Ești dispus să accepți planul lui Dumnezeu?
– Un test al încrederii în El –
Mai e puțin și istoria zbuciumată a acestui pământ se va sfârși, împreună cu toate frământările, neliniștea și suferințele ei. Mai e puțin și sufletele noastre ar trebui să se umple de o bucurie negrăită la auzul „pașilor” Mântuitorului venind spre noi, spre acest țărm al Universului care a cunoscut cea mai teribilă dramă din câte pot exista – drama păcatului. Mai e puțin și avem încă atâtea lucruri de făcut!
Caracterele noastre nu sunt încă pregătite pentru cer, lucrarea încredințată nouă de Iisus este încă timidă, cunoașterea de Dumnezeu este încă săracă, iar experiențele noastre cu El nu au ajuns încă la acel nivel încât să ne pregătească pentru ultima mare criză prin care va trece omenirea înainte de revenirea Mântuitorului.
Dintre toate subiectele care pot preocupa mintea și inima noastră, cel legat de cunoașterea caracterului lui Dumnezeu este de departe cel mai important. De ce? Pentru că trebuie să știm Cine este Cel în care ne încredem; trebuie să-L cunoaștem pe Cel alături de care vom petrece o veșnicie întreagă și, nu în ultimul rând, trebuie să știm Cine este Cel de partea căruia vom intra în ultima mare confruntare dintre bine și rău, dintre Christos și Satana.
Însuși Mântuitorul a legat destinul nostru veșnic de cunoașterea caracterului lui Dumnezeu:
„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Doar atunci când Îl vom cunoaște în așa măsură încât să putem afirma asemenea lui Pavel: „Știu în Cine am crezut!” (2 Timotei 1:12), doar atunci avem garanția că suntem pregătiți pentru cer.
Dar cum Îl putem cunoaște pe Dumnezeul nevăzut, pe Nemuritorul, pe Cel care „locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut nici nu-L poate vedea” (1 Timotei 1:17; 6:16)? Din fericire, avem o mulțime de căi și mijloace puse la dispoziția noastră pentru a ajunge la acesta înaltă și importantă știință.
Natura ne dezvăluie câte ceva despre puterea, inteligența, imaginația și grija Creatorului față de Creația Sa. Istoria ne învață că totul se derulează sub atenta Sa supraveghere, căci „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc” (Psalmul 24,1). Conștiința ne face să auzim glasul Lui în momentele în care suntem ispitiți să ne abatem pe căi greșite, iar experiențele personale ne conduc mereu la o mai bună cunoaștere a dragostei Sale față de noi.
Însă dincolo de aceste căi generale de cunoaștere a Divinității, Dumnezeu ne-a lăsat două căi speciale prin care avem posibilitatea să accesăm întreaga „bază de date” legată de acest subiect: viața lui Iisus și Biblia. Fără aceste căi speciale ale Revelației divine, cunoașterea noastră de Dumnezeu ar fi fost vagă, incompletă și insuficientă.
Una dintre căile cele mai atractive de a-L cunoaște pe Dumnezeu este aceea de a urmări modul în care a intervenit El în anumite situații din viața unor personaje biblice. Pentru această ocazie, vă propun să ne oprim asupra unuia dintre împărații de seamă ai Regatului lui Iuda, un mare reformator religios și o personalitate marcantă a timpului și locului în care a trăit: Ezechia.
Domnind în Iudeea între anii 726‑697 î.Ch., Ezechia nu are prea multe lucruri bune de moștenit de la tatăl său – Ahaz. Acesta din urmă se purtase ca un păgân, ca un om cu totul străin de religia evreilor. Își trecuse fiul prin foc, conform unui ritual vechi canaanit, îndepărtase din templu altarul de aramă pe care preoții aduceau jertfele zilnice, precum și pridvorul Sabatului, și adusese poporul într-o stare deplorabilă din punct de vedere moral. Ținând cont de moștenirea lăsată de tatăl său Ahaz, caracterul lui Ezechia se remarcă cu atât mai mult, el fiind unul dintre împărații considerați buni ai Regatului Iudeii.
Ezechia urcă pe tron la vârsta de 25 de ani, în floarea tinereții, când orice tânăr e plin de încredere în sine, plin de optimism și planuri de viitor. El ar fi putut urma exemplul tatălui său – o cale largă, tentantă și comodă firii omenești. Totuși nu a făcut-o. Ezechia ne uimește prin loialitatea sa față de Dumnezeul cel adevărat și față de valorile încredințate poporului său. Oare cine i-a insuflat acest respect? Cine l-a educat astfel încât să dobândească un caracter atât de nobil?
La vârsta la care tinerii nu prea vor să știe de Dumnezeu, de pocăință, de religie și norme morale, Ezechia Îl caută pe Dumnezeu din toată inima lui și se dovedește a fi un împărat bun, credincios, despre care Biblia nu are decât cuvinte de apreciere: „El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului întocmai cum făcuse tatăl său David” (2 Împărați 18:3). Este de specificat faptul că despre niciunul dintre împărații care i-au urmat lui David la tron nu se spune așa ceva. Raportul biblic, tradus în limbaj modern, înseamnă calificativul „excepțional”.
Ezechia a dovedit că este un om de război priceput, luptând cu succes pentru independența regatului său. Însă el a fost și un mare și profund reformator religios. Urcând pe tron într-o perioadă foarte dificilă, când Regatul de Nord era ocupat de asirienii care amenințau independența și suveranitatea tuturor țărilor din regiune, văzând în propriul popor apostazia morală și religioasă lăsată de tatăl său, Ezechia își dă seama că doar o reformă radicală poate salva națiunea de la dezastru.
El știe că o reformă pe jumătate nu poate îndepărta pedeapsa divină care deja se abătuse asupra Regatului de Nord. De aceea, primul lucru pe care-l face el este să restabilească serviciul religios de la templu. În acest sens, îi convoacă pe preoți și leviți și discută deschis cu ei planul reformelor pe care le dorea. Apoi, fără nicio întârziere, trece la acțiune.
„A îndepărtat înălțimile, a sfărâmat stâlpii idolești, a tăiat Astarteele și a sfărâmat în bucăți șarpele de aramă pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui; îl numeau Nehuștan. El și-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel și, dintre toți împărații lui Iuda care au venit după el sau care au fost înainte de el, n-a fost niciunul ca el. El s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El și a păzit poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. Și Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut” (2 Împărați 18:4‑7).
În viața bunului împărat, al cărui comportament fusese ireproșabil până atunci, apare însă o cotitură. În cel de-al 14‑lea an al domniei lui, Sanherib, împăratul Asiriei, năvălește în Regatul Iudeii și cucerește câteva cetăți. În acest moment de criză, Ezechia dovedește slăbiciune, are o cădere spirituală și recurge la o soluție omenească pentru a rezolva criza: Ia aurul și argintul din templu și încearcă să-l determine pe Sanherib să renunțe la înaintarea lui către Ierusalim.
A fost o soluție bună? Ca orice soluție omenească, aceasta a complicat și mai mult situația. Văzând aurul și argintul dat de Ezechia, lui Sanherib i s-a făcut și mai multă poftă după bogățiile pe care și le imagina că sunt în Ierusalim. Urmarea? Împăratul Asiriei trimite o delegație de intimidare la Ierusalim.
În ceasul al 12‑lea, Ezechia își dă seama de greșeala făcută, își revine spiritual și își pune din nou toată încrederea în ajutorul cerului. Dumnezeu onorează încrederea lui Ezechia și scapă Ierusalimul printr-o intervenție divină în urma căreia armata asiriană pierde 185 000 de soldați, în timp ce Sanherib însuși este ucis în capitala sa Ninive.
În aceste momente dramatice, după ce Ezechia iese dintr-o criză majoră care pusese în pericol însăși existența poporului său, vine marea lovitură a vieții sale: „În vremea aceea, Ezechia a fost bolnav pe moarte. Prorocul Isaia, fiul lui Amoț, a venit la el și i-a zis: „Așa vorbește Domnul: Rânduiește ce ai de rânduit casei tale, căci vei muri și nu vei mai trăi” (2 Împărați 20:1).
Expresia „în vremea aceea” ne lasă să înțelegem că Dumnezeu îi transmite lui Ezechia acest mesaj în anul al 14‑lea, când împăratul era în vârstă de 39‑40 de ani, adică în floarea vârstei. Mesajul apare ca o pedeapsă divină față de căderea spirituală de care dăduse dovadă Ezechia cu puțin timp înainte.
Oare Dumnezeu nu ținea cont de numeroasele fapte bune făcute de acesta? De la David până la el, nu mai fusese niciun împărat atât de credincios ca el. De ce să-l pedepsească Dumnezeu pentru un singur păcat? De ce să-și încheie viața în floarea vârstei, la doar 40 de ani, când încă putea face mult pentru cauza poporului său și pentru Dumnezeu? Alți împărați idolatri și răi din toate punctele de vedere au domnit mult mai mult . De ce Ezechia, care-I slujise întreaga viață lui Dumnezeu, să-și încheie viața atât de timpuriu pentru un singur păcat? Cât de drept este Dumnezeu când procedează în felul acesta cu copiii Săi?
Cineva ar putea presupune că Dumnezeu nu intenționa să-i ia viața, ci doar l-a pus la probă pe Ezechia cu scopul de a-l maturiza spiritual. Sunt însă convins că aici nu e vorba de o încercare de genul celei prin care a trecut Avraam. În mod real aici suntem în fața unei hotărâri divine: „Rânduiește ce ai de rânduit casei tale, căci vei muri și nu vei mai trăi.”
Este vorba aici de o pedeapsă divină? Categoric nu! Dovada constă în faptul că Dumnezeu revine asupra deciziei și îi prelungește viața lui Ezechia cu încă 15 ani. Nu, nu e vorba despre pedeapsă aici, ci despre un plan divin plin de înțelepciune și dragoste față de creaturile Sale. Ezechia greșise – e adevărat! – dar rămâne același fiu iubit pentru Tatăl ceresc. De ce cred din tot sufletul că nu e vorba aici de pedeapsă, ci de un plan al lui Dumnezeu plin de iubire și înțelepciune? Din derularea evenimentelor care au urmat.
La auzul „sentinței” divine, Ezechia se îngrozește. Probabil că și el percepe hotărârea lui Dumnezeu ca fiind o pedeapsă a cerului. Și el nu e decât un om care nu poate vedea dincolo de aparențe, nu poate privi în viitor. Ezechia nu se poate consola cu gândul că trebuie să-și încheie viața în floarea vârstei. Mai are încă multe de făcut. Și, în disperarea sa, se agață cu toată puterea lui de Dumnezeu. Plânge, se roagă, imploră mila …
Dumnezeu îl ascultă și Își schimbă hotărârea. Profetul Isaia e trimis cu un mesaj conținând noua hotărâre divină: încă 15 ani de viață adăugați. Încerc să-mi imaginez explozia de bucurie a lui Ezechia. O, dacă ai ști tu, Ezechia, ce nenorociri vor veni peste tine și poporul tău pentru că nu ai acceptat planul lui Dumnezeu!
Ce s-ar fi întâmplat dacă Ezechia ar fi acceptat planul inițial al lui Dumnezeu și ar fi murit la vârsta de 40 ani? Cel puțin două lucruri grave și nedorite nu s-ar fi întâmplat:
1) Ezechia nu ar fi avut o nouă ocazie de a păcătui și a decădea spiritual. Ce s-a întâmplat imediat după însănătoșirea împăratului? Biblia relatează despre sosirea unei delegații venită tocmai din Babilon cu scopul aparent de a vedea minunea vindecării lui Ezechia. Există însă un scop ascuns al delegației babiloniene: spionajul.
În timpul vizitei înalților demnitari, Ezechia pierde ocazia unică de a-I da slavă lui Dumnezeu, vorbind păgânilor despre marile adevăruri pe care le deținea. Împăratul începe să se laude cu bogățiile lui, ca și cum cei 15 ani de viață prelungită ar fi însemnat o veșnicie. Ezechia păcătuiește din nou. Mustrarea vine pe loc, iar păcatul lipsei de recunoștință și cel al mândriei a rămas ca o pată neagră pe haina caracterului său, atârnând greu în ziua judecății.
Dacă ar fi existat doar acest unic motiv, ar fi fost suficient ca argument în favoarea planului inițial al lui Dumnezeu. Ar fi fost mult mai mult de preferat ca Ezechia să-și încheie viața atunci, când Domnul a considerat că e cel mai bine.
2) Al doilea motiv pentru care planul inițial al lui Dumnezeu era infinit mai bun decât ceea ce dorea Ezechia e legat de nașterea lui Manase. Acest copil nu s-ar fi născut dacă Ezechia ar fi murit la timpul hotărât de Dumnezeu. 2 Împărați 21:1 spune că după Ezechia, pe tronul Iudeii a urcat Manase, fiul său de numai 12 ani. Concluzia firească este că acest copil s-a născut în perioada de har prelungit care i s-a acordat lui Ezechia.
Cine a fost acest Manase, succesorul la tron cu un record în ceea ce privește longevitatea domniei (55 ani)? 2 Împărați cap. 21 redă un rezumat al ororilor pe care acest împărat le-a făcut în timpul domniei lui. A fost cel mai decăzut împărat din istoria celor două regate, cel mai păgân și mai idolatru. Dacă în viața altor împărați se mai putea găsi și ceva bun, în Manase s-a concentrat întreaga răutate și răzvrătire de care e capabil omul păcătos.
Manase a anulat toate reformele tatălui său, rezidind înălțimile idolatre și altarele închinate lui Baal, Astarteea și oștirii cerurilor. Manase a ridicat altare păgâne chiar și în templu. L-a trecut pe fiul său prin foc, conform unei practici păgâne, a practicat spiritismul și a adus la palat o mulțime de vrăjitori, ghicitori și descântători.
Împăratul decăzut a umplut Ierusalimul de sânge și țara de violență, ducând la decăderea poporului care ajunsese mai rău decât popoarele păgâne din jur. Starea deplorabilă în care ajunsese poporul sub lunga domnie idolatră a acestui împărat L-a silit pe Dumnezeu să aducă peste Regatul de Sud pedeapsa robiei babiloniene.
S-ar fi întâmplat oare acest dezastru național dacă Ezechia ar fi acceptat planul inițial al lui Dumnezeu? Cu siguranță că nu! Sau, cel puțin, nu atât de repede!
Câteva concluzii
Ideea de plan poate nu e agreată de noi. Am fost suprasaturați cu tot felul de planuri cincinale, anuale, trimestriale, lunare… Cu toate aceste planuri, lucrurile au mers mereu din ce în ce mai rău. De ce? Pentru că erau planuri făcute de oameni.
Aici vorbim însă de planul lui Dumnezeu. Nu este vorba de planul cel veșnic al mântuirii omului, în centrul căruia se află jertfa supremă. Este vorba de un plan individual pe care Tatăl nostru ceresc îl are cu privire la fiecare dintre noi – un plan al mântuirii personale. Acesta nu trebuie confundat cu noțiunile de destin, soartă sau predestinație în care credeau vechii greci, dar și o mare parte din creștinătate. A susține ideea predestinației reprezintă o jignire adusă lui Dumnezeu, căci această teorie nebiblică anulează dintr-o singură lovitură adevărul despre dreptatea și dragostea infinită a Creatorului.
Dacă Dumnezeu ar hotărî dinainte, într-un fel sau altul, cursul vieții omului, fără ca el să se poată abate de la acest curs, de ce mai este tras la răspundere în fața judecății finale? Unde ar fi principiul liberului arbitru la care Dumnezeu ține cu tărie? Cum s-ar mai manifesta dragostea Lui în aceste condiții?
Planul mântuirii personale este cu totul altceva decât predestinația. El nu este o hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu impusă omului, ci este planul pe care oricare părinte iubitor îl face pentru copiii săi. Acest plan cuprinde tot ce poate fi mai bun și mai de valoare pentru om. Un părinte responsabil și iubitor nu-l forțează pe copil să urmeze planul său în întregime, însă conduce lucrurile în această direcție, poate-poate copilul va accepta acest plan.
Nici Dumnezeu nu ne forțează să urmăm planurile pe care le are cu privire la noi. El știe care sunt înclinațiile, slăbiciunile și puterea noastră și cunoaște care e cel mai bun curs al vieții care ne poate duce la cer. Acest plan poate conține la un moment dat dureri, suferințe, dezamăgiri sau chiar moarte. Dumnezeu poate însă să transforme cele mai dureroase experiențe în cele mai mari binecuvântări.
„Dumnezeu are ochii ațintiți asupra copiilor Săi și El are un plan bine definit pentru fiecare dintre ei” (1). „Consacrați-vă lui Dumnezeu în fiecare dimineață, voi și copiii voștri. Nu vă puneți încrederea nici în lucrurile care vor veni, nici în anii ce vor urma, căci ei nu vă aparțin. Voi nu dispuneți decât de ziua de azi. Purtați-vă ca și cum aceasta ar fi ultima pe care o trăiți pe acest pământ. Expuneți planurile voastre înaintea Domnului și cereți-I să vă ajute să le împliniți sau să le abandonați. Preferați planul lui Dumnezeu în locul planului vostru, chiar dacă trebuie să renunțați la proiecte ce vă sunt deosebit de scumpe. Astfel viața va fi fasonată din ce în ce mai mult după modelul divin și pacea lui Dumnezeu care întrece orice cunoștință vă va păzi inimile și gândurile în Iisus Christos, Domnul nostru” (2).
Mai e puțin și istoria zbuciumată a acestui pământ se va sfârși. Mai e puțin și sunt încă atâtea de făcut… Care e planul lui Dumnezeu pentru mine? Dar pentru tine? Dacă dorim, El ni-l va descoperi. Să-L rugăm pe Domnul să ne descopere acest plan, apoi să-l acceptăm și să-i dăm curs, având deplină încredere că acest plan ne va duce în final la porțile Împărăției cerești. Căci Dumnezeu ne asigură: „Căci Eu știu gândurile (planurile n.n.) pe care le am cu privire la voi: gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Testimonies”, vol. 6, p. 9‑13
(2) Idem, vol. 7, p. 42‑44
