„Duceți până la capăt mântuirea voastră!”

„Duceți până la capăt mântuirea voastră!”

Mă aflam în trenul care trebuia să mă ducă în localitatea în care locuiesc. Am căutat un loc liber, m-am așezat și, deoarece locul din fața mea era neocupat, un cetățean m-a întrebat dacă se putea așeza pe acel loc. Am aprobat, mai ales că îl cunoșteam din vedere pe acel om. Era un creștin pe care-l văzusem la serviciile divine de la biserică.

Curând am intrat în vorbă, discuția cu el alunecând ușor spre subiectul religiei. După un timp, interlocutorul meu a scos o carte cu subiect religios, spunându-mi că o citește a doua oară. Apoi mi-a vorbit cu destulă putere de convingere despre evenimente ale timpului sfârșitului, despre pregătirea noastră în vederea întâlnirii cu Mântuitorul etc.

În toiul discuției, un tânăr pe care nu-l cunoșteam, s-a așezat lângă interlocutorul meu, întrebându-l: „Ce mai faci, cântărețule?” Am înțeles, din discuția ulterioară, că cei doi erau colegi de muncă. Am schimbat câteva cuvinte, după care interlocutorul meu creștin a coborât. Am continuat discuția cu tânărul venit mai târziu, care, văzând că îl cunoșteam pe cel ce coborâse din tren, m-a întrebat de unde îl cunoșteam pe colegul lui de muncă.

„Mergem la aceeași biserică și împărtășim aceeași credință” – i-am răspuns tânărului.

Auzind acestea, omul a început să-l laude pe colegul său care tocmai coborâse din tren, mai ales pentru talentul lui de a cânta. L-a lăudat o dată, de două ori, de trei ori… Mă bucuram nespus de mult să aud cuvinte de laudă din partea unui om care nu împărtășea aceeași credință cu a noastră. Însă când tânărul a început să-l laude încă o dată pe creștinul nostru, el a mai adăugat ceva: „Omul ăsta cânta atât de frumos! Mai ales când bea un pahar mai mult!” Dintr-o dată, bucuria mea s-a transformat în tristețe.

„Și cam ce cântă colegul tău atunci când bea un pahar în plus?” – am continuat eu, sperând că, măcar în acest punct să găsesc un motiv de bucurie.

„Nu știu, dar cântă așa de frumos!”

„Cântă cumva cântece lăutărești?”

„Da, da! Cântece lăutărești cântă.”

Când am auzit acest lucru, mi s-a spulberat și ultima speranță. Speram totuși ca acest creștin să-și folosească talentul spre slava lui Dumnezeu, cântând din cântările Sionului, nu ale Babilonului. I-am spus tânărului că atunci când îl va mai vedea pe colegul lui că bea și cântă cântece de pahar, să-i spună frumos că ceea ce face nu e bine și că la biserică învață cu totul altceva.

Ce credeți că îi lipsea acestui creștin plin de zel pentru teoria adevărului, dar atât de departe de practica credinței? Un răspuns posibil îl aflăm din cele scrise de apostolul Pavel către biserica din Filipi: „Astfel dar, prea iubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur” (Filipeni 2,12).

Care a fost greșeala creștinului cântăreț? El a îngăduit ca în viața lui să înceapă lucrarea mântuirii, însă nu a dus-o până la capăt. Un început promițător, dar un final îndoielnic.

Ispita de a ne considera deja ajunși la țintă ne urmărește pe fiecare dintre noi. Nici apostolul Pavel n-a scăpat de ea, de aceea el le scria filipenilor: „Nu că am și câștigat premiul sau că am ajuns desăvârșit, dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Christos Iisus. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Christos Iisus. Gândul acesta să ne însuflețească pe toți” (Filipeni 3,12‑15).

Ce îl poate determina pe un om, care a gustat din bucuria mântuirii, care a alergat un timp pe calea cea îngustă, să se oprească din alergarea spre țintă? Am văzut deseori, pe fețele celor care au încheiat legământ cu Christos prin botez, lacrimi de bucurie. Întreaga lor ființă radia de seninătate și fericire atunci când își mărturiseau public credința și experiența lor cu Dumnezeu. Cu toate acestea, unii nu mai sunt creștini. Au abandonat lupta și s-au întors la vechea viață lipsită de speranță și perspectivă. Ce i-a determinat să renunțe la pacea sufletească și la acea bucurie pe care au trăit-o la început de drum? De ce nu au dus propria mântuire până la capăt?

Dar să nu ne gândim doar la cei care au părăsit biserica. Oameni pierduți nu sunt numai în afara bisericii, ci și în interiorul ei. După cum oameni care vor fi mântuiți nu se găsesc doar în biserică, ci și în afara ei. Ispita de a ne opri din procesul zilnic al creșterii spirituale ne poate învinge și pe noi. Chiar dacă în exterior nu e vizibil, este posibil ca în sufletele unora dintre noi lucrarea mântuirii să se fi oprit într-un punct mort pe care nu mai suntem capabili să-l depășim.

Una din cele mai triste constatări făcute de Dumnezeu în legătură cu starea Bisericii Sale poate fi găsită în scrisoarea către Biserica Sardes (biserica din perioada Reformațiunii): „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort” (Apocalipsa 3,1).

Da, în exterior totul pare să fie în regulă: cămașa îți este călcată, costumul e pus la punct, ești prezent la toate activitățile bisericii; poate că ești un bun mânuitor al Cuvântului; poate că ești un bun administrator; poate că ești bun și activ în multe alte lucruri care se văd. Dar oare lucrarea mântuirii, acea lucrare tainică, cunoscută doar de tine și Dumnezeu, își mai urmează ea drumul ascendent? De ce mulți oameni nu reușesc să ducă mântuirea lor până la capăt? Iată câteva motive:

1. Dezamăgirea – diferența dintre așteptările, dorințele și aspirațiile pe care le nutrim și realitatea care este deosebit crudă. Cu cât această diferența este mai mare, cu atât dezamăgirea este mai profundă.

Îmi imaginez trăirile sufletești prin pe care le-au avut israeliții la trecerea Mării Roșii. După ce au fost „botezați” în apele mării, după ce au fost martorii unui miracol divin care i-a transformat dintr-un popor de sclavi, într-un popor de oameni liberi, ajunși pe țărmul celălalt al mării, ei s-au crezut ca și ajunși în Canaan. Extaz, bucurie, imnuri de laudă… Probabil că acea cântare a lui Moise pe care au cântat-o toți cei eliberați (2‑3 milioane de suflete!) a fost auzită până în palatul lui faraon.

Israeliții scăpau însă din vedere un lucru important: lucrarea mântuirii lor era de abia la început. Înainte de a intra în Canaanul promis, mai aveau de traversat un pustiu ostil, sub soarele arzător al Orientului. Mai aveau de înfruntat pericole neprevăzute: amaleciții care puteau ataca oricând, șerpii veninoși ai deșertului, lipsa de apă, oboseala… Înainte de a intra în țara promisă, israeliții trebuiau să treacă prin școala pustiei, care trebuia să transforme un popor de sclavi într-un popor liber, un popor de luptători.

Întreaga istorie a Exodului dovedește un lucru dureros: deși evreii erau liberi din punct de vedere fizic, mentalitatea lor era încă aceea a unor robi. Prima lor dezamăgire a fost gustată din plin la Mara: erau însetați, dar apa era amară. Au urmat alte și alte dezamăgiri: șerpii înfocați, atacul amaleciților, mana, lipsa repetată de apă… Toate acestea i-au făcut pe unii dintre ei să regrete plecarea din Egipt, până acolo încât s-au hotărât să se organizeze și să se întoarcă în țara robiei lor.

E de neînțeles! Dumnezeu a fost alături de ei zi de zi în experiența Exodului, i-a ocrotit și călăuzit prin stâlpul de nor și de foc, i-a săturat cu mană cerească și, timp de 40 de ani, nu li s-au rupt hainele și încălțămintea. Și totuși ei au fost dezamăgiți. Deși cu trupul se îndreptau spre Canaan, în inima lor se întorceau zi de zi spre Egipt. Mereu se gândeau la oalele lor cu carne, la peștii, usturoiul și la micile bucurii trecătoare pe care le avuseseră acolo. Regretau chiar și mormintele egiptene. Și, pentru că cei mai mulți dintre ei nu și-au dus mântuirea până la capăt, au pierit în pustiu. Știți a cui țară era pustiul? Era țară nimănui („no man’s land”).

Biserica creștină se află și ea pe drumul spre Canaanul ceresc. Încă nu am ajuns la țintă, încă suntem în pustiul acestei lumi, încă mai avem de mers, încă mai avem de luptat, încă mai sunt biruințe de câștigat și pericole de înfruntat. Ne găsim între „Egiptul” acestei lumii și „Canaanul” ceresc, dar stâlpul de nor al ocrotirii lui Christos ne călăuzește sub soarele arzător. Uneori suntem „mușcați” de „șarpele cel vechi-diavolul și Satana” (vezi Apocalipsa 12,9). Uneori suntem atacați prin surprindere de dușmani nebănuiți și e greu să înaintăm.

Dar pustia prin care trecem în drumul nostru spre Canaanul ceresc nu este doar o școală, ci și un timp de gândire: Dacă cineva regretă că a părăsit lumea, el va avea timp și posibilitatea să se răzgândească pentru a se întoarce înapoi. Satana nu e atât de mult supărat pe cineva care iese din lume, intrând pe calea mântuirii. Mânia lui se aprinde când vede că cei aflați pe această cale ajung până la capăt.

2. Pofta – un alt motiv care îi împiedica pe mulți oameni să ducă mântuirea lor până la capăt. Evreii se îndreptau spre „o țară în care curgea lapte și miere” – o metaforă ce sugerează belșugul, abundența. Satana însă a reușit să le trezească vechile pofte. „Ce lapte și miere? Vrem carne!” Și Dumnezeu le-a dat carne… Însă mulți au pierit cu carnea între dinți, uciși nu de Dumnezeu, ci de pofta lor nestăpânită.

Mesajul pentru noi, generația care Îl așteaptă pe Mântuitorul să revină, este cât se poate de clar: pofta cea rea poate să ne împiedice să ducem mântuirea noastră până la capăt. Dumnezeu nu va duce pe nimeni cu forța la cer. El nu va smulge nimănui țigara din gură sau paharul din mână. El nu va distruge idolii moderni cărora ne place să ne închinăm. El ne iubește atât de mult încât ne va respecta până la capăt libertatea de alegere. În final, fiecare om va primi ceea ce a ales în această viață.

Iisus ne îndeamnă: „Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot!” (Luca 17,32). De ce această rememorare nefericită? Nu a ieșit ea din Sodoma împreună cu soțul și cele două fiice? Desigur! Dar ea s-a oprit pe drum… Știți de ce s-a oprit? Pentru că nu mai avea inima cu ea. Inima ei rămăsese la bogățiile pe care le lăsase în Sodoma și, fără inimă, niciun om nu mai poate înainta pe calea mântuirii.

3. Mândria și mulțumirea de sine – alte cauze care îl pot opri pe un om să-și ducă mântuirea până la capăt.

Un fapt autentic: într-o localitate erau doi zugrăvi: unul tânăr și unul bătrân. O femeie din mica localitate l-a angajat pe zugravul cel bătrân să-i zugrăvească locuința, însă l-a rugat să facă lucrarea la fel de bine cum o făcea zugravul cel tânăr.

Meșterul a ripostat: „Nu s-a născut ăla care să mă învețe pe mine meserie.”

Și într-adevăr, încă nu se născuse acel om care să-l învețe, căci el era închis pentru orice progres și lumină nouă. Peste inima lui așezase un capac imens, peste care oricât ar fi turnat cineva, totul s-ar fi vărsat în afară.

Înțelegem acum de ce laodiceeanul este în pericol să se oprească pe drum și să nu-și ducă mântuirea până la capăt? „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” – spune el (Apocalipsa 3,17). Și atunci, unde să mai toarne Dumnezeu prezența sfințitoare a Duhului Său Sfânt, dacă peste mințile și inimile noastre am pus „capacul” mândriei și mulțumirii de sine?

4. Iisus și Cuvântul Său. Ne miră faptul că Iisus poate fi o piatră de poticnire pentru cei ce se află pe calea mântuirii? Se pare că e mai greu de înțeles lucrul acesta. Și totuși, imediat după nașterea lui Iisus, bătrânul Simeon a rostit o profeție despre El: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel, și să fie un semn care va stârni împotrivire” (Luca 2,34).

Exemplul celor 70 de ucenici care L-au părăsit pe Mântuitorul într-o singură zi este o dovadă în acest sens. Neînțelegând o predică a lui Iisus (sau poate tocmai pentru faptul că au înțeles-o prea bine), aceștia L-au părăsit. Ei nu și-au dus mântuirea până la capăt. Numele lor ar fi putut rămâne în istoria sacră a mântuirii și ar fi putut rămâne pentru veșnicie scrise pe porțile și temeliile Noului Ierusalim, asemenea celor 12 apostoli. Dar ei s-au poticnit într-o predică și au plecat, întorcând pentru totdeauna spatele Mântuitorului.

Iată doar câteva dintre numeroasele motive care îl pot împiedica pe un creștin să-și ducă mântuirea până la capăt. Și dacă nu ajunge la final, ce se alege de toată truda lui? La ce-i folosește numele de creștin? La ce-i folosesc unui om sacrificiile făcute pe calea credinței?

„Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui” – spune înțeleptul Solomon (Eclesiastul 7,8).

Dumnezeu nu umblă cu jumătăți de măsură. Mântuirea ori se primește, ori se pierde. Nu există „aproape mântuit”, căci în domeniul acesta nu se acceptă decât un singur procent: acela de 100%.

Stă scris despre Iisus că „fiindcă îi iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13,1). Cum să nu ai încredere într-un asemenea Mântuitor? De ce noi, fiind iubiți până la capăt și cu un preț atât de mare, nu am duce, la rândul nostru, mântuirea noastră până la capăt? Oare nu merită? Desigur!

„Astfel dar, prea iubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur.”

Filipeni 2,12

Lori Balogh