe omul păcătos. Dacă Dumnezeu poate ierta orice păcat, dacă El vrea și dorește să o facă, atunci de ce atâția oameni duc în mormânt povara imensă a vinovăției lor? Pentru că promisiunea Mântuitorului ne vorbește și despre o condiție a acordării iertării, condiție peste care Dumnezeu nu poate trece: „pe cel ce vine la Mine…”
Ce se întâmplă când omul nu vine la Christos cu povara vinovăției lui, ci fuge de El? Dumnezeu rămâne cu darul iertării în mână… Dacă există o limită a iertării, aceasta nu se află la Dumnezeu, ci la om, în propria lui voință și alegere. Ascultați cu câtă durere trebuie să constate Dumnezeu faptul că cel ce întoarce spatele iertării este chiar cel ce are cea mai mare nevoie de ea: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (Osea 13:9).
Așadar, dacă în final vor fi oameni neiertați și nemântuiți, aceasta se va întâmpla nu pentru că Dumnezeu nu a vrut să-i ierte, ci pentru că ei nu au vrut să vină la El pentru a primi darul iertării.
2) Cum îl privește Dumnezeu pe omul care nu vrea să-l ierte pe semenul sau greșit?
În Geneza 50:15‑21, este relatată o scenă impresionantă. După moartea lui Iacov, frații lui Iosif se tem că acesta, neîmpiedicat acum de prezența tatălui lor, se va răzbuna pe ei pentru gestul lor incalificabil de a-l vinde ca rob. Cu o teamă aparent justificată, ei se apropie de Iosif, transmițându-i un mesaj din partea lui Iacov: „Oh, iartă nelegiuirea fraților tăi și păcatul lor, căci ți-au făcut rău. Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!” (vers. 17). Apoi, frații lui Iosif se aruncă cu fața la pământ înaintea lui, implorând mila și iertarea lui. În mod neașteptat pentru ei, Iosif începe să plângă, spunându-le: „Fiți fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu” (vers. 19)?
Cuvintele nobilului Iosif scot în evidență un mare adevăr: cel care nu iartă, cel care își caută singur dreptatea, cel ce îl judecă pe semenul său, în realitate se așază în locul lui Dumnezeu. Știm cu toții cine a fost prima ființă care a încercat să se așeze în locul lui Dumnezeu: Lucifer. Un simplu raționament sub forma unei întrebări: Ai cui copii sunt cei neiertători, cei care își caută dreptatea personală, cei răzbunători și care își judecă semenii? Răspunsul e cutremurător. În același timp e uimitor să constatăm cât de departe țintește lipsa milei și a spiritului iertării în viața unui om.
Vă invit să mai zăbovim câteva clipe asupra acestor scene din istoria veche, pentru a găsi răspunsul la alte două posibile întrebări:
3) Care este prețul iertării? Costă ea ceva?
4) Cine plătește prețul: cel care iartă sau cel iertat?
Priviți la drama pe care a trăit-o Iosif! Vândut de proprii săi frați pentru doar 20 de arginți, după ce petrece 13 ani în închisorile Egiptului (nu pentru vreo nelegiuire, ci tocmai pentru că a dorit să rămână curat), Iosif ajunge, călăuzit de Providența divină, primul ministru al Egiptului. În această nouă calitate, Iosif se reîntâlnește cu frații săi vânzători după 13 ani de suferințe și umiliri. Întâlnirea are loc în condiții cu totul speciale: Iosif – mare demnitar al celui mai puternic stat din zonă – și frații săi – niște păstori itineranți și umili.
Încercați să vă imaginați scena primei întâlniri! Oare Iosif nu avea și el fire pământească? Nu era și el construit din același „material” ca orice om? Oare nu era ispitit să le reproșeze fraților săi: „Aha! Acum ați căzut în mâinile mele, ca pasărea în laț. Dumnezeu v-a dat în mâinile mele și El îmi face astăzi dreptate. Am pierdut cei mai frumoși ani ai tinereții mele în închisoare din cauza voastră. Vă aduceți aminte de visele mele de care râdeați și pentru care m-ați urât până la moarte? Iată că ele se împlinesc acum, sub ochii voștri! În genunchi, nenorociților! Acum trebuie să plătiți! Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte!”
Oare în inima lui Iosif nu se ducea lupta între îndemnurile firii lui pământești, care cereau dreptate, și cele ale Duhului Sfânt, care cereau milă și iertare? Cu siguranță! Iosif era supus acelorași slăbiciuni ca și noi. Ispita revanșei era cât se poate de puternică iar eul cerea răzbunare. Cu toate acestea, Iosif își iartă frații. Și o face din toată inima. Dar pentru ca să ierte, Iosif trebuie să plătească scump. Știți care era prețul? Răstignirea eului – cel mai mare preț pe care-l poate plăti cineva. Viața demonstrează că un om suportă mai ușor pierderea unor lucruri materiale decât ca eul său să fie călcat în picioare.
Vedeți? Acesta e prețul iertării pe care l-a plătit Iosif și pe care trebuie să-l plătească orice om care poate și vrea să-l ierte pe semenul care i-a greșit.
Dar cel care are nevoie de iertare nu are și el un preț de plătit? Desigur! Și prețul este același: răstignirea eului. Cine poate spune că e ușor să-ți ceri iertare? Cui îi este la îndemână să recunoască faptul că el nu e „sfântul” acela din ramă și că în caracterul său sunt și umbre, sunt și defecte, sunt și slăbiciuni? Cui îi face plăcere să recunoască aceste realități?
Nimănui! Nu! Nu e deloc ușor să-ți ceri iertare. Pentru ca să o poți face, trebuie mai întâi să-ți răstignești eul… Or lucrul acesta reprezintă, pentru omul păcătos, un preț uriaș…
Frații lui Iosif puteau gândi în felul următor: „Cum? Noi, frații mai mari, să ne cerem iertare de la fratele nostru mai mic? El este unul, iar noi suntem atâția… O fi el demnitar în Egipt, dar tot evreu ca și noi este în cele din urmă. Iosif e „bobocul” familiei. Noi să ne cerem iertare de la el? Niciodată!”
Oare între noi nu apar situații asemănătoare? Biserica e o mare familie în care, adesea, ne greșim unul altuia. Când se pune însă problema iertării, apar justificările de genul:
1) Diferențe de sex: „Eu, bărbat, să-mi cer iertare de la o femeie?” Sau invers…
2) Diferențe de vârstă: „Eu sunt mai în vârstă decât el. Să-mi cer iertare de la el, care poate să-mi fie copil?”
3) Diferențe de poziție socială și de pregătire intelectuală: „Eu, care am două facultăți, să-mi cer iertare de la un muncitor umil ca el?”
4) Diferențe de poziție în biserică: „Eu, care slujesc în această biserică de atâția zeci de ani, să-mi cer iertare de la el, care se juca în nisip când eu lucram pentru Domnul?”
Da, iertarea costă! Îl costă atât pe cel care iartă, cât și pe cel care are nevoie de iertare. Dar oare nu merită să fie plătit acest preț? Pe Dumnezeu cât L-a costat iertarea pe care e gata oricând să ne-o ofere?
Dacă iertarea costă atât de mult, cu mult mai mult costă lipsa ei! Acolo unde nu există iertare, foarte curând vedem consecințele: lupte interminabile, tensiuni, certuri, revanșe, comitete, vizite, inimi rănite, lacrimi, dezbinări, pierderea credinței, întârzierea misiunii bisericii, întârzierea revenirii Mântuitorului și, în final, rănirea inimii lui Dumnezeu. Nu e suficient pentru ca să ne convingem că prețul lipsei iertării este mult mai mare decât cel al iertării?
Știți care e cel mai mare preț pe care-l vor plăti atât cei ce refuză să ierte, cât și cei care refuză să-și ceară iertare? Acei oameni nu vor ajunge la „cunoștința mântuirii” (vezi Luca 1:76‑77). Unor astfel de așa-ziși creștini, Mântuitorul le va spune în ziua mântuirii: „Plecați de la Mine, căci nu vă cunosc! Eu am dat totul pentru a vă putea ierta. Voi nu ați vrut să sacrificați nimic pentru a vă putea ierta unul pe altul. Plecați de la Mine în întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 25:41; Luca 13:27)!
5) Iertarea este condiționată sau necondiționată?
Adesea auzim spunându-se: „Nu pot să trec peste asta. N-a venit la mine ca să-și ceară iertare. Cum să-l iert, dacă el nu o cere?” Și, ca să ne justificăm poziția, deschidem Biblia și citim: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l! Și, dacă-i pare rău, iartă-l! Și chiar dacă păcătuiește de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: „Îmi pare rău!” – să-l ierți” (Luca 17:3‑4).
Se pare că Însuși Mântuitorul ne învață să iertăm doar pe cei care regretă fapta lor și își cer iertare. Dar dacă cel greșit nu-și cere iertare? Dacă I-am fi pus lui Iisus această întrebare, ce credeți că ne-ar fi răspuns? Din cât Îl cunoaștem pe Domnul, oare ar fi putut El să ne răspundă: „Dacă nu-i pare rău, să nu-l iertați”? Așa ne-ar fi învățat El?
Cu siguranță că Iisus nu ne-ar fi învățat să procedăm în felul acesta! Sunt convins că Acela care ne-a învățat să ne iubim vrăjmașii, care ne-a învățat să ne rugăm pentru cei ce ne persecută, să facem bine celor ce ne vorbesc de rău, Acela care pe cruce s-a rugat: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!”, ne-ar spune și nouă astăzi: „Dacă celui ce ți-a greșit nu-i pare rău, iartă-l de două ori mai mult, căci nu știe ce face. Ai milă de el, căci este într-o stare nenorocită. Roagă-te pentru el, ca Dumnezeu să-i deschidă ochii, să-și vadă păcatul și să primească darul pocăinței.”
Da, Dumnezeu ne cere să iertăm în orice împrejurare. Și atunci când semenul nostru regretă fapta lui, dar mai ales atunci când inima lui este împietrită și mintea întunecată. Cel ce așteaptă să ierte doar după ce se împlinesc toate ritualurile rabinice, nu va ierta niciodată… Și el însuși nu va fi iertat…
Mărturisirea greșelii este necesară nu pentru cel ce trebuie să ierte, ci pentru cel ce are nevoie de iertare. Vindecarea noastră fizică și spirituală este strâns legată de capacitatea noastră de a ne ierta unii pe alții, dar și de iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu.
În revista „Revue Adventiste” din 31 ianuarie 1980, sub titlul „Balsamul vindecător”, este relatată experiența unei tinere pe nume Margareta Aicega. În timp ce își ajuta o prietenă să confecționeze flori din hârtie, Margareta se rănește grav la ochiul stâng cu o sârmă de oțel. Din acea clipă începe un șir lung de suferințe și tratamente pentru salvarea ochiului. În cele din urmă, medicul oftalmolog îi spune Margaretei: „Regret, dar am dat greș. Ochiul tău e pierdut.”
Tânăra e zdruncinată. Ochiul stâng e pierdut, iar cel drept, pe cale simpatică, e și el pe cale să-și piardă vederea. În cele din urmă, Margareta devine nevăzătoare. Se mută la o prietenă care o îngrijește și care încearcă să-i redea speranța, ducând-o la biserică. Margareta nu depune armele. Ea știe că în Matei 21:22 scrie: „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi.” De aceea, ea se roagă cu ardoare: „Doamne, în Numele lui Iisus, te rog vindecă-mi ochii.”
Răspunsul la rugăciunea ei a fost unul neașteptat. Prin ochii întunecați, Margareta vede un tablou pe care nu-l înțelege: Îl vede pe Iisus, dar între El și ea se afla un mare bolovan. „Doamne, ce înseamnă acest bolovan?” Iisus îi răspunde: „Margareta, tu ai în inima spirit de critică. Medicul a făcut tot ce a putut, iar tu l-ai judecat pe nedrept.”
Tânăra femeie nu știa că în inima ei purta acest păcat. Se roagă pentru iertare, apoi se roagă din nou pentru vindecare. Drept răspuns, ea primește același tablou. Aceeași nedumerire îi stăruie în minte. Se roagă din nou și Iisus îi răspunde: „Margareta, tu ai încă în inima ta multă invidie.”
Din nou tânăra se roagă pentru iertare, apoi din nou cere de la Dumnezeu vindecarea dorită. Pentru a treia oară, drept răspuns la rugăciune, primește același tablou. „Doamne, dar ce e cu bolovanul? De ce nu dispare?” „Margareta, tu ai încă în inima ta multă amărăciune și și supărare.”
Tânăra nu capitulează. Se roagă tot mai mult pentru iertare și biruință. Când simte că inima îi este curățată de păcat, când simte că nu mai poartă niciun pic de ură față de cei din jur, când primește asigurarea iertării, Margareta simte că ochii ei întunecați încep din nou să strălucească de bucuria vieții și a luminii. Margareta vede din nou…
O notă de la finalul articolului specifică faptul că redacția a luat legătura cu medicul oftalmolog care o tratase pe Margareta și acesta a confirmat că diagnosticul dat Margaretei Aicega era unul fără nicio speranță.
Cuvântul „iertare” există în majoritatea limbilor care se vorbesc pe pământ. Poate că suntem conștienți sau nu, însă acest cuvânt este cel mai scump cuvânt din cele existente. De ce? Pentru că, pentru ca acest cuvânt să existe în vocabularul oamenilor, Dumnezeu a trebuit să plătească cel mai mare preț posibil din Univers: viața Unicului și Prea Iubitului Său Fiu. Și, deși L-a costat atât de mult, El e dispus să ne ofere darul iertării fără nicio plată.
De ce să nu primim acest dar? Și, mai ales, de ce să nu-l oferim și noi semenilor noștri greșiți, indiferent dacă își cer sau nu iertare?
Te invit să trăim împreună în atmosfera iertării și sufletele noastre bolnave de boala păcatului se vor vindeca cu certitudine. Crezi lucrul acesta? Încearcă și te vei convinge!
Lori Balogh
