Hotărârea – o ușă spre biruință

Hotărârea – o ușă spre biruință

Aristide Stavros, autorul unei cărți despre munții județului Brașov, povestește o întâmplare dramatică pe care a trăit-o în una dintre ascensiunile sale pe munte. Tocmai escalada unul dintre vârfuri și mai avea puțin până la final când, la un moment dat, a fost nevoit să se prindă de o creangă de jneapăn pentru a face pasul următor. Dar, după ce a prins creanga de jneapăn, a rămas îngrozit: odată cu creanga prinsese și trupul rece și alunecos al unei vipere negre ce stătea la soare chiar pe acea creangă. Ochii viperei erau bulbucați și gura întredeschisă, gata să muște.

Ce era de făcut? Într-o fracțiune de secundă alpinistul a fost nevoit să ia o hotărâre: ori să dea drumul crengii cu viperă cu tot, și atunci s-ar fi prăbușit în prăpastie, ori să strângă cu toată puterea și creanga și vipera împreună. Și, pentru că voia să trăiască, alpinistul a strâns cu toată puterea până ce șarpele s-a sufocat.

Iată cum o decizie corectă, luată într-o fracțiune de secundă, a salvat viața unui om! Viața ne pune adesea în situații asemănătoare: dacă dai drumul „crengii”, știi că te vei prăbuși, iar dacă nu, riști să fii mușcat de „șarpele cel vechi”, pe care Biblia îl identifică cu Satana (vezi Apocalipsa 12,9).

Dacă în situația povestită de autorul amintit a fost necesară o hotărâre rapidă, luată într-o fracțiune de secundă, în viață există destule împrejurări în care, cel puțin în aparență, nu trebuie să luăm hotărâri imediate. Ne permitem zile, săptămâni, luni, ani și, uneori, o viață întreagă, să amânăm luarea unei hotărâri bune care ar putea să ne schimbe viața.

Vă plac oamenii nehotărâți? Gândiți-vă puțin la viața de familie pe care o aveți deja sau pe care o veți avea. Cum vă imaginați viața de familie alături de un om veșnic nehotărât, indiferent în ce problemă? Cred că viața ar fi imposibilă alături de un astfel de om.

Dar oare lui Dumnezeu Îi plac oamenii nehotărâți? Oameni cărora, pe o cale sau alta, le-a făcut cunoscut adevărul, le-a descoperit că sunt mântuiți prin jertfa Fiului Său, cărora le-a făcut cunoscute făgăduințele vieții veșnice, dar care totuși rămân nehotărâți în a face pasul decisiv: acela de a trece de partea Sa și a adevărului. Oameni care oscilează între bordeiul de chirpici pe care și l-au construit cu atâta trudă întreaga viață și palatul strălucitor și veșnic, pe care Dumnezeu îl oferă fără plată celor ce cred în Fiul Său.

Îi plac lui Dumnezeu astfel de oameni? Mai corect spus: Îi place Lui o asemenea atitudine? Nicidecum! Viața veșnică promisă ar deveni imposibilă alături de astfel de oameni. De aceea ei nici nu vor ajunge acolo. Cartea Apocalipsei ne avertizează solemn în legătură cu acest fapt: „Cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, desfrânați, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21,8).

Observați cine e în capul nefericitei liste a celor nemântuiți? „Fricoșii”, adică cei nehotărâți. Desigur că aici nu e vorba de frica firească pe care o trăiește cineva în fața unui pericol iminent (de ex. o operație, o avalanșă pe munte, un accident rutier etc.). Frica de care vorbește Biblia aici este de altă natură: este vorba de cei ce se tem să ia atitudine pentru adevăr, pentru Dumnezeu și neprihănire.

Iată un exemplu relatat în 1 Împărați 18,20‑21: „Ahab a trimis soli la toți copiii lui Israel și a strâns pe proroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul și a zis: „Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal. Poporul nu i-a răspuns nimic.”

Marea reformă religioasă începută de profetul Ilie pe Carmel a început cu o întrebare: „Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele?” Sau, așa cum redă acest text o traducere în limba engleză: „Până când vreți să oscilați între două păreri?” Sau, cu alte cuvinte: „Până când veți fi nehotărâți?”

Metafora folosită de Ilie e sugestivă. Când cineva șchiopătează de un picior, merge pe cel sănătos pe care se sprijină în întregime. Dar când ambele picioare sunt bolnave, omul merge când pe unul, când pe celălalt.

Desigur, Dumnezeu ar fi avut multe de reproșat poporului Său: idolatria (cei 850 de preoți păgâni aveau menirea să instruiască poporul în ritualurile de închinare în fața zeului-soare Baal și a zeiței fertilității – Iștar (Astarteea), necredința, uitarea minunilor exodului, călcarea Legii etc. Totuși Domnul nu-i mustră pentru aceste păcate, ci pentru faptul că erau un popor de oameni nehotărâți.

„Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal” – a fost somația solemnă dată de Ilie. Poporul însă nu a răspuns nimic, dovedind că spiritul de nehotărâre pusese stăpânire pe întreaga lor ființă.

Este demn de observat că poporul Israel din vremea lui Ilie nu era un popor cu totul idolatru. Templul era încă acolo, între ei, deși era abandonat. Chivotul cu Legea se afla tot în mijlocul lor. Leviții și preoții se aflau tot în țară, iar profetul Ilie se afla și el printre ei. Poporul acesta nu era cu totul străin de adevăr însă, în același timp, era puternic atras de lume.

Cultul lui Baal și al Astarteei – zeități la care se închinau toate popoarele din jur – era deosebit de atrăgător. Ritualul era captivant și se adresa simțurilor. Femei frumoase, muzică antrenantă, ritmată, senzualitate, beție și chiar prostituție, mese copioase și o religie care permitea totul, fără restricție – iată ce îi atrăgea pe cei ce trebuiau să fie lumina lumii.

Templul? Legea? Sfințenia? Nimic nu îi mai atrăgea pe evreii apostaziați. În noua religie păgână nu le era oprit nimic, se puteau „bucura” de viață, puteau face tot ce doreau. Cum să nu fie atrași de lume? Cu toate acestea, evreii nu renunțaseră complet la credința în viul și adevăratul Dumnezeu. De ce?

Nicolae Iorga spunea că „oamenii L-au închis pe Dumnezeu în biserică, pentru că ei să fie liberi în lume.” Același lucru l-au făcut evreii din vremea lui Ilie: L-au închis pe Dumnezeul Creator în Templu, au pus credința „la naftalină”, pentru ca ei să fie liberi să trăiască după poftele lor. A fost nevoie de intervenția categorică a lui Dumnezeu, prin profetul Său, pentru a-și trezi poporul la realitate și a-l determina să se decidă de partea cui se află.

Privind spre poporul Său din zilele noastre, oare ce poate constata Dumnezeu? Răspunsul pe care îl găsim pe paginile Bibliei nu ne onorează: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. Oh, de ai fi rece sau în clocot… Dar fiindcă ești căldicel, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3,15‑16).

Iată o altă metaforă ce arată spre oscilația dintre chemările iubitoare ale lui Dumnezeu și șoptirile ademenitoare ale vrăjmașului. Ne place sau nu, suntem conștienți sau nu, destinatarii acestei epistole suntem noi, creștinii secolului al 21‑lea, cei care credem că suntem generația care Îl va vedea pe Iisus revenind în glorie pe pământ. Noi suntem aceia care, deși stăm pe pragul veșniciei, încă suntem atât de mult atrași și legați de pământul pe care ne-am născut. Ne place credința, suntem convinși de adevărurile Bibliei, suntem de acord cu principiile cerului dar, în același timp, ne place să ne uităm și dincolo de gard.

Care să fie „diagnosticul” cerului pentru o asemenea simptomatologie? O inimă împărțită – acesta e diagnosticul dureros pus de Marele Medic Bisericii Sale din ultimul act de istorie. „Oh, de ai fi rece sau în clocot!” – spune cu durere Martorul Credincios despre Biserica Sa. Sau, cu alte cuvinte: „Oh, dacă te-ai hotărî de partea cui vrei să fii!”

V-ați întrebat vreodată ce s-ar fi întâmplat cu noi, cu pământul nostru și cu Universul din care facem parte, dacă Dumnezeu ar fi fost nehotărât ca și noi?

1. Ce s-ar fi întâmplat dacă El ar fi fost nehotărât atunci când a fost alcătuit Planul de Mântuire?

Doar una din două posibilități: fie acest plan nu ar fi fost făcut niciodată, fie nu ar fi fost niciodată pus în aplicare. Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu că El nu e ca noi, nehotărât! El nu a ezitat nicio clipă să alcătuiască Planul de Mântuire oricât L-ar fi costat, și nu a ezitat nicio clipă să-l aducă la îndeplinire atunci când a sosit timpul potrivit.

„Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, pentru ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4,4).

2. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus ar fi fost nehotărât și ar fi ezitat, fie și numai pentru o clipă, atunci când a fost ispitit în pustie? Dacă El nu ar fi respins categoric avansurile lui Satana? Dacă S-ar fi așezat cu vrăjmașul la masa tratativelor? Dacă, după ce a fost ispitit a treia oară, ar fi ales o cale mai ușoară de a salva omenirea decât crucea? Ce s-ar fi ales de mântuirea noastră?
3. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Iisus ar fi ezitat în Ghetsemani să bea cupa amară până la capăt?

Priviți-L pe Domnul în Ghetemani, când intenericul morții a doua începea să-L despartă de față Tatălui și când cupa suferințelor începea să tremure în mâna Lui! Dacă nu s-ar di hotărât să meargă până la capăt?

4. Ce s-ar fi întâmplat dacă, pe cruce fiind, Iisus nu ar fi fost hotărât să ducă jertfă până la capăt?

Părăsit de ucenici, batjocorit de soldații romani și de conducătorii religioși evrei, singur în fața legiunilor de demoni care-L asaltau, ispita de a coborî de pe cruce și de a se întoarce la Tatăl Sau din cer era teribil de mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă El ar fi fost nehotărât?

Azi nu am fi avut Mântuitor, nu am fi avut Evanghelie, speranță, viitor, sens al vieții… Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Mântuitorul a dus jertfa Sa până la capăt! Profetul Isaia folosește o metaforă sugestivă atunci când ne vorbește, în una dintre profețiile mesianice, despre hotărârea Fiului lui Dumnezeu de a duce misiunea mântuirii noastre până la capăt, indiferent de sacrificiu: „Mi-am făcut fața ca o cremene…” (Isaia 50,7).

Dacă Dumnezeu este atât de hotărât să facă orice sacrificiu pentru mântuirea noastră, noi de ce suntem atât de nehotărâți de a trece cu toată ființa noastră de partea Sa? Atitudinea de nehotărâre, de amânare, este cea mai nedorită stare în care se poate afla cineva, căci ea generează o permanentă stare de stres, de zbucium sufletesc. Un om nehotărât e permanent debusolat, nu se implică, nu știe pentru ce trăiește și nici încotro se îndreaptă. El este asemenea frunzei purtată de orice adiere, într-o direcție pe care o vrea vântul.

Hotărârea este singurul lucru care îi aparține în totalitate omului și în care Dumnezeu nu se amestecă. De ce? Pentru că, în contextul luptei dintre bine și rău, omul trebuie să decidă singur de partea cui vrea să stea.

Apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Filipi: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2,13).

Este clar ceea ce ne oferă Dumnezeu: dorința după o viață mai bună, precum și puterea de a trăi o astfel de viață. Dar hotărârea? Ea este exclusiv a noastră. Priviți la oamenii care s-au hotărât să-L urmeze pe Dumnezeu indiferent de consecințe!

Iosif, tânărul de 17 ani răsfățat în căminul părintesc, vândut unei caravane de ismaeliți pentru a fi dus în Egipt, rupt de tot ce însemna viața lui de până atunci, a avut tăria morală de a lua hotărârea vieții lui în momentele cele mai dificile ale existenței sale. Când Iosif s-a văzut răpit cu forța de frații săi și vândut unor străini păgâni, trecând pe lângă dealurile locurilor sale natale, cu o inimă frântă de durere, a luat totuși o hotărâre care îi va aduce în viitor o mulțime de binecuvântări: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu în orice împrejurare, oricât l-ar costa aceasta.

Pe tânărul încă neexperimentat l-a costat mult această hotărâre: 13 ani de închisoare într-o țară păgână. Și aceasta fără să fie vinovat! Dar, după ce credincioșia lui a fost dovedită înaintea întregului Univers, Dumnezeu l-a înălțat în poziția de prim-ministru al celui mai puternic regat al timpului său.

Daniel, un tânăr de o vârstă asemănătoare cu a lui Iosif, dus și el rob într-o țară păgână, departe de familie și prieteni, a avut tăria morală de a lua aceeași hotărâre: „Daniel s-a hotărât să nu se spurce…” (Daniel 1,8). Onorându-L pe Dumnezeul său, Daniel a fost la rândul său onorat de Acesta. Împărați au urcat pe tron, împărați au coborât de pe tron, Daniel însă a rămas binecuvântat pe tot parcursul vieții.

Nebucadnețar, Evil-Merodac, Nabonid, Belșațar și Darius Medul s-au perindat pe la tronul Împărăției babiloniene, asemenea unor stele căzătoare. Daniel însă a rămas în poziția de demnitar pe tot parcursul vieții, asemenea unei stânci de neclintit.

Vă mărturisesc că am avut de luat și eu în viață multe hotărâri majore. Nu mă refer la deciziile obișnuite, zilnice, ci la cele importante, cele de natură spirituală. Ori de câte ori am ezitat să fac voia lui Dumnezeu și să trec cu toată inima de partea Lui, nu am avut parte decât de zbucium, frământări, probleme nerezolvate, iar pe lângă toate acestea, am simțit din plin lipsa păcii cerești în sufletul meu. În schimb, în lucrurile în care am fost hotărât să ascult de voia lui Dumnezeu, indiferent de sacrificiu, am avut pace și multă binecuvântare, Dumnezeu intervenind de fiecare dată în mod minunat.

Celor care v-ați hotărât deja să fiți de partea adevărului, vreau să vă dau un îndemn: Fiți hotărâți până la capăt! Nu renunțați la hotărârile bune deja luate! Reînnoiți-le zilnic! Nu obosiți pe cale! Dacă veți rămâne statornici, când se va arăta Pastorul cel Mare, veți primi „cununa care nu se va veșteji a slavei” (1 Petru 5,4).

Celor care încă ezită, care amână de multă vreme luarea hotărârii de a trece de partea adevărului și a Bisericii Sale, vreau de asemenea să vă dau un îndemn: Hotărâți-vă cui vreți să slujiți: lumii acesteia trecătoare, care oricum va pieri curând sau lui Dumnezeu care ne-a iubit atât de mult încât a dat ce a avut mai scump pentru a ne salva! „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3,15).

Cu câțiva ani în urmă, am trăit o experiență cutremurătoare legată de un tânăr simpatizant al bisericii, dar total nehotărât în a face pasul decisiv. Într-o pauză a serviciilor divine, l-am luat deoparte și l-am încurajat să se predea Domnului. Era foarte ezitant, nu avea curajul să ia o decizie în acest sens, motivând faptul că părinții se împotriveau, că ar fi avut neplăceri la serviciu… Ne-am despărțit: eu cu tristețea în inimă față de atitudinea acestui tânăr nehotărât, iar el cu lipsa păcii pe care numai Iisus o poate aduce în sufletul omului.

A doua zi tinerii bisericii au organizat o ieșire la săniuș. A participat și tânărul cu care vorbisem cu o zi înainte. Dar în acea zi s-a petrecut un accident groaznic și inexplicabil. Tânărul a fost la un pas de moarte. Medicii au rămas uimiți de faptul că încă trăiește în urma accidentului. Așteptând să moară din clipa în clipă, medicii de la București au amânat operația timp de o lună. Oasele sfărmate ale feței s-au oprit, parcă la o comanda din afară, la doar 1 mm de creier.

În final, tânărul a fost operat și viața i-a fost salvată. Mi-a rămas în minte mărturisirea făcută după operație: dacă s-ar fi predat lui Dumnezeu la timp, nu s-ar fi întâmplat tragedia prin care a trecut. Satana a vrut să-l nimicească înainte ca el să facă pasul decisiv în direcția cea bună. Totuși Dumnezeu, în marea Sa bunătate, l-a salvat și i-a dat har. A început să țină Sabatul cu orice riscuri și, în final, s-a decis să încheie legământ cu Dumnezeu prin botez.

De ce oare noi, oamenii, trebuie să trecem uneori prin atâtea tragedii pentru a învăța niște lecții importante în viață? De ce mergem pe căi ocolite, când drumul e atât de drept? Ceea ce e încurajator este faptul că Dumnezeul nostru nu ne abandonează chiar atunci când noi ezitam să luăm hotărârile cele mai bune. Un lucru este însă cât se poate de clar: cărările ocolitoare sunt pline de pietre ascuțite, de primejdii și curse. După fiecare colț, vrăjmașul ne pândește, dorind să ne distrugă.

De aceea, hotărâți-vă să treceți de partea lui Dumnezeu oricât v-ar costa! Se merită! Binecuvântările pe care cerul le are pregătite pentru cei ce vor fi luat deciziile cele mai bune sunt de neimaginat. Atât în această viață, cât mai ales în veșnicie.

Și, dacă „șarpele cel vechi” vrea să vă muște, nu dați drumul „crengii”! Strângeți-o cu multă rugăciune și nu cedați ispitei! Veți vedea atunci cum „șarpele” va fi zdrobit sub picioarele voastre!

Lori Balogh