Alergare… fără bagaje!

Alergare… fără bagaje!

Uneori bagajele cu care plecam în călătorie sunt nedorite și chiar interzise. Dacă vrei să călătorești cu avionul, trebuie să fii foarte atent ca nu cumva anumite obiecte interzise să se afle printre lucrurile pe care le-ai pus în valiză. Dacă vrei să iei un taxi, trebuie să te gândești dacă nu cumva bagajele tale sunt prea mari și nu vor încăpea în portbagaj.

Există și un altfel de „bagaje”, complet nedorite. În 1969, la încheierea misiunii lui Apollo 11, cei trei astronauți aflați în capsula ce amerizase în apele Oceanului Pacific, au intrat într-o carantină severă timp de mai multe zile. Ei nu și-au putut vedea familia, nici n-au putut să intre în contact direct cu alți oameni, până ce nu s-a dovedit că nu sunt contaminați cu eventuale microorganisme necunoscute aduse din cosmos. Timp de 16 zile, cei trei astronauți au fost dezinfectați cu cele mai puternice materiale dezinfectante și doar după ce s-a constatat că sunt sterili din acest punct de vedere, au avut permisiunea să-și vadă familiile și prietenii.

În diferitele noastre deplasări și călătorii, bagajele ne pot fi de mare folos, dar ne pot fi și o mare piedică în înaintare. Dacă în drumurile noastre pământești trebuie să fim foarte atenți cu ce bagaje plecăm la drum, oare în călătoria noastră spre căminul ceresc să fim mai puțin riguroși cu privire la ceea ce luăm cu noi? Ar fi neînțelept din partea noastră.

Vă propun să ne oprim pentru câteva clipe la cele scrise de apostolul Pavel în Evrei 12,1: „Și noi, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.”

„Un nor așa de mare de martori” – Cine să fie aceștia? În niciun caz nu e vorba de cei care își atribuie acest titlu, afișându-l cu agresivitate ori de câte ori se ivește ocazia. Și aceasta pentru simplul motiv ca pe vremea lui Pavel ei încă nu apăruseră pe scena creștinismului. Primele învățături eretice care negau Trinitatea au apărut în secolul al doilea sub denumirea de monarhianism, pentru ca în secolul al 16‑lea să îmbrace o nouă formă sub titlul de unitarianism.

„Martorii” la care se referă Pavel în acest verset sunt aceia pe care i-a amintit deja în capitolul anterior: acei oameni ai credinței care au fost martori în fața lumii și a Universului că Legea lui Dumnezeu poate fi ținută, că prin credință pot fi realizate lucruri mărețe și că, în final, în lupta dintre bine și rău, Dumnezeu se va dovedi că a avut dreptate. Acești martori, pentru că I-au fost credincioși lui Dumnezeu și I-au onorat Numele, vor fi și ei onorați la sfârșitul timpului cu o răsplată veșnică.

Din „norul cel mare de martori” mai fac parte și miliardele de îngeri și ființe necăzute în păcat, care privesc cu interes spre planeta noastră, unde noi suntem actorii ultimului act al dramei păcatului.

„Alergarea care ne stă înainte” – Pavel folosește un termen interesant atunci când se referă la lupta creștinului: „alergare”. De ce un om care dorește mântuirea trebuie să „alerge” pe cale? De ce nu merge la pas? De ce atâta grabă?

În unul dintre eseurile sale, Matei Călinescu face o suită de afirmații interesante cu privire la grabă: „Cine se grăbește, se grăbește să moară. Cine moare, aduce moartea în lume. Și cine aduce moartea în lume, face un mare păcat.”

Concluzia logică este că cel care se grăbește săvârșește un mare păcat. Dacă aplicăm această judecată omenească la afirmația lui Pavel, ajungem la o dilemă: alergarea creștinului (care este prin definiție o grabă) este un păcat? Probabil că cheia dilemei se află în motivele și scopurile urmărite. Dacă un creștin „aleargă” spre cer din motive egoiste, din interes sau de teama pedepsei, atunci graba lui poate fi considerată un păcat în fața cerului. Dacă el însă aleargă după valorile veșnice din motive curate, altruiste, graba lui nu numai că nu e păcat, este chiar o virtute.

De ce aleargă creștinul? Sunt mai multe motive:

1. Scurtimea vieții. Pe cei mai mulți dintre noi Evanghelia ne-a găsit la o anumită vârstă, după ce am irosit o parte din viață (mai mare sau mai mică) departe de Dumnezeu. Timpul care ne-a mai rămas de trăit este atât de scurt încât trebuie să „alergăm„, să răscumpărăm mulțimea anilor irosiți în in mocirlă păcatului.
2. Alergăm pentru că fugim de moarte. Pe măsură ce Îl cunoaștem pe Christos și pe măsură ce privim la noi înșine, devenim tot mai conștienți de „groapa” păcatului din care ne-a scos El. De abia târziu realizăm în ce primejdii de moarte ne-am aflat atunci când eram cu spatele la Dumnezeu.
3. Alergăm deoarece avem în față o perspectivă atât de luminoasă: o veșnicie lângă Domnul Iisus. De abia așteptam să ajungem la linia de sosire, pentru ca apoi să ne putem bucura de odihna ce ne-a fost pregătită.

Da, așa ar trebui să fie: să alergăm cu stăruință pe calea mântuirii, nu doar câteodată, ocazional, ci zi de zi, clipă de clipă. Dar câți dintre creștini mai aleargă? Câți dintre noi ne-am încetinit pasul, oprindu-ne vrăjiți în fața „jucăriilor” acestei lumi? Câți dintre noi nu alergăm deja în sens invers, spre Egiptul păcatului și al bucuriilor de o clipă?

„Să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne” – Dacă e adevărat că avem o cale de străbătut până la răsplata finală, dacă e adevărat că această cale trebuie străbătută grăbindu-ne („alergare”), la fel de adevărat este că pe această cale vrăjmașul sufletelor noastre a așezat o mulțime de curse, piedici și greutăți, pentru a ne împiedica să ajungem la țintă.

Să observăm că apostolul folosește doi termeni diferiți pentru a descrie lucrarea lui Satana: „piedici” și „păcat”. Nu era suficient ca Pavel să scrie: „Să dăm la o parte orice păcat”? Înțelegem din această observație că piedicile și păcatele sunt obstacole diferite de care se folosește Satana pentru a ne îngreuna înaintarea, sau chiar a ne opri din alergarea noastră.

1. „Piedicile” pot fi uneori nevinovate, nepăcătoase prin natura lor, însă efectul lor poate fi distrugător. Iată câteva exemple de piedici pe calea mântuirii:

– O boală sau o infirmitate survenită în viața unui creștin, nu din cauza călcării exprese a unor legi ale sănătății, ci din cauza faptului că trăim cu toții într-un context general păcătos, în care suntem nevoiți să suportăm consecințele acestuia. Poate fi boala sau infirmitatea o piedică pentru un creștin ce vrea să înainteze pe calea mântuirii? Desigur! Însă nu pentru toți. În timp ce pe unii boala și infirmitatea îi apropie de Dumnezeu, altora aceeași boală sau infirmitate le modifică psihicul și chiar caracterul. Mulți bolnavi sau oameni cu anumite dizabilități își schimbă comportamentul, devenind irascibili, introvertiți, nemulțumiți, pretențioși, dificili pentru cei din jurul lor.

Iată cum o boală sau o infirmitate pot fi piedici serioase, îngreunând, în cazul în care el nu cere ajutor divin, alergarea unui creștin ce caută mântuirea. La începutul lucrării sale de apostolat, Pavel vedea în boala și infirmitatea sa o piedică serioasă în lucrarea pe care o avea de făcut. Apoi, după ce I-a predat lui Dumnezeu rezolvarea acestei piedici, el și-a schimbat optica: el vedea în infirmitatea sa o piedică, nu în privința mântuirii, ci în calea păcatului mândriei care îi dădea târcoale (vezi 2 Corinteni 12,7‑10).

– O căsătorie în afara criteriilor biblice cu o persoană care nu împărtășește aceeași nădejde și credință. Este o piedică pe care un om o așază voluntar pe calea propriei mântuiri pentru tot restul vieții. Cât de obositoare va fi „alergarea” pe calea credinței, fiind mereu împiedicat de tovarășul de viață care nu te înțelege, nu simte cu tine, nu se roagă cu tine și are cu totul alte valori și idealuri.

Îndemnul apostolului Pavel din 2 Corinteni 6,14‑15 vizează tocmai această piedică posibilă în viața unui creștin ce aleargă pe calea mântuirii: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Christos și Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?”

– O ocupație în care ești mereu împins de împrejurări sau colegii de munca să faci compromisuri pe care conștiința ta nu le aprobă. Sau o ocupație bună, cinstită, dar care îți răpește tot timpul liber, împiedicându-te să ai acea comuniune cu Dumnezeu, cu familia sau biserica de care ai avea nevoie.

– Televizorul și internetul pot fi piedici redutabile pentru „alergarea” creștinului. Am afirmat că ele „pot fi”, nu că „ele sunt” piedici redutabile pentru un creștin, deoarece ele, în esența lor, nu sunt nici bune, nici rele. Depinde de felul în care le folosim și în funcție de acest lucru ele pot fi o mare binecuvântare sau un mare blestem.

Dacă am ține cont de câteva criterii simple atunci când selectăm un program TV sau un site pe internet, am fi feriți de multe neplăceri și compromisuri nedorite:

– Dacă nu pot să mă rog pentru călăuzirea lui Dumnezeu în timpul unui anumit program, atunci e de preferat ca butonul să fie pe poziția închis.

– Dacă după un program nu pot nici să mă rog, nici să studiez Biblia, atunci e de preferat ca butonul să fie pe poziția închis.

– Dacă un program nu mă ajută să cresc în cunoașterea binelui, în schimb îmi accelerează creșterea în cunoașterea răului, atunci e de preferat ca butonul să fie pe poziția închis.

– Dacă nu pot relata în fața bisericii ceea ce urmăresc într-o anumită emisiune, atunci e de preferat ca butonul să fie pe poziția închis.

– Dacă un program nu e recomandat copiilor, atunci e de preferat ca butonul să fie pe poziția închis și pentru copiii lui Dumnezeu.

Și dacă cineva știe că e prea slab pentru a zice „Nu!” tentațiilor oferite de Tv și internet, atunci trebuie luate măsuri radicale: „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine, căci este de folos să piară unul din mădularele tale, decât să-ți fie aruncat tot trupul în gheena” (Matei 5,29).

Desigur, Mântuitorul vorbește metaforic, căci nu ne imaginăm că se păcătuiește doar cu ochiul drept, în timp ce ochiul stâng rămâne curat. Ce să mai spunem de imaginație (ochii minții și ai inimii)? De fapt Iisus vrea să ne învețe că în fața păcatului trebuie luate măsuri radicale, uneori cu mari sacrificii.

Nu este mai firesc să lepădăm sursa ispitei (anumite programe sau site-uri), decât să renunțăm la un mădular creat de Dumnezeu pentru a fi o binecuvântare?

– Moda – cel mai eficient mijloc de depersonalizare a oamenilor – îi poate împiedica pe mulți creștini în alergarea lor spre cer. Un creștin(ă) care stă în fața oglinzii mai mult decât trebuie nu mai aleargă, iar o toaletă prea pretențioasă te poate împiedica să înaintezi. Simplitatea, modestia, însoțite totuși de bunul gust în îmbrăcăminte, sunt „rara avis” în zilele noastre.

Enumerarea piedicilor ar putea continua … Practic orice lucru sau acțiune care depășește o numită limită, împiedicându-ne să avem o legătură vie cu Dumnezeu și cu Cuvântul Său și care ne împiedică să ne implicăm activ în lucrarea Lui, poate fi o piedică în alergarea noastră.

2. „Păcatul „ este cel de-al doilea element pe care Satana îl așază în calea noastră pentru a ne împiedica să ajungem la țintă. Care dintre cele două elemente amintite: „piedicile” sau „păcatul”, reprezintă un obstacol mai primejdios pentru noi? Evident, păcatul.

Piedicile iți pot îngreuna alergarea, poți cădea din cauza lor, te poți răni… Dar apoi te poți ridica și îți poți continua alergarea. Piedicile te obosesc înainte de vreme și te pot aduce în situația de a abandona lupta înainte de a ajunge la linia de sosire. Nu e indiferent dacă alergi pe distanța de 100 m liber sau 100 m garduri.

Piedicile îți pot îngreuna alergarea, păcatul însă te paralizează. Pavel folosește o imagine plastică, sugerându-ne scena în care un șarpe își înfășoară încet victima, sugrumând-o. Este modul de a vâna al șerpilor constrictori (piton, anaconda, boa), care ucid nu prin mușcături veninoase, ci prin sugrumare.

Aceasta este tactica păcatului: ne înfășoară pe nesimțite, reducându-ne treptat libertatea de mișcare, până ce, în final, ne rupe total de Dumnezeu – Sursa vieții.

Concluzii

Cine nu dorește mântuirea? Dacă o dorim însă cu toată inima, e foarte important pentru noi să identificăm acele piedici care stau în calea ei. Totodată ar fi bine să ne verificăm din timp în timp „bagajele” cu care călătorim spre cer. Nu cumva s-a strecurat în ele vreun păcat cunoscut și nepărăsit?

Chiar dacă în această viață am reuși să ascundem de ochii celor din jur un anumit păcat, viciu, slăbiciune sau defect de caracter, la „linia de sosire” se va face cu siguranță o verificare severă. Vorbind despre slava și frumusețea Noului Ierusalim, cartea Apocalipsei ne avertizează fără echivoc: „Nimic întinat nu va intra în ea” (cetatea Noul Ierusalim, Apocalipsa 21,27 n.n.).

Și este numai drept din partea lui Dumnezeu să procedeze astfel. Vă puteți imagina viața veșnică alături de un mincinos? Numai unul! Dar alături de un hoț? Ar mai exista armonie deplină în Împărăția cerului dacă un singur bârfitor ar ajunge acolo? Numai unul singur!

Vă puteți imagina pe străzile de aur ale Noului Ierusalim o ceartă sau o bătaie între doi creștini mântuiți? Vă puteți imagina un creștin mântuit spunând un banc deochiat în prezența îngerilor? Dar niște vorbe de ocară rostite sub pomul vieții? Eu nu-mi pot imagina asemenea scene, căci Dumnezeu este sfânt și numai oameni sfinți vor locui în prezența Lui.

„Un defect cultivat, în loc să fie biruit, îl face pe om nedesăvârșit și închide pentru el poartă cetății sfinte. Acela care intră în ceruri trebuie să aibă un caracter fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta. Nimic din ceea ce întină nu poate intra vreodată acolo. În toată mulțimea celor mântuiți nu va fi niciun defect” (E. G. White, „Youth Instructor”, 17 ianuarie 1901).

De aceea, „fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12,1).

Lori Balogh