Mic tratat de teologie a rugăciunii
„Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și rugăciune pentru toți sfinții.”
Efeseni 6:18
Viața de zi cu zi ne învață că esențele de valoare se păstrează în recipiente mici. Când este vorba de valoarea unui lucru, nu mărimea sau cantitatea contează, ci calitatea este cea care face diferența. Dacă această axiomă este valabilă în lumea lucrurilor materiale, de ce nu ar fi la fel de valabilă și în lumea lucrurilor spirituale?
De-a lungul timpului s-au scris teancuri întregi de volume, având ca subiect rugăciunea ca mijloc de comunicare între omul păcătos și Dumnezeul Cel Atotputernic și Sfânt. Fiecare autor privește subiectul (de altfel esențial pentru spiritualitatea creștină) prin prisma propriilor studii teologice și a propriei sale experiențe cu Dumnezeu. Însă esența ne este oferită de Biblie.
În cuvinte puține, dar încărcate de puterea Celui care le-a inspirat, Dumnezeu ne învață pe toți, fie mari sau mici, fie învățați sau mai puțin învățați, fie săraci în duh sau bogați în duh, ce așteptări are Tatăl nostru ceresc de la noi în privința comuniunii dintre noi și El. Sau, mai bine zis, dintre El și noi, dacă ținem seama de faptul că Dumnezeu este adevăratul inițiator al reluării comuniunii cu omul după ce acesta a căzut în păcat.
O astfel de esență, cuprinzând în doar 23 de cuvinte o întreagă teologie a rugăciunii, este textul din Efeseni 6:18: „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și rugăciune pentru toți sfinții. „
Tot ceea ce este important de spus, de învățat și de trăit în privința rugăciunii se găsește în aceste câteva îndemnuri scurte, precise și cât se poate de practice. Înainte de a le analiza și a înțelege cum să le aplicăm în viața de zi cu zi, ar fi benefică o scurtă observație: apostolul Pavel vorbește și scrie la superlativ. Cele 23 de cuvinte ale versetului cuprind 5 superlative: 1) „faceți în toată vremea”; 2) „prin Duhul”; 3) „tot felul de rugăciuni și cereri”; 4) „vegheați la aceasta cu toată stăruința”; 5) „și rugăciune pentru toți sfinții”.
Mesajul transmis de aceste superlative este clar: rugăciunea nu este o „cenușăreasă” sau un „apendice” al vieții spirituale a omului, ci un lucru esențial, de primă importanță. Dacă un creștin nu poate predica asemenea vorbitorilor talentați, dacă el nu are abilitatea de a studia în profunzime Cuvântul lui Dumnezeu așa cum o fac teologii, dacă el nu are ocazia să-și slujească semenii așa cum o fac cei care sunt înzestrați cu daruri spirituale în acest sens, este de înțeles. Chiar și Dumnezeu înțelege acest lucru, El care împarte talanții robilor Săi în funcție de puterea fiecăruia (vezi Matei 25:15).
Însă dacă un om nu se roagă și nu are o comuniune vie și cristalină cu Dumnezeul său, oricât ar fi el de umil, neînvățat și neînzestrat cu daruri spirituale, lucrul acesta este de neînțeles. O relație în care nu există comunicare sinceră, transparentă, poate fi numită oricum, însă nu poate fi numită relație. Un om poate fi foarte religios, poate îndeplini cu rigurozitate anumite ceremonii și ritualuri, poate avea o moralitate deosebită și o conduită de viața exemplară, însă dacă el nu are și o relație vie și constantă cu Dumnezeu, toate acestea sunt doar că frunzele unui pom fără roade.
Una dintre misiunile Domnului Iisus Christos pe pământ a fost aceea de a ni-L descoperi pe Dumnezeul Universului, Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor, ca fiind Tatăl nostru ceresc. Imaginați-vă o familie în care toate lucrurile sunt în armonie: părinții se achită de datoriile părintești, asigurându-le copiilor toate condițiile de dezvoltare și afirmare, iar copiii sunt cuminți și ascultători. Însă – ciudat! – între părinți și copii nu există nicio comunicare. Sau, poate, doar un simplu: „Bună ziua, tată!”, „La revedere, mamă!”
Cum s-ar simți acei părinți, care tânjesc după comuniunea cu copiii lor, într-o astfel de situație? Sunt convins că niciun părinte nu ar fi mulțumit într-o asemenea postură. Dar oare cum Se simte Tatăl ceresc când miliarde de copii ai Săi încep, trăiesc și sfârșesc ziua fără să-L bage în seamă, fără să-I spună un simplu „Mulțumesc!” pentru toată grijă pe care le-o poartă, fără să-i împărtășească din bucuriile, grijile, aspirațiile sau temerile lor? Greu de imaginat ce se întâmplă în inima mare a Tatălui ceresc! Greu de înțeles pentru noi câtă durere poate exista în acea inima de Tată!
În micul tratat de teologie a rugăciunii, pe care îl găsim în Efeseni 6:18, întâlnim cinci superlative: cinci îndemnuri ale apostolului Pavel adresate credincioșilor care doresc să aibă o relație vie și corectă cu Tatăl ceresc:
1) „Faceți în toată vremea…”
Care este mesajul apostolului atunci când ne îndeamnă să ne rugăm „în toată vremea”? Să înțelegem de aici ca un creștin trebuie să se roage 24 de ore din 24, neglijându-și familia, datoriile față de societate, biserică și chiar față de propriul trup?
Nicidecum! Nici Chiar Fiul lui Dumnezeu, care este Modelul nostru suprem în toate privințele, nu S-a rugat non-stop. Da, El petrecea multe nopți în rugăciune până când roua dimineții se așeza pe trupul Său. Da, El Se ruga cu atâta intensitate încât în Ghetsemani „sudoarea i Se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Da, El Se ruga cu o credință atât de mare încât de fiecare dată când o făcea putea spune, chiar înainte de a primi răspunsul cerului: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” (Ioan 11:41).
Însă nici chiar Fiul lui Dumnezeu nu S-a rugat necontenit. Care este atunci înțelesul expresiei „în toată vremea”? Apostolul Pavel nu vorbește aici despre rugăciuni lungi, neîntrerupte și obositoare, ci despre o viață de rugăciune în care, în orice moment al zilei sau al nopții ne-am afla și oriunde am fi, suntem conectați pe lungimea de undă a cerului cu Tatăl ceresc.
Nu rostim rugăciuni non-stop, bolborosind „aceleași vorbe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați” (Matei 6:7), dar avem spiritul rugăciunii. În orice moment putem lua legătura cu cerul, putem cere sfat și ajutor în lupta cu ispitele sau Îi putem împărtăși Tatălui ceresc o bucurie pe care o trăim. Aceasta înseamnă a veghea în rugăciune. Un vânător care nu are arma la el și nu are degetul pregătit să apese trăgaciul nu este un vânător adevărat. Un creștin care nu are rugăciunea la el și nu este pregătit în orice clipă să recurgă la ea nu este un creștin veritabil. Este doar o imitație nefericită.
Priviți la exemplul lui Neemia, paharnicul împăratului Persiei (vezi Neemia 2:1‑5). Prezent la datorie ca de obicei, Neemia are fața tristă, lucru neobișnuit pentru un paharnic al împăratului. Împăratul observă imediat că ceva se petrecea în inima slujitorului său și îl întreabă: „Pentru ce ai fața tristă? Totuși nu ești bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii” (vers. 2).
În dialogul care urmează, Neemia îi destăinuie împăratului cauza tristeții sale: faptul că Ierusalimul, cetatea strămoșilor săi și capitala țării natale, era în ruine. „Ce ceri?” – l-a întrebat împăratul. O întrebare neașteptată, care l-a surprins pe credinciosul paharnic. Ce s-ar fi întâmplat dacă Neemia nu ar fi avut spiritul de rugăciune activ, dacă nu ar fi avut rugăciunea cu sine și nu ar fi fost conectat permanent cu cerul? Probabil că ar fi pierdut ocazia de aur de a cere și a primi din partea împăratului tot sprijinul pentru reconstrucția cetății.
Dar în același moment, în gând, Neemia se roagă, iar Dumnezeu îi pune în minte și pe buze, prin Duhul Sfânt, cererea sa către împărat. Ceea ce a urmat, cunoaștem. Ierusalimul aflat în ruine a fost rezidit și redat poporului Israel. Iată ce minuni poate face vegherea în rugăciune și menținerea vie a legăturii noastre cu cerul.
2) „… prin Duhul”…
De ce avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a ne ruga? Oare nu știm ce trebuie să cerem? Nu ne cunoaștem nevoile și lipsurile? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că, într-adevăr, cel puțin în unele situații, noi nu știm cum să cerem și ce să cerem.
„Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Iisus împreună cu fiii ei și I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Poruncește”, i-a zis ea, „ca în Împărăția Ta acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta.” Drept răspuns Iisus i-a zis: „Nu știți ce cereți…” (Matei 20:20‑22). Iar apostolul Iacov întărește ideea, adăugând: „Sau cereți și nu căpătați pentru că cereți rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre” (Iacov 4:3).
Vi s-a întâmplat să-I cereți ceva lui Dumnezeu și apoi să vă pară rău că vi s-a împlinit rugăciunea? Sau, dimpotrivă, vi s-a întâmplat să cereți ceva în rugăciune și apoi, poate după ani de zile, să-I mulțumiți lui Dumnezeu că nu v-a ascultat rugăciunea? Mie mi s-a întâmplat și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a ținut cont de viziunea mea îngustă asupra vieții și de egoismul care ne urmărește pe fiecare dintre noi asemenea umbrei, chiar și în relația noastră cea mai intimă cu Dumnezeu. Cât de nefericit aș fi fost astăzi dacă Dumnezeu ar fi împlinit toate cererile mele în rugăciune!
De-a lungul anilor am învățat un lucru important despre Tatăl ceresc: El ascultă toate rugăciunile noastre (cum ar putea un Tată iubitor ca El să nu o facă?), însă le împlinește doar pe acelea care sunt spre binele nostru vremelnic și mai ales spre binele nostru veșnic. Doar El are imaginea de ansamblu al „puzzle”-ului atât de complicat al vieții noastre și doar El știe cel mai bine să așeze la locul ei fiecare piesă.
Perspectiva noastră este limitată; perspectiva Lui este completă. Noi vedem doar pasul următor pe care-l facem; El vede întregul drum până la capăt. Și dacă El știe că, dacă ne-ar lăsa să mergem pe calea tuturor dorințelor noastre, după un colț de stâncă se află o prăpastie în care am putea cădea și pieri pentru totdeauna, El nu ne va lăsa să mergem pe acea cale.
Dacă cerem asistență Duhului Sfânt în rugăciunile noastre, El ne va inspira ce să cerem de la Tatăl ceresc, iar ceea ce vom cere vom primi cu siguranță, pentru că este după voia Lui și spre binele nostru.
3) „… tot felul de rugăciuni și cereri”
Deoarece mulți creștini asociază noțiunea de rugăciune exclusiv cu ideea de cerere, ne-am fi așteptat ca apostolul Pavel să folosească fie expresia „tot felul de rugăciuni”, fie „tot felul de cereri”. Faptul că el amintește ambii termeni: rugăciune și cerere, dovedește faptul că în concepția apostolului cei doi termeni nu sunt identici. Rugăciunile noastre pot conține tot felul de cereri – și este bine și normal să fie așa! – însă rugăciunea nu se rezumă doar la a-I cere Tatălui nostru ceresc împlinirea unor nevoi sau dorințe. Rugăciunea este (sau ar trebui să fie!) mult mai mult decât o simplă listă de cereri mai mult sau mai puțin egoiste.
Care părinte ar fi mulțumit ca relația pe care o are cu copiii săi să se rezume la cereri de genul: „Tată, dă-mi, te rog, cheile mașinii. Vreau să mă plimb cu prietenii”? Sau: „Mamă, dă-mi ceva de mâncare, căci mi-e o foame de lup”? Sau: „Tată și mamă, dați-mi ceva bani de buzunar, să pot ieși cu prietenii în oraș”?
Însă ce fericiți sunt acei părinți ai căror copii vin în camera lor cu respect, povestindu-le despre realizările lor, despre aspirațiile și visele lor, despre dezamăgirile și luptele lor sufletești! Rugăciunile care se rezumă doar la cereri făcute lui Dumnezeu ascund uneori interese egoiste. Rugăciunile în care ne deschidem inima înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten, spunându-I tot ce avem pe suflet și fără să uităm să-I fim recunoscători, sunt cele care-I produc Tatălui ceresc cea mai mare bucurie.
Nu știm cum va fi în cer în privința vieții de rugăciune. Nu știm dacă acolo, având totul la îndemână, vom mai avea de cerut ceva Tatălui nostru ceresc. Dar știm sigur un lucru: lauda și recunoștința la adresa lui Dumnezeu nu vor înceta niciodată. Dimpotrivă, pe măsură ce Îl vor cunoaște mai bine pe Dumnezeu și vor deveni mai conștienți de harul care le-a fost acordat, cei mântuiți Îl vor lăuda pe Dumnezeu tot mai mult în veșniciile care vor urma.
Poate că cererile noastre vor înceta, însă lauda și recunoștința vor rămâne elementul permanent al comuniunii dintre noi și Creator. Cum ar fi dacă într-o zi, plecându-ne pe genunchi înaintea Tatălui ceresc, i-am spune simplu: „Tată, astăzi nu vreau să-Ți cer nimic. Tu știi ce am nevoie și sunt sigur că îmi vei împlini nevoile. Astăzi vreau doar să stăm de vorbă împreună. Vreau doar să-Ți vorbesc, să Te admir, să-Ți spun ce simt față de Tine și să-Ți ascult glasul. Vreau să știi că Te iubesc. Eu știu că și Tu mă iubești. De abia aștept clipă în care ne vom vedea față în față și nimeni nu ne va mai despărți”?
De aceea, să renunțăm la șabloane și tipare, la rugăciuni învățate pe de rost din cărțile de rugăciune. Să renunțăm la formalism și superficialitate în comuniunea noastră cu cerul. Să-I spunem lui Dumnezeu ce avem pe inimă, iar deschiderea inimii noastre înaintea Lui Îl va bucura mai mult decât orice.
4) „Vegheați la aceasta cu toată stăruința…”
Ca ființe umane, am fost înzestrați de Creator cu emoții, sentimente și trăiri sufletești diferite. În condițiile vieții din Eden, toate acestea erau pozitive și constructive, însă după căderea în păcat a primilor noștri părinți toate aceste emoții, sentimente și trăiri au fost alterate. Așa se face că sunt zile sau momente în aceeași zi în care suntem bine dispuși și zile sau momente din aceeași zi în care suntem prost dispuși.
Avem momente în care tânjim să ne rugăm, dar și momente în care nu simțim nevoia să o facem. Ținând cont de labilitatea emoțională a ființei umane decăzute, apostolul Pavel vrea să ne învețe că relația noastră cu Dumnezeu nu trebuie lăsată la discreția emoțiilor și sentimentelor noastre. Dacă am studia Biblia și ne-am ruga doar atunci când avem chef, foarte probabil că „cheful” va fi din ce în ce mai rar, până va dispărea complet.
Când nu avem dispoziția să ne rugăm, tocmai atunci avem cea mai mare nevoie de rugăciune. Ca și studiul Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea nu trebuie lăsată la discreția emoțiilor și trăirilor de moment. Miza este prea mare pentru ca să lăsăm relația noastră cu Tatăl ceresc la dispoziția stării noastre sufletești. Noi trebuie să ne educăm viața de rugăciune, rugându-ne „la timp și ne la timp” (2 Timotei 4:2), adică și atunci când avem dispoziția să o facem, dar mai ales atunci când această dispoziție ne lipsește.
Dar de ce trebuie să stăruim în rugăciune? Oare copiii trebuie să insiste înaintea părinților lor atunci când le este foame și cer de mâncare? Când au nevoie de rechizite școlare, ei trebuie să stăruie de părinți ca să le cumpere aceste lucruri la început de an școlar? Ce loc are stăruința în rugăciune în cadrul relației dintre noi și Tatăl nostru ceresc?
Ce am putea spune despre un adolescent care le spune în treacăt, o singură dată, părinților săi: „Tată! Mamă! Am nevoie de un calculator mai performant, căci cu cel pe care-l am nu mă mai descurc.”? Apoi trec zile, săptămâni și luni în care copilul nu mai amintește nimic despre nevoia lui. Părinții ar putea trage concluzia: „Copilului nostru doar i s-a părut că are nevoie de un calculator nou. A fost o părere trecătoare. Ce rost are să facem o investiție atât de mare din moment ce el nu e prea convins că are nevoie de un calculator nou?”
Nu! Nu Dumnezeu are nevoie ca noi să stăruim în rugăciunile noastre pentru un anumit lucru. Noi suntem cei care avem nevoie să stăruim, să-I prezentăm Tatălui ceresc în mod repetat o anumită cerere sau problemă. Stăruința în rugăciune scoate în evidență cel puțin patru lucruri importante. Când stăruim în rugăciune demonstrăm că:
1) Suntem conștienți de o anumită nevoie a noastră sau a semenilor noștri.
2) Suntem conștienți că doar Dumnezeu poate rezolva problema sau cererea noastră.
3) Dorim cu sinceritate și ardoare rezolvarea problemei pentru care ne rugăm.
4) Suntem conștienți că în marea luptă dintre bine și rău adevărul are nevoie de timp pentru a birui.
De aceea, stăruința în rugăciune este dovada pentru întregul cer că dorim cu ardoare un anumit lucru pe care doar Dumnezeu îl poate împlini. O astfel de atitudine este credință la superlativ, iar Dumnezeu va onora o astfel de credință la timpul potrivit și în modul cel mai potrivit cu putință.
5) „… și rugăciune pentru toți sfinții”
Dar oare sfinții au nevoie de rugăciunile noastre? Dacă sunt deja sfinți, mai au ei nevoi care pot fi împlinite ca urmare a rugăciunilor unor bieți muritori? Însă acest pasaj biblic nu vorbește despre sfinții mântuiți, ci despre sfinții în devenire, care încă duc lupta credinței pe un pământ ostil și blestemat. „Sfinții” sunt creștinii care, trecând de partea lui Christos în marea luptă dintre bine și rău, sunt încă aici, pe pământ. Ei sunt puși deoparte de Dumnezeu, însă sunt încă în trupuri pământești, încă sunt vulnerabili și pot cădea în cursele celui rău. Ei înaintează zilnic spre cer, spre desăvârșire, dar au luptele lor teribile cu ispitele din afară și propriile lor defecte de caracter.
„Sfinții” aceștia sunt cei care au luat asupra lor numele de creștin, de urmași ai lui Christos, însă ei nu reprezintă încă Biserica biruitoare, ci Biserica luptătoare. Unii dintre ei, din nefericire, nu-și vor duce mântuirea până la capăt și vor cădea de la credință. De aceea, rugăciunea de mijlocire pentru semenii noștri, care sunt angrenați în aceeași luptă spirituală cu „duhurile răutății din locurile cerești” (Efeseni 6:12) ca și noi, este o rugăciune izvorâtă din altruism și dragoste. O astfel de rugăciune nu are cum să nu-I fie plăcută lui Dumnezeu. Și o astfel de rugăciune nu se poate să nu primească un răspuns favorabil, chiar dacă trebuie să așteptăm acest răspuns o viață întreagă.
Acestea sunt cele cinci idei de bază ale micului tratat de teologie a rugăciunii din Efeseni 6:18.
„Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și rugăciune pentru toți sfinții” (Efeseni 6:18).
„Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan 13:17).
Lori Balogh
