2 Corinteni 3,5-18: Slova și Duhul

2 Corinteni 3,5-18: Slova și Duhul

„Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viață… În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, că cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător ! …”

Acest pasaj biblic este folosit de creștinii antinomianiști pentru a susține ideea că Legea morală a Vechiului Legământ a fost înlăturată de Domnul Christos, creștinii fiind eliberați de obligația de a respecta această Lege. În versetul 5, Pavel face o antiteză între Vechiul și Noul Legământ, descriindu-l pe primul ca pe o lucrare a slovei, care omoară, iar pe ultimul, ca pe o lucrare a Duhului, care dă viață.

Din acest pasaj biblic unii au tras concluzia că Pavel susține că Legea ar fi ceva rău, care omoară. Dacă astfel ar sta lucrurile, Pavel s-ar contrazice pe sine, căci tot el afirmă în Epistola către romani că „Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,12), iar „omul care îndeplinește neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea” (Romani 10,5). Cum ar putea o Lege „sfântă, dreaptă și bună” să fie în același timp rea?

Același apostol afirmă: „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Noi întărim Legea.” (Romani 3,31). Așadar, afirmația apostolului că „slova omoară” trebuie să aibă un alt înțeles decât cel care i se dă de către creștinii antinomianiști.

Ceea ce ignoră cei ce susțin ideea că Legea a fost desființată de Domnul Christos în Noul Testament este adevărul că Legea morală face parte integrantă atât din Vechiul Legământ, cât și din Noul Legământ. Când Dumnezeu a anunțat Noul Legământ prin profeții Vechiului Testament, El a amintit de Lege ca fiind un factor important al lui:

„Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31,33).

Despre același Nou Legământ, în care Legea urma să ocupe un loc important, amintește și profetul Ezechiel:

„Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să împliniți Legile Mele” (Ezechiel 36,26.27).

Așadar, Noul Legământ nu constă în anularea Legii lui Dumnezeu și înlocuirea ei cu alte norme morale, așa cum greșit cred unii, ci în interiorizarea ei, înscriind-o în inima omului. Dintr-o Lege aflată în exteriorul inimii, scrisă pe table de piatră și care aduce condamnarea omului păcătos, ea devine o Lege scrisă de Duhul lui Dumnezeu în inima omului, pe „table de carne”, o Lege pe care omul nu o mai urăște, ci o iubește, ascultând de cerințele ei cu plăcere.

Să ne întoarcem acum la comparația pe care o face Pavel între slova care omoară și Duhul care dă viață. Este evident că apostolul face comparație între Legea dată pe Sinai, scrisă pe table de piatră, o Lege exterioară omului, și aceeași Lege scrisă, de data aceasta în interior, pe „tablele inimii”, prin puterea Duhului Sfânt. Pavel amintește de slova care omoară în sensul că Legea externă, scrisă pe tablele de piatră la Sinai, îl condamna pe omul păcătos, căci, spune același apostol: „Plata păcatului este moartea” (vezi Romani 6,23; Ezechiel 18,4).

Prin contrast, Duhul aduce viața, interiorizând principiile Legii, scriindu-le în inimă și ajutându-l pe credincios să le păzească, „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,4).

Poate că cel mai bun exemplu al contrastului dintre o Lege exterioară și una interioară, scrisă în inima omului, este chiar viața apostolului Pavel. Înainte să-L cunoască pe Christos, Pavel era un păzitor al Legii, după cum mărturisește el însuși: „În ce privește Legea, fariseu; în ce privește râvna, prigonitorul Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Filipeni 3,5.6)

Totuși, deși în aparență el păzea Legea, de fapt el era un călcător al ei, după cum el însuși recunoaște când afirmă că era „un hulitor, prigonitor și batjocoritor al lui Christos” (vezi 1 Timotei 1,13). Deși în exterior păzea Legea, în realitate el era un călcător al ei, aflându-se sub condamnarea divină. În acea perioadă a existenței sale, slova Legii îl omora, condamnându-l la moarte, căci conformarea exterioară față de cerințele Legii era doar o mască ce îi ascundea stricăciunea inimii.

După ce L-a întâlnit pe Mântuitorul pe drumul spre Damasc și după ce Duhul Sfânt a așezat aceeași Lege în inima sa, Pavel s-a conformat cerințelor ei din dragoste și cu plăcere, nu doar exterior, formal, ci cu toată profunzimea ființei sale, după cum el însuși mărturisește: „Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7,22). În acest sens le scrie el credincioșilor din Roma: „pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slova” (Romani 7,6).

Contrastul dintre slovă și Duh este dezvoltat de Pavel atunci când vorbește despre „slujba aducătoare de moarte” și „slujba Duhului” (vers.7 și 8). Unii fac greșeala să considere că aici Pavel se referă la două dispensațiuni: prima fiind aducătoare de moarte, în timp ce a doua aduce viața.

În original, este folosit termenul grecesc „diakonia”, care înseamnă „slujbă”, nu dispensațiune. Așadar, Pavel nu condamnă vechea dispensațiune sau Vechiul Legământ. Dacă așa ar sta lucrurile, apostolul nu ar spune că această slujbă era „cu atâta slavă” (vers.7). El face doar o comparație între cele două slujbe: cea a morții, adusă de Lege prin condamnarea păcatului, și cea a Duhului, prin Evanghelia lui Christos.

Ambele slujbe își au originea în Dumnezeu și, prin urmare, sunt însoțite de slavă. Slujba Legii era și ea slăvită, fapt care s-a putut observa în manifestările care au însoțit darea Legii pe Sinai. Biblia ne spune că Moise avea fața strălucitoare, astfel încât poporul nu o putea privi (vezi Exodul 34,29.30).

Însă slava reflectată pe fața lui Moise a fost vremelnică, în timp ce slava slujbei Duhului este permanentă, căci „Dumnezeu ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe Fața lui Iisus Christos” (2 Corinteni 4,6).

Pavel nu își propune să denigreze slujba făcută de Lege prin descoperirea și condamnarea păcatului, căci fără această slujba păcatul ar rămâne nedescoperit: „Deci ce vom zice: Legea este ceva păcătos? Nicidecum ! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu ar fi spus: „Să nu poftești!” (Romani 7,7).

Numind această slujbă „slăvită” (vers.9), Pavel îi acordă importanța cuvenită. Ceea ce îl preocupă pe apostol este să scoată în evidență greșeala unor falși învățători care slăveau Legea în detrimentul Evangheliei. Viața păcătosului nu vine prin Lege, căci aceasta doar descoperă și condamnă păcatul, ci prin Evanghelie, după cum afirma Pavel: „Omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Iisus Christos” (Galateni 2,16; 3,11).

Eliberarea de condamnarea la moarte nu vine prin Lege, ci doar prin Evanghelie. Iată motivul pentru care slujba Duhului este mult mai slăvită decât slujba Legii.

Să reținem: Pavel nu pune în contrast Vechiul Legământ cu Noul Legământ, respingându-l pe primul și promovându-l pe al doilea, ci pune în contrast două slujbe („diakonia” – „slujbă”): cea a Legii, care aduce moartea celor care o călcă, și cea a Duhului, care aduce viața celor care o păzesc.

Condamnarea este urmarea călcării Legii, iar neprihănirea este consecința păzirii ei. Fiind un călcător ai Legii, omul păcătos se află sub condamnarea ei, sub slujba aducătoare de moarte. Însă prin slujba Duhului, care ne prezintă Evanghelia, suntem izbăviți de această condamnare. Legea este scrisă în inimă și, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, ea este iubită și păzită până ce vom fi „schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18).

Lori Balogh