Religia Greciei antice

Religia Greciei antice

Religia grecilor antici era o religie fără dogme, fără un credo rigid și texte sacre. Acest fapt făcea ca preoților să nu li se ceară o pregătire teologică specială, așa cum se întâmpla în alte zone ale lumii antice. Practic, orice cetățean care se dovedea loial statului putea deveni preot, fie întâmplător, prin tragere la sorți, fie prin alegere.

Preoții greci nu reprezentau o pătură socială privilegiată ca în Egipt, India sau Babilon, iar durata funcției de preot era de obicei de un an. Însă existau și cazuri în care preotul era numit pentru mai mulți ani sau chiar pe viață.

În timp ce în Egipt și în Orientul Apropiat clerul domina statul, în Grecia fenomenul era invers: statul domina și controla clasa sacerdotală, oferindu-le preoților doar funcții minore în temple. De asemenea, în clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu existau nici seminare pentru pregătirea preoților. În Grecia, biserica și statul erau una. Fiecare putea crede ce dorea, cu condiția să participe la ceremoniile cultului oficial.

Zeii Greciei antice, la începuturile istoriei, erau atotputernici. Deasupra lor era doar Destinul – legea supremă a Universului, care îi asigură stabilitatea și ordinea. Cu timpul însă, zeii au fost antropomorfizați, fiind înzestrați cu calități și defecte, cu virtuți și vicii umane. Astfel, zeii greci au fost umanizați, fapt care a fost criticat de unii poeți și filozofi. Xenofon, de exemplu, a criticat concepția potrivit căreia zeii ar avea aspect uman, atribuindu-li-se aceleași greșeli, patimi și păcate ca cele ale oamenilor.

Această atitudine critică s-a accentuat în veacurile următoare, între critici numărându-se Pericle, Fidias, Platon, Anaxagora și Protagoras. Ultimilor doi amintiți, filozofi atenieni, li s-au intentat chiar procese de impietate, iar Socrate a fost silit să se sinucidă, fiind acuzat că nu crede în zeii recunoscuți de stat.

Nu putea fi vorba de libertate religioasă în Grecia antică. Prin legile sale, statul considera impietatea o crimă pe care o sancționa prin pedepse foarte aspre. Cultele străine, deși își manifestau prezența în orașele-state grecești, erau suspectate și urmărite.

Ca forme de cult, cele mai importante erau rugăciunea, purificarea, sacrificiile și respectarea sărbătorilor. Se aduceau ofrande zeilor, mai ales sacrificii de animale, fiecare zeu având preferințele sale: Atena prefera vaca, Poseidon – taurul, Afrodita – capra, Asclepios – cocoșul.

Sărbătorile erau foarte numeroase, însă binevenite într-un calendar care nu era prevăzut cu o zi de odihnă ca în cel creștin. Doar în luna octombrie, de exemplu, erau nu mai puțin de opt zile de sărbătoare.

Vechii greci au stabilit reședința zeilor lor în Olimp, cel mai înalt munte din Grecia continentală. În felul acesta, zeii erau deasupra și, în același timp, aproape de ei. Zeii olimpieni nu erau egali, ci exista o ierarhie bine stabilită. Asemenea oamenilor, și zeii trăiau în familii asupra cărora Zeus își exercita autoritatea supremă.

Principala diferență dintre zei și oameni consta în faptul că prin venele zeilor nu curgea sânge, ci un lichid mai fluid, numit „icor”, care făcea ca trupul lor să fie de neatins și nemuritor. Hrana zeilor consta în diferite arome și parfumuri, nectar și ambrozie (substanță necunoscută), precum și din fumul care se ridica de la jertfele de animale aduse de oameni.

Zeul suprem, tatăl celorlalți zei, era Zeus. Acesta, unindu-se cu multe femei, a dat naștere unei mulțimi de zei, eroi sau simpli muritori. Soția și sora lui Zeus era Hera. În Panteonul grecesc existau și zeițele-femei virgine Artemis și Palas Atena. Prima era zeița vânătorii și protectoarea animalelor, iar a doua era zeița polisului grecesc. O altă zeitate feminină importantă a grecilor era Afrodita, zeița dragostei și adulterului.

Zei olimpieni mai erau și Apollo – zeul armoniei și purității, Hermes – fiu al lui Zeus și mediatorul între zei și între zei și oameni, Ares – zeul războiului, Hefaistos – fiul Herei și zeu al prelucrării metalelor și al focului, Dionysos – unul dintre cei mai vechi zei greci și singurul din panteonul grec care nu avea niciun fel de relații cu alți zei, Poseidon – fratele lui Zeus și zeu al mării, Demeter – zeița recoltelor.

Însă, pe lângă zeii olimpieni, grecii mai aveau o sumedenie de alți zei inferiori. Practic, fiecare familie, fiecare trib și fiecare cetate își avea zeul său. Toate obiectele, toate forțele din cer și de pe pământ, evenimentele fericite, toate meșteșugurile și artele, toate viciile și calitățile erau personificate într-un zeu, de obicei cu formă umană. La toată această pleiadă de zeități se mai adăugau demonii, zânele, sirenele, nimfele și alte ființe supranaturale, la fel de numeroase ca și muritorii.

Grecii aveau atât de mulți zei încât – spunea Hesiod -, „niciun muritor n-ar fi în stare să-i numere pe toți.” O clasificare arbitrară îi împarte pe zeii vechilor greci în șapte categorii: 1) Zeii din cer; 2) Zeii de pe pământ; 3) Zeii fertilității; 4) Zeii animale; 5) Zeii subterani; 6) Strămoșii și eroii; 7) Zeii olimpieni.

Templele nu erau pentru credincioși, ci pentru zei, fiind locuința acestora. Grecii confundau adesea zeitatea cu statuia acesteia, care era spălată, îmbrăcată, îngrijită cu dragoste și, uneori, chiar certată că este neglijentă. Zeilor li se ofereau fructe, viță-de-vie, copaci, animale și chiar sacrificii umane cu ocazia unor războaie sau calamități. Cu timpul s-a renunțat la sacrificiile umane, fiind uciși doar criminalii, și aceștia doar după ce au fost îmbătați bine. Locul oamenilor în jerfe a fost luat de animale, cele mai des sacrificate fiind taurul, oaia și porcul.

Grecii erau renumiți pentru oracolele lor, mai ales pentru cel al lui Zeus de la Dodona și cel al lui Apollo de la Delfi. Nu doar grecii, ci și romanii și barbarii veneau să-i consulte pe zei și să li se prezică viitorul. La oracolul lui Apollo din Delfi slujeau mai multe preotese. După ce inhalau un gaz care emana printr-un orificiu ce se deschidea în sol, sub templu, și după ce mestecau frunzele unui dafin narcotic, preotesele cădeau în transă și aveau convulsii. În această stare, preoteasa de serviciu, numită Pythia, rostea cuvinte fără legătură pe care preoții le traduceau pentru popor. Răspunsurile la întrebări erau date în așa manieră încât să se poată înțelege în mai multe feluri, astfel încât infailibilitatea oracolului să fie păstrată neștirbită.

Religia vechilor greci nu a exercitat o influență prea mare asupra moralei, fiind mai apropiată mai mult de magie decât de etică. Perfecționarea ritualurilor avea mai mare importanță decât morala pentru greci. De fapt, nici zeii grecilor nu erau un model de cinste și virtute. Pentru ca sufletul să fie salvat nu conta atât de mult comportamentul în timpul vieții, cât respectarea ritualurilor.

Punctul culminant al vieții religioase a vechilor greci îl reprezenta adorarea zeului sau zeiței orașului în timpul ceremoniilor publice. Acestea reprezentau un moment apoteotic pentru întreaga comunitate. Cu toate acestea, religia Greciei antice a fost distrusă de filozofie. Pitagora s-a îndoit de existența zeilor, Socrate i-a ignorat, Democrit i-a negat, iar Euripide i-a ridiculizat.

Lori Balogh

Bibliografie:

* „Religiile lumii”, Editura Aquila, București 2008

* Will și Ariel Durant, „Civilizații istorisite”, Editura Prietenii Cărții, vol. 1, București 2002

* Ovidiu Drâmbă, „Istoria culturii și civilizației”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985