Obiceiurile culinare în timpurile biblice

Obiceiurile culinare în timpurile biblice

Hrana și Scripturile

Hrana ocupa un loc important în istoria biblică. Aceasta începe cu stabilirea de către Creator a hranei ideale pentru primii noștri părinți (vezi Geneza 1:29), urmată, după un timp relativ scurt, de gestul întinderii mânii lor după fructul interzis, și încheindu-se cu prezentarea celor douăsprezece roade ale pomului vieții și chemarea la nunta Mielului (vezi Apocalipsa 22:2,17).

Biblia amintește de numeroase mese la care au participat personaje importante ale istoriei sacre, însă cea mai importantă dintre toate este de departe Cina cea de Taină, ultima ocazie în care Mântuitorul a luat masa împreună cu ucenicii Săi înainte de patima Sa.

Chiar Țara Promisă era zugrăvită în termeni legați de hrană, căci Canaanul pământesc era „țara unde curge lapte și miere” (Exodul 3:8; Deuteronomul 26:15). Astfel, laptele și mierea deveneau simboluri ale belșugului și ale binecuvântărilor cerești. Țara dăruită de Dumnezeu poporului Său era „o țară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini și cu rodii; o țară cu măslini și cu miere; țară unde vei mânca pâine din belșug, unde nu vei duce lipsă de nimic” (Deuteronomul 8:8,9). De asemenea, principalele sărbători iudaice erau însoțite de mese speciale care măreau bucuria spirituală legată de evenimentele sărbătorite.

Servirea mesei

Atunci când erau așteptați oaspeți la masă, exista obiceiul ca musafirii să aștepte în sala de așteptare până la sosirea tuturor invitaților. Apostolul Pavel se referă la acest obicei în 1 Corinteni 11:33,34, unde îi îndeamnă pe credincioșii din Corint: „Când va adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții.”

În sala de așteptare, oaspeții erau serviți cu vin și aperitive. După sosirea tuturor invitaților, aceștia intrau în sala de mese unde li se aducea apă pentru spălarea mâinilor. Apoi li se oferea din nou vin, se rostea binecuvântarea pentru toți mesenii și se servea masa.

La Ierusalim exista un obicei strict: atâta vreme cât pe ușă atârna un șervet de masă, oaspeții puteau intra. Îndată ce șervetul era îndepărtat, oaspeții întârziați nu mai puteau intra în sala de mese. În timpul lui Iisus, în societatea romană păgână femeile și copii nu mâncau la aceeași masă cu bărbații. Prin contrast, evreii serveau masa împreună.

Mesele și banchetele somptuoase care pot fi văzute în filme nu reprezintă realitatea, căci anticii nu își permiteau întotdeauna mese bogate. La țară, dimineața se servea de obicei ceva ușor (ca în cazul lui Rut și Boaz), în timp ce principala masă a zilei era cina.

Exista obiceiul ca cei invitați la masă să aibă locurile stabilite dinainte, criteriul cel mai de seamă fiind vârsta. Observăm acest obicei în relatarea întâlnirii lui Iosif cu frații săi (vezi Geneza 43:33,34).

Prin termenul „masă” (ca mobilier) se înțelegea cu totul altceva decât înțelegem noi astăzi. Inițial masa era o simplă rogojină sau o bucată de piele, apoi mesele au început să fie confecționate din lemn sau piatră.

În Noul Testament este menționată „trapeza” – o masă cu patru laturi (vezi Matei 15:27). Cel mai adesea se folosea o masă cu trei laturi, numită „triclinium”, de înălțimea unei mese de cafea din zilele noastre și la care mesenii stăteau într-o rână. Aceasta era înconjurată de canapele joase, foarte obișnuite în lumea romană.

La masă exista obiceiul de a sta rezemat în cot, semn că hrana putea fi savurată pe îndelete și că oamenii care o consumau erau liberi. Acest obicei era practicat de toți evreii la masa de Paște ca semn al eliberării din sclavie. Astăzi, însă, obiceiul rezemării nu mai este practicat în lumea evreiască.

Spălarea mâinilor era un adevărat ceremonial. În cadrul lui, fiecărui oaspete i se dădea câte un vas a cărui mărime era potrivită cu vârsta celor invitați. Un alt obicei premergător servirii mesei era spălarea picioarelor, obicei străvechi amintit în diferite ocazii: când Avraam i-a întâmpinat pe îngeri (vezi Geneza 18:4), în Cântarea Cântărilor 5:3, când Iisus se află în casa fariseului Simon (vezi Luca 7:36‑38) și la Cina cea de Taină (vezi Ioan 13:5). Obiceiul spălării picioarelor avea originea în pustie, unde oamenii intrau în cort având picioarele murdare de praf.

În timpul lui Iisus, erau folosite în timpul mesei linguri și cuțite (furculițele au apărut mult mai târziu, în Evul Mediu). În societățile tradiționale exista obiceiul ca mesenii să înmoaie o bucată de pâine în același vas. Niciodată nu se lua hrana din vas cu degetele, iar ordinea în care invitații își înmuiau pâinea în vas era stabilită de vârstă. De aceea, cei invitați trebuiau să se aștepte unii pe alții la servirea mesei.

Vinul se servea adesea din aceeași cupă. Rabinii știau însă de pericolul transmiterii bolilor pe această cale, fapt pentru care îi îndemnau pe meseni să șteargă marginea cupei și înainte de a bea și după ce au băut și au lăsat cupa jos.

În privința vaselor, cei bogați mâncau din vase de aur, argint sau sticlă albă (mai ales saducheii), în timp ce majoritatea oamenilor de rând nu-și permiteau decât vase de ceramică. Vasele de bucătărie mai erau confecționate și din piatră și acestea, deși nu erau frumoase, erau preferate de unii datorită credinței că impuritățile rezultate din ritualuri nu rămâneau în aceste vase (vezi Ioan 2:6).

Păstrarea hranei se făcea în cămări în care se depozitau vase cu grâne, vin, ulei, ustensile și pietre de măcinat de diferite mărimi. Oamenii săraci nu aveau bucătării, însă cei bogați își permiteau să aibă încăperi special destinate pregătirii hranei și sufragerii în care se servea masa.

Cei săraci serveau masa de obicei pe o rogojină întinsă pe podea, într-o cameră multifuncțională care, cel mai adesea, era singura încăpere a casei. Hrana era preparată în cuptoare de lut, unele asemănătoare unor vase răsturnate care erau folosite la coacerea pâinii. Alte cuptoare erau mai mari, fiind prevăzute cu un raft deasupra focului, pe care se puneau vasele cu mâncare. De obicei, cuptoarele se aflau afară, însă unele case aveau cuptoare și în interior pentru prepararea hranei pe timp de iarnă.

Prepararea pâinii

În cele mai multe case grânele erau măcinate și transformate în făină folosindu-se o râșniță manuală. Aceasta era atât de importantă în vechile gospodării, încât era interzisă folosirea ei ca gaj pentru împrumut (vezi Deuteronomul 24:6).

Dospirea nu se făcea cu drojdie, așa cum se face astăzi, ci cu ajutorul unor bucăți de aluat crud, vechi de până la trei săptămâni, în care drojdia se forma de la sine. Prepararea pâinii era o activitate grea și de durată, pentru care femeile trebuiau să se scoale mult înainte de revărsatul zorilor. Într-o oră de măcinat se puteau obține doar 800 g de făină.

Presupunând că se consuma aproximativ 1/2 kg de făină pe zi de fiecare membru al familiei, soția avea nevoie de circa trei ore pentru a obține făina necesară hranei unei familii alcătuite din cinci sau șase persoane. Când erau aduse sclave în familie, soțiile scăpau de această corvoadă.

Coacerea pâinii dura doar câteva minute și se făcea pe un strat de cărbuni sau în cuptoarele amplasate de obicei în curțile caselor. Combustibilul cel mai des folosit în Orientul Apropiat erau excrementele de animale, așa cum se menționează în Ezechiel 4:15. Totuși Iisus, atunci când a pregătit o masă cu pâine și pește pe malul Mării Galileei pentru ucenicii Săi, a folosit cărbuni (vezi Ioan 21:9).

Soțiile aveau datoria ca în ziua pregătirii, premergătoare Sabatului, să coacă o cantitate dublă de pâine ca să ajungă și la mesele din Sabat. Pâinile aveau o formă rotundă, asemenea lipiilor de la pizza de astăzi și asemănătoare pietrelor rotunde de pe dealurile Țării Sfinte. De aici și asemănarea pe care Iisus o făcea între pâine și pietre: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i de a o piatră?” (Matei 7:9).

Lori Balogh

Bibliografie:

Miriam Feinberg Vamosh, „Hrana din timpurile biblice – de la mărul lui Adam la Cina cea de Taină”, Societatea Biblică Interconfesională din România