Natura umană și moartea

Natura umană și moartea

Atunci când abordăm un subiect de genul acesta, ajungem inevitabil la cel mai neplăcut lucru care i se poate întâmpla unui om, la cea mai cruntă realitate a scurtei și efemerei sale vieți: moartea. Deși subiectul este neplăcut, apropiindu-ne cu teamă și crispare de el, voia lui Dumnezeu este să cunoaștem tot ce ne este descoperit în privința aceasta: „Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți care n-au nădejde…” (1 Tesaloniceni 4:13.14).

Dumnezeu dorește să cunoaștem adevărul cu privire la natura umană și starea omului în moarte pentru a fi feriți de cea mai răspândită înșelătorie a Diavolului: credința în nemurirea sufletului, credința care stă la baza spiritismului și a multor manifestări oculte.

Cândva, capul sudic al Africii se chema „Cabo Tormentoso” („Capul Torturilor”). Corăbierii își imaginau că cei ce se aventurau dincolo de el deveneau victime sigure ale oceanului. Însă Vasco da Gama a învins prejudecățile marinarilor, a înconjurat Africa și a deschis drumul Indiilor. Când s-a întors cu corabia plină de mirodeniile Orientului, el a schimbat denumirea capului sudic al Africii din Capul Torturilor în „Capul Bunei Speranțe” („Cabo de Buona Speranza”).

În mod asemănător, mormântul este privit adesea ca fiind un tărâm necunoscut, față de care oamenii au nenumărate prejudecăți. Însă moartea și învierea Mântuitorului au transformat acest „loc al torturii” într-un „cap al bunei speranțe”. Dar, pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă cu omul la moarte, trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat la Creație, când a avut loc procesul invers morții.

Crearea omului

Biblia ne prezintă o perspectivă cu totul diferită de cea oferită de așa-zisa știință actuală, care îl descrie pe om ca pe un rezultat al unui proces natural de evoluție de la trepte inferioare la trepte superioare de viață, proces care ar fi durat multe milioane de ani.

Biblia ne prezintă un proces invers, de involuție, de degradare a ființei umane, de la o stare desăvârșită, la cea decăzută de astăzi. Pentru a înțelege natura omului din perspectiva biblică, trebuie subliniate câteva lucruri esențiale:

1) Dumnezeu este Creatorul ființei umane. Originea omului nu se află în hazard, ci în sfatul divin: „Dumnezeu a zis: „să facem om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră” (vezi Geneza 1:26). Folosirea pluralului în cazul divinității se justifică prin participarea Trinității atât la sfatul divin, cât și la Creația propriu-zisă.

2) Omul a fost creat din pulberea pământului: „Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7) Creatorul l-a modelat pe om din materia deja existentă, nu din forme de viața inferioare, fie marine, fie terestre. Acest singur verset biblic ne învață mai mult despre natura omului decât o fac toate volumele de antropologie din lume. Aici aflăm că actul creării omului a avut două etape:

– Crearea corpului material

– Insuflarea principiului vieții

Ecuația creării omului este simplă: Trup+Suflare de viață=Suflet viu. În această ecuație, trupul omului reprezintă elementele chimice din care este alcătuit, suflarea de viață (duhul) este principiul sau scânteia de viață de origine divină, iar sufletul este omul întreg ca ființă vie.

Potrivit acestui text, sufletul nu este o componentă a ființei umane, ci ființa umană în întregul ei. Biblia folosește de multe ori termenul „suflet” cu referire la întreaga ființă umană, nu la o parte din aceasta: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri”, spune profetul Ezechiel (vezi Ezechiel 18:4,20), iar la Rusalii, ni se spune că trei mii de „suflete” (adică oameni) s-au adăugat Bisericii (vezi Fapte 2:41).

Însă Biblia folosește termenul „suflet” și cu alt înțeles decât acela de ființă întreagă: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin: și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Iisus Christos” (1 Tesaloniceni 5:23).

În pasaje de genul celui citat mai sus, sufletul nu mai este privit ca ființă umană în integritatea ei, ci ca o parte a ființei omenești. Cum se împacă cele două sensuri diferite ale acestui termen? „Sufletul viu” care rezultă din unirea trupului cu suflarea de viață se manifestă la rândul său în trei moduri: duhul (viața spirituală), sufletul (viața afectivă) și corpul (viața fizica, materială). Duhul din 1 Tesaloniceni 5:23 nu este același cu suflarea de viață din Geneza 2:7. 1 Tesaloniceni 5:23 nu ne vorbește despre crearea omului, ci despre modul de manifestarea ființei umane create, a „sufletului viu” ieșit din mâinile Creatorului.

Dacă facem o paralelă între cele două texte biblice: Geneza 2:7 și 1 Tesaloniceni 5:23, observăm că deși termenii sunt aceiași, sensurile lor diferă. Astfel, în Geneza 2:7 trupul este lipsit de viață, duhul este scânteia de viață divină, iar sufletul viu este ființa umană întreagă, în timp ce în 1 Tesaloniceni 5:23 trupul este viu, duhul reprezintă viața intelectuală și spirituală a omului, iar sufletul reprezintă viața lui afectivă.

Ce a dat Dumnezeu omului la Creație? I-a dat omului o suflare de viață impersonală sau o entitate personală?

Biblia vorbește de aceeași suflare de viață dată atât omului, cât și animalelor. Nu există nicio deosebire (vezi Geneza 1:30 și 7:22). Dacă prin suflarea de viață dată omului la Creație se înțelege o entitate personală, cu conștiență de sine, atunci trebuie să admitem că și animalele au același suflet ca și noi.

De asemenea, dacă prin suflarea de viață înțelegem o entitate conștientă de sine, rezultă că omul a existat ca personalitate conștientă înainte de a fi creat, fapt care ne-ar conduce la teoria nemuririi sufletului. Concluzia ar fi nu doar că sufletul omului ar exista înainte de a fi creat, ci și că sufletele animalelor ar fi existat înainte de a se naște. Ceea ce a dat Dumnezeu omului la crearea lui a fost doar scânteia de viață (principiul vieții), care este ceva impersonal și fără conștiență de sine.

3) Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său (vezi Geneza 1:26,27), nu după un chip din lumea animală. Există o evidentă deosebire și discontinuitate între natura omului și cea a animalelor la Creație. Începutul genealogiei din Luca exprimă clar acest lucru, numindu-l pe Adam „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38).

Ce se poate înțelege prin „chipul lui Dumnezeu” („Imago Dei”)? Aici nu e loc de speculații cu privire la forma corporală a omului. Expresia „după chipul lui Dumnezeu” se referă în primul rând la structura interioară a ființei omenești, înzestrată cu rațiune, libertate de alegere, discernământ, capacitatea de a iubi și de a comunica, gândirea abstractă, puterea imaginației, etc.

Prezența celor două expresii: „după chipul” și „după asemănarea” lui Dumnezeu ne arată raportul în care se află omul față de Creatorul lui și față de lumea animală: omul este asemănător cu Ființa divină, dar nu identic. În același timp, el este de o cu totul altă natură decât ființele lumii animale.

4) Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din Geneza ne arată că generațiile de oameni care s-au născut pe pământ sunt descendenții primei perechi de oameni. De aici rezultă că suntem cu toții părtași aceleiași naturi avute de prima pereche de oameni: „El a făcut ca toți oamenii, ieșiți din unul singur, să locuiască pe toată fața pământului” (Fapte 17:26).

O consecință a unității naturii umane este deplină egalitate în drepturi a tuturor oamenilor, indiferent de rasă, sex, condiție socială sau educație. Biblia nu sprijină ideile rasiale, ci subliniază că toți suntem egali, în calitate de frați care descindem din aceeași familie creată de Dumnezeu.

Moartea este consecința directă și imediată a căderii în păcat a primilor oameni. Dar în ce sens a fost ea o consecință imediată a păcătuirii omului din moment ce Adam a trăit încă multe sute de ani după căderea lui?

Ultima parte a versetului din Geneza 2:17, care tradusă în limba română este redată astfel: „vei muri negreșit”, în original are o nuanță diferită: „vei muri murind”. Această nuanță ne duce la ideea că odată cu păcătuirea omului, acesta urma să devină muritor, nu să moară în clipa aceea.

De fapt, actul păcătuirii a însemnat pentru om condamnarea sa la moarte. Dar, așa cum în unele țări există un interval de timp scurs între rostirea sentinței și executarea pedepsei, la fel s-a întâmplat și în cazul căderii primilor noștri părinți. Ei nu au murit în ziua în care au păcătuit, însă din acea clipă ei și-au semnat cu propria lor mână condamnarea la moarte, în orice clipă putându-se aștepta ca ea să fie executată. Din această perspectivă, viața nu este altceva decât un timp de har acordat omului păcătos.

Ce este moartea?

Nu ne interesează definiția filozofică a morții. Nici Biblia nu își propune să dea o astfel de definiție. Practic, moartea este un proces invers celui petrecut la Creațiune. Dacă la crearea omului a avut loc o operație de adunare:

Trup + Suflare de viață = Suflet viu,

la moarte are loc o operație de scădere:

Sufletul viu – Suflarea de viață = Trup fără viață.

Este de remarcat faptul că ceea ce retrage Dumnezeu la moarte este exact ceea ce a dat la naștere, adică suflarea de viață, principiul vieții, care nu este altceva decât o energie impersonală și inconștientă.

„Le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în țărâna lor. Îți trimiți Tu suflarea, ele sunt zidite…” (Psalmul 104:27‑29).

„Până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:7).

În concluzie, natura omului păcătos este o natură muritoare. Natura nemuritoare pe care a avut-o omul atunci când a ieșit din mâinile Creatorului era condiționată de ascultare. Păcatul, care în esență este neascultare de voința divină, a făcut ca omul să piardă nemurirea condiționată, el devenind muritor nu doar în privința unei părți a ființei sale, ci în toate formele de manifestare ale ființei sale.

Când Creatorul l-a avertizat pe om în grădina Edenului că va muri negreșit în cazul în care nu ar asculta de porunca Sa, El S-a referit la întreaga ființă umană, nu doar la o parte a ei.

După căderea primilor noștri părinți, natura umană muritoare a fost transmisă tuturor descendenților lui Adam. Ne putem imagina faptul ca păcătuirea primilor noștri părinți a însemnat nu doar căderea lor de pe o platformă, ci prăbușirea lor cu platformă cu tot, astfel încât toți descendenții lor s-au născut jos, în prăpastia păcatului. Apostolul Pavel subliniază tocmai acest fapt atunci când le scrie credincioșilor din Roma:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toți au păcătuit” (Romani 5:12).

Majoritatea bisericilor creștine, aflate sub influența neoplatonismului, consideră că moartea omului nu este totală, ceva din om rămânând nemuritor și după trecerea de pragul mormântului. Catolicii, ortodocșii, baptiștii, baptiștii de ziua a șaptea, penticostalii, episcopalienii, luteranii, metodiștii, mormonii, nazarinenii, prezbiterienii și alții cred că o parte a ființei umane, respectiv sufletul său, este indestructibil și nemuritor. Prin urmare, acest suflet se îndreaptă fie spre iad, fie spre rai, odată cu moartea omului.

O concepție corectă despre ce se întâmplă la moarte poate fi întâlnită la evrei, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea. Argumentele care întăresc această afirmație vor urma în articolele următoare.

Lori Balogh