Crucea lui Christos
– Motivul de laudă al creștinului –
Ne lăudăm cu multe lucruri în viață. Uneori o facem deschis și vulgar; alteori o facem disimulat. Ne lăudăm cu meseria noastră, cu casa pe care o avem, cu familia și copiii noștri, cu relațiile, cu pasiunile și hobby-urile noastre. Ne mai lăudăm cu mașina sau cu bicicleta pe care tocmai le-am cumpărat, cu vacanța de vis de anul trecut, cu felul în care am reușit să copiem la ultimul examen, înșelând vigilența supraveghetorilor; ne lăudăm cu cinstea dar și cu necinstea noastră, cu cultura pe care o avem dar și cu ignoranța în care ne complăcem.
Ne mai lăudăm cu faptele noastre bune, dar și când facem câte un rău cuiva, fără să fim prinși; ne lăudăm cu munca noastră, dar și cu munca altuia, cu meritele noastre, dar și cu meritele altora. Ne lăudăm când învingem, dar și când pierdem, când suntem sus, dar și când suntem jos, când avem câte ceva, dar și când ducem lipsă…
Se pare că lauda de sine este o componentă inerentă a naturii umane, neexistând niciun om care să scape curselor ei. Cu privire la această trăsătură negativă a naturii umane, Scriptura ne atrage atenția în repetate rânduri: „Așa vorbește Domnul: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată și dreptate pe pământ” (Ieremia 9:23‑24).
În ciuda miilor de motive posibile pentru care se poate lăuda cineva, există un singur motiv legitim de laudă, recunoscut de Scriptură, pe care îl putem avea înaintea oamenilor, îngerilor, demonilor și întregului Univers. Care este acesta?
„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume” (Galateni 6:14).
Există oare vreun loc în care Îl putem cunoaște mai bine pe Dumnezeu decât la cruce? Unde am putea înțelege mai mult mila Lui față de omul păcătos, dreptatea Sa în tratarea păcatului și judecata Sa împotriva celui rău decât la cruce? Există oare ceva în acest Univers, în afară de cruce, care ar putea sensibiliza cea mai împietrită inima omenească? Dacă crucea nu mai are puterea de a ne schimba, atunci nimic nu ne va mai schimba: nici educația, nici cultura, nici voința noastră, nici voința altora.
O scurtă privire în lumea creștină (care numără circa 2,2 miliarde de suflete) ne aduce convingerea că cel mai important simbol al creștinismului este crucea. Regăsim acest simbol pe turla bisericilor, pe veșmintele preoțești, pe Biblii, pe altarele bisericilor, pe pieptul prezentatorilor de știri Tv, pe mesele ghicitoarelor și vrăjitoarelor, sau atârnând ca talisman la bordul automobilelor.
Găsim crucea în căminele, școlile și spitalele aflate sub patronajul unor biserici. O găsim în cimitire, în magazine, pe vârfuri de munte. O putem găsi și pe marele obelisc din Piața Sf. Petru din Roma, despre care se susține că ar conține o parte din crucea pe care a fost răstignit Domnul și Mântuitorul nostru (obeliscul, înalt de 40 m, a fost adus la Roma de împăratul Caligula între anii 37‑41 d.Ch. din Heliopolis-Egipt, fiind unul dintre „stâlpii închinați soarelui” despre care vorbește profetul Ieremia 9:23‑24).
În Evul Mediu s-a dezvoltat un comerț înfloritor cu tot felul de relicve sfinte, între care așa-zisa cruce, pe care a fost răstignit Mântuitorul, ocupă un loc de frunte. La un moment dat, existau atât de multe resturi despre care se pretindea că făcuseră parte din crucea lui Iisus încât Calvin spunea că, dacă ar fi fost adunate toate, ar fi umplut o corabie. S-a găsit rapid și o explicație a acestui fenomen (de unde atâtea bucăți ale crucii Domnului?). Sfântul Paulinus a explicat înmulțirea suspectă a resturilor de cruce de pe Golgota prin minunea înmulțirii pâinilor, în care Mântuitorul a hrănit peste cinci mii de oameni cu doar cinci pâini și doi pești.
Tradiția spune că pe la anul 326 d.Ch., Elena, mama lui Constantin cel Mare, făcând o vizită la Ierusalim, ar fi găsit acolo crucea lui Iisus și piroanele cu care fusese răstignit, pe care le-a dus apoi la Constantinopole. Este greu de crezut așa ceva. Este greu de crezut că după 300 de ani cineva ar mai fi putut găsi ceva din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, mai ales că legile iudaice cereau ca, după crucificare, lemnul crucii să fie ars. Acestea sunt doar câteva exemple palide cu privire la modul în care o mare parte din creștinătate înțelege să se laude cu crucea lui Christos.
O observație importantă: pentru primii creștini crucea, ca obiect, nu era deloc un simbol al virtuții, ci mai degrabă ea era considerată un „lemn blestemat”, un instrument al torturii și umilinței. În Imperiul Roman, crucificarea era considerată cea mai umilitoare și rușinoasă execuție. Însuși apostolul Pavel, scriindu-le evreilor despre ceea ce s-a întâmplat la Golgota, afirmă că Christos „a suferit crucea și a disprețuit rușinea” (Evrei 12:2) De aceea, primii creștini nu aveau niciun motiv să privească spre cruce cu venerație, așa cum se întâmplă astăzi.
Istoria bisericească ne arată că introducerea crucilor în biserici și în încăperi a avut loc pentru prima dată în jurul anului 431 d.Ch. Începând cu anul 586 d.Ch., crucile au început să fie plasate și pe turlele bisericilor. În același secol (al 6‑lea), biserica a aprobat folosirea crucifixului.
Așadar, ceea ce pentru primii creștini nu semnifica decât un instrument al torturii, al rușinii și al morții, a devenit, în timp, cel mai important obiect de cult. Mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă Mântuitorul ar fi fost ucis cu pietre (după legea iudaică), sau ar fi fost ucis cu sabia (după obiceiul roman)? Așa cum o demonstrează istoria, mai mult ca sigur că fie piatra, fie sabia ar fi devenit obiecte de cult venerate.
Dacă astfel stau lucrurile, ce vrea să ne comunice Pavel atunci când le scrie credincioșilor din biserica Galatiei: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos”? Ce înțelegea Pavel prin „cruce”? Însemna pentru el acea bucată de lemn stropită cu sânge, care urma să putrezească asemenea oricărui lucru pământesc, sau Pavel vede dincolo de materia pieritoare? Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, este necesar să pătrundem în experiența lui Pavel de dinaintea și imediat de după convertire.
Pe tânărul Saul din Tars îl întâlnim pentru prima dată în istoria biblică a Noului Testament cu ocazia martiriului lui Ștefan (vezi Fapte 7:58). Scriptura spune că, în acea ocazie, martorii care
-au învinuit și ucis pe Ștefan și-au depus hainele la picioarele lui Saul, un tânăr educat în școala lui Gamaliel (un mare erudit al lumii antice).
Nu cunoaștem alte amănunte. Nu știm dacă Saul a participat activ la uciderea lui Ștefan, însă complicitatea cu cei care l-au ucis este evidentă. Apoi, după declanșarea persecuției împotriva creștinilor, Saul s-a remarcat printr-o râvnă demnă de o cauză mai bună. El însuși mărturisește: „Am aruncat în temniță pe mulți sfinți, căci am primit puterea aceasta de la preoții cei mai de seamă; și, când erau osândiți la moarte, îmi dădeam și eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile și îmi dădeam toată silința ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până și în cetățile străine” (Fapte 26:10‑11).
Nu știm dacă Saul a ucis vreun creștin, însă intenția există. Pe drumul spre Damasc, drum făcut cu același scop de stârpire a disprețuitei secte nou apărute, Saul are o întâlnire inedită. Iisus Mântuitorul i Se descoperă și, contrar așteptărilor, nici nu-l nimicește, nici nu-l amenință pe Saul pentru ceea ce făcea, ci doar îl întreabă cu durere în glas: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Fapte 9:4).
Cu siguranță că în acele clipe Saul a avut simțământul că întregul cer se prăbușește peste el. A fost nevoie doar de o singură clipă pentru ca acest tânăr plin de zel în persecutarea creștinilor să-și vadă întreaga vinovăție și să simtă grozăvia păcatului. Într-o singură clipă, tot ce clădise până atunci se prăbușește în țărână, iar el, vestitul fariseu de până atunci, se vede un mare păcătos, care nu are altă perspectivă decât să aștepte pedeapsa divină. Și Saul se prăbușește la pământ, așteptându-și pedeapsa.
În acele clipe de tensiune maximă, care pentru Saul par o veșnicie, se întâmplă însă ceva neașteptat. În loc să fie nimicit, Saul aude același glas, spunându-i: „Scoală-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci!”
Și Saul se scoală…dar e orb, deși are ochii deschiși. Însoțitorii săi îl iau de mână și îl duc la Damasc unde, timp de trei zile, Saul nu vede, nu mănâncă și nu bea nimic. La sfârșitul lor, un ucenic pe nume Anania, trimis de Domnul în urma unei viziuni, îl vizitează pe Saul, îl vindecă de orbire, îi transmite Duhul Sfânt și îl botează. Din acel moment, Saul, fostul fariseu, devine Pavel, marele apostol al creștinismului.
Acolo, pe drumul spre Damasc, Saul a trăit momente dramatice a căror încărcătură noi nu o vom putea înțelege niciodată. Să simți că tot ce ai clădit întreaga viață se prăbușește într-o singură clipă, să devii conștient că nu ești acel neprihănit pe care îl admiră oamenii, ci, dimpotrivă, ești cel mai josnic păcătos, să simți dintr-o dată că nu ești nimic, deși credeai că ești cineva – iată drama pe care o trăia Saul în acele momente teribile. Cu toate acestea, deși ai fi meritat să dispari pentru veșnicie la un singur cuvânt de condamnare a lui Iisus, El te ridică din țărâna în care ai căzut și îți deschide o altă perspectiva a vieții.
Acolo, în praful drumului, Saul a înțeles adevărata semnificație a crucii: Crucea lui Iisus înseamnă iertare, înseamnă har, înseamnă o nouă șansă. Crucea înseamnă viață împrumutată.
Mântuitorul parcă îi spune, printre cuvinte, lui Saul: „Ești vinovat. Ai trimis la închisoare și la moarte suflete mai curate și mai bune decât tine. Prin toți aceștia, pe Mine M-ai prigonit, Saule. Ești vrednic de moarte. Ce rău ți-am făcut de Mă prigonești atât de mult? Ce rău ți-au făcut acești oameni nevinovați, pe care îi trimiți la închisoare și la moarte? Nu meriți să mai trăiești… Totuși, scoală-te, Saule! Nu te nimicesc. Eu Mi-am dat viața și pentru tine. Îți mai dau o șansă. Îți împrumut viață din viața Mea și, dacă vei accepta, Eu am planuri mari cu tine. Scoală-te, du-te în cetate și-ți voi spune ce trebuie să faci.”
Din clipa aceea, Pavel începe să trăiască o altă viață, conștient că că ceea ce i s-a dat este viață împrumutată. Este viață din viața lui Iisus. Această schimbare de direcție reiese clar din toate epistolele scrise ulterior de marele apostol: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, spre premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Christos Iisus” (Filipeni 3:13‑14).
A uitat oare Pavel cine fusese înainte de a-L cunoaște pe Mântuitorul? A devenit el dintr-o dată amnezic? Nu! Cu siguranță că nu a uitat. Scriindu-le credincioșilor din Corint, Pavel, amintindu-și cu rușine de faptele sale trecute, se numește pe sine „o stârpitură”, „cel mai neînsemnat dintre apostoli”. „Nu sunt vrednic să port numele de apostol” și „prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” – afirmă el (1 Corinteni 15:8‑10).
Nu, Pavel nu a uitat cine a fost. Când le scrie filipenilor că vrea să uite ce era în urma lui, el vrea să se asigure că toată povara vinovăției sale i-a fost ridicată și acum era liber în Christos să alerge spre ținta pusă de Christos în fața ochilor săi.
Concluzii
Scriptura ne descoperă un Dumnezeu drept, neprihănit și sfânt, ai cărui ochi „nu pot să vadă răul” (vezi Habacuc 1:13) Însă aceeași Scriptură ne vorbește despre un Dumnezeu milos, îndurător, dispus să ierte orice și oricui, un Dumnezeu care nu obosește iertând. Crucea de pe Golgota este cea mai mare dovadă în acest sens. Când suntem iertați și ni se acordă har, în realitate ni se acordă viață cu împrumut. Întrebarea pe care Dumnezeu o va pune fiecărui suflet la judecata finală va fi aceasta: „Ce ai făcut cu iertarea pe care ți-am oferit-o? Cum ai folosit șansa cea nouă de care te-ai bucurat? Cum ai trăit viața pe care ți-am împrumutat-o din viața Fiului Meu, care a murit pe cruce pentru tine?”
O scriitoare din Anglia povestește într-o nuvelă de succes o întâmplare dramatică. Protagoniștii nuvelei sunt doi tineri îndrăgostiți: ea – o tânăra visătoare, plăpândă și înclinată spre poezie și filozofie; el – un tânăr plin de viață, sănătos și iubitor al sportului. Se iubesc nespus de mult, își fac planuri de căsătorie, însă medicii îl previn pe tânăr că iubita lui suferă de o boală gravă de inimă care nu poate fi tratată decât printr-un transplant. Fata e trecută pe lista de așteptare în vederea unei operații, însă nu se ivește nicio speranță. Zilele trec una după alta și fata se simte tot mai rău…
Văzând că iubita lui se simte din ce în ce mai rău, tânărul ia o decizie radicală: Se duce la bazinul de înot, unde se antrena de obicei, și se aruncă cu capul în jos de la trambulină în bazinul umplut doar pe jumătate. Înainte de a face acest gest, el lasă un bilet în care cere familiei ca, în caz de accident, inima lui să fie donată pentru a fi transplantată prietenei sale.
După moartea tânărului, inima lui este transplantată în trupul prietenei sale care începe o nouă viață. După mai mulți ani, în cabinetul medicului care făcuse transplantul intră o tânără plină de viață, fardată, bronzată, într-o ținută provocatoare și fluturând în mâini niște articole de ziar pe care le arată medicului: „Doctore, sunt foarte supărată pe ceea ce scrie presa. Ziariștii scriu că prietenul meu s-a sinucis pentru ca să-mi doneze inima. Dar nu e adevărat! A fost un simplu accident! Nu se poate așa ceva… E strigător la cer.”
Medicul o privește în ochi pe tânăra din fața lui, spunându-i: „Domnișoară, vreau să-ți spun două lucruri: 1) Acesta e adevărul. Prietenul tău și-a dat viața ca să o salveze pe a ta. 2) Ce ai făcut cu viața pe care ți-a dat-o? Mi-e teamă că prietenul tău s-a sacrificat în zadar.”
Dar noi? Noi ce vom face cu viața pe care Mântuitorul ne-a împrumutat-o cu un preț atât de mare? În fața crucii lui Christos nu va mai fi nicio scuză. Absolut niciuna! Atât cât vom mai trăi pe acest pământ, dar și în veșniciile care ne așteaptă, să nu uităm că viața noastră se datorează crucii lui Christos și, asemenea lui Pavel, să fie singurul nostru motiv temeinic de laudă.
„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume” (Galateni 6:14).
Lori Balogh
