Sperând când nu mai ai nicio speranță

Sperând când nu mai ai nicio speranță

În pasajul biblic din Romani 4,18‑22, există o expresie care ne pune pe gânduri, dacă încercăm să-i aflăm profunzimile:

„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi sămânța Ta.” Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sară nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu prin necredință ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El, ce făgăduiește, poate să și împlinească. De aceea, credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.”

Personajul de care e vorba în pasajul citat este, desigur, Avraam, iar subiectul pus în discuție este adevărul despre îndreptățirea prin credință. Însă, deși unii dintre noi am citit acest pasaj poate de zeci de ori, nu i-am atins încă toate profunzimile. Ce vrea să spună apostolul Pavel când folosește expresia „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi”?

Cu toții cunoaștem dictonul: „Speranța moare ultima”. Suntem de acord cu acest adevăr, pentru că noi înșine îl trăim adesea în viață. Cu siguranță că speranța este unul dintre darurile cele mai de preț lăsate nouă de Dumnezeu, pentru a ne ușura, a ne înfrumuseța și lumina sufletele adesea obosite de călătoria atât de primejdioasă pe marea vieții.

Aici însă, nu e vorba de speranță în sensul obișnuit al termenului. „Speranța moare ultima”, dar totuși ea moare! Când nu mai există izvoare care să o alimenteze, când nu mai vezi nicio cale de scăpare dintr-o încurcătură, speranța poate muri. Și ce se află dincolo de moartea speranței? Doar deznădejde, descurajare, disperare… Numărul crescând de divorțuri și sinucideri este o dovadă că ea, speranța, deși moare ultima, ea totuși poate muri.

În pasajul citat mai sus Pavel vorbește despre o speranță care nu moare niciodată: o nădejde (echivalentul de origine slavonă al cuvântului „speranță”, de origine latină) care se „încăpățânează” să reziste în ciuda tuturor evidențelor care o contrazic. Când toate se prăbușesc în jurul tău, când nu mai vezi nicio cale de rezolvare a unei probleme, când totul devine întunecat și fără perspectivă, să continui să speri că totul se va sfârși bine, este ceva ce trece dincolo de cotidian.

Permite-mi, te rog, să-ți adresez câteva întrebări retorice: Ai început vreodată un proiect bun, despre care ai avut asigurarea că este după voia lui Dumnezeu, având chiar și experiențe pozitive în această privință, și pe care totuși l-ai abandonat din lipsa unor rezultate așteptate? Te-ai rugat îndelung pentru un suflet drag (poate un an, poate cinci, zece sau douăzeci de ani), iar apoi ai abandonat ideea de a te mai ruga pentru el, pentru că nu ai primit niciun semn al ascultării rugăciunilor tale? Ai fost vreodată ispitit să abandonezi credința și să părăsești Biserica pentru că ani de-a rândul ai tot sperat ca Biserica să devină ceea ce dorește Dumnezeu de la ea? Ai fost descurajat văzând că cei din jurul tău se îndepărtează tot mai mult de idealul divin și de modelul neprihănirii lui Christos?

Sunt sigur că nimeni nu a fost scutit de astfel de experiențe… Sau, dacă încă nu am avut astfel de experiențe, viitorul le va aduce cu siguranță. Biblia e plină de exemple care ne dovedesc că ispita descurajării, a abandonării unor planuri bune, a oboselii în viața de credință, nu scutește pe nimeni.

Ilie dorea să moară, crezând că el rămăsese singurul israelit loial lui Dumnezeu și nevăzând niciun rezultat încurajator al lucrării sale de profet. Oare cum trebuie să se fi simțit Noe când, după ce predicase 120 de ani, nu și-a salvat decât familia de la dezastrul Potopului? În închisoarea lui Irod, Ioan Botezătorul, numit de Mântuitorul cel mai mare dintre profeții tuturor timpurilor, era și el „vizitat” de ispita descurajării, până acolo încât punea sub semnul întrebării mesianitatea lui Iisus, Cel despre care el însuși spusese: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Ce să mai spunem despre descurajarea în care au căzut mari oameni ai credinței ca Iov, Ieremia, Habacuc, Asaf… ?

Ce înseamnă în mod concret să nădăjduiești împotriva oricărei nădejdi? Știți ce înseamnă? A nădăjdui împotriva oricărei nădejdi înseamnă să speri și să crezi că poți trăi o viață lungă, cât va considera Dumnezeu că va fi necesar, chiar dacă medicul curant tocmai ți-a descoperit că suferi de o boală incurabilă și că mai ai doar câteva luni de trăit. Înseamnă să continui să speri și să crezi că acel suflet pentru care te-ai rugat poate zece sau douăzeci de ani fără niciun rezultat, se va întoarce la Dumnezeu în cele din urmă, chiar dacă tu vei trece la odihnă și nu vei vedea minunea întoarcerii lui. Și, sperând în ciuda tuturor aparențelor potrivnice și descurajatoare, vei continua să te rogi pentru el. A nădăjdui împotriva oricărei nădejdi mai înseamnă să nu-ți pierzi speranța chiar dacă ai lucrat în ogorul Evangheliei ani de zile fără să vezi vreun rezultat pozitiv.

William Carey, misionarul care a evanghelizat India, nu a văzut niciun rezultat încurajator în primii ani de lucrare printre hinduși. Dimpotrivă, și-a pierdut unul dintre copii, soția și-a pierdut mințile și în final a murit, iar piedicile se ridicau la tot pasul. Însă Carey a continuat să nădăjduiască împotriva tuturor aparențelor potrivnice și, după mulți ani de lucrare grea, când nimeni nu se mai aștepta la vreun rezultat promițător, primele roade începeau să apară: primii convertiți de la hinduism la creștinism coborau în apa botezului.

M-a impresionat deosebit de mult conținutul unui articol scris de Jean Giorno și prezentat la Conferința ANATECOR de la Arad, din 22‑24 septembrie 2006. În articol, autorul relatează o experiență de viață derulată pe parcursul mai multor decenii.

Totul începe în anul 1913, cu un an înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Autorul, un mare iubitor al naturii și al drumețiilor montane, își propune în acel an să străbată un traseu prin Alpii francezi. Era un traseu lung ce trecea prin ținuturi pustii, dezolante, la o altitudine de 1200‑1300 m.

După trei zile de mers prin stepe golașe și monotone, trecând pe lângă ruinele unui sat părăsit, cu fântânile secate și albiile fără apă ale unor pâraie ce dispăruseră demult, sătul de uscăciunea pe care o vedea la tot pasul, deodată zărește silueta unui om. Era un cioban care păștea o turmă de vreo 30 de oi. Călătorul intră în vorbă cu el și îi cere găzduire pentru acea noapte.

Ciobanul se numea Elzeard Bouffier, un bărbat de circa 55 ani, tăcut și foarte curat. Îi murise unicul copil, apoi și soția. În cabana lui totul strălucea de curățenie și ordine. Hainele erau curate și cârpite cu cea mai mare grijă, podeaua era măturată și spălată…

În timp ce servea din supa pe care tocmai o pregătise gazda, călătorul observă ceva care i-a trezit curiozitatea. Gazda scoate un săculeț cu o mulțime de ghinde pe care le răstoarnă pe masă, alegându-le apoi cu mare grijă. Le alege pe cele sănătoase și le așează câte 10 într-un pachețel, pe celelalte îndepărtându-le. Apoi, după masă, își scoate turma la pășunat. Înainte de a pleca însă, înmoaie săculețul cu ghinde în apă și ia cu el o vergea de metal lungă de circa un metru și jumătate.

Prefăcându-se că se plimbă prin preajmă, călătorul (autorul articolului) îl urmărește cu atenție pe ciudatul cioban, dorind să afle secretul celor 100 de ghinde alese cu atâta grijă în timpul mesei. Și ce observă?

Ajuns la locul lui, ciobanul își lasă turma să pască în liniște, în timp ce el se apucă de treaba lui: înfige din loc în loc vergeaua de metal în pământ, iar în găurile făcute astfel pune câte o ghindă. Contrariat, călătorul îl întreabă pe cioban dacă acel pământ este al lui. Nu, nu era al lui și nici măcar nu știa cui îi aparține acel ținut secetos și lipsit de viață. Dar el își face treaba lui, plantând zilnic câte 100 de ghinde.

La acea dată, în 1913, făcea deja acest lucru de trei ani. Plantase deja 100 000 de ghinde, răsăriseră din ele 20 000 de stejari și presupunea că din aceștia vor supraviețui circa jumătate. Era însă mulțumit și fericit, văzând că acel ținut pustiu și abandonat de oameni, începea să prindă viață. Ciobanul se gândea deja și la o pădure de fagi și chiar la mesteceni…

Apoi a venit războiul din 1914. După încheierea lui, în 1920, Jean Giorno revine prin acele ținuturi cu dorința de a-l reîntâlni pe ciobanul plantator de stejari. Acesta nu murise. Nici nu-i păsase de război. În tot acest timp, Elzeard Bouffier și-a văzut în continuare de treaba lui, continuând să planteze copaci.

În 1920 pădurea de stejari era lată de 11 km, apăruse și una de fagi care crescuse până la umeri, iar din loc în loc, în văile mai umbroase și umede, apăruseră pâlcuri de mesteceni.

Începând din acel an, 1920, autorul l-a vizitat în fiecare an pe ciobanul plantator de copaci. Acesta își continuă munca lui tenace în ciuda vârstei. La 75 de ani, ciobanul își construiește o nouă cabană și are planuri mari de viitor. Avusese și eșecuri. Într-un an plantase mai mult de 10000 de arțari, dar au murit toți. Nu s-a dat bătut, a continuat cu stejarii, fagii și mestecenii lui…

Elzeard Bouffier a murit la 89 de ani, fericit că și-a dus misiunea până la capăt. O misiune pe care nu i-o încredințase niciun om și din care nu câștigase niciun ban…

Care au fost urmările? Autorul relatează cum an după an, vizitându-l pe ciudatul cioban, vedea acele ținuturi, altădată pustii și monotone, cum renasc asemenea lui Lazăr din mormânt. An de an pădurile acopereau tot mai multe coline, începeau să apară și izvoarele de apă, iar oamenii de la câmpie au început să repopuleze zona, reconstruind satele părăsite. Totul pulsa de viață. Au apărut ferme de animale, fântâni pline de apă, lanuri de grâne…

Făcând un calcul simplu, autorul articolului ajunge la concluzia că, prin tenacitatea acestui om, care a crezut în misiunea lui, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi”, luptând cu singurătatea, greutățile vârstei, descurajarea și comoditatea, a reușit să facă fericiți circa 10 000 de oameni care și-au găsit din nou rostul vieții în acele locuri altădată atât de pustii.

Scriind despre acest „atlet al lui Dumnezeu”, cum îl numește autorul pe ciobanul plantator de copaci, el afirmă: „Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice și morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ținut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiția umană este admirabilă. Dar când mă gândesc câtă constanță în măreție sufletească și îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obține acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân țăran fără cultură, care a știut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu.”

Concluziile pe care le trage autorul în urma acestei experiențe de viață sunt demne de luat în seamă pentru noi, cei care avem înainte idealul unui caracter desăvârșit: „Pentru ca o ființă umană să-ți dezvăluie calitățile cu adevărat excepționale, trebuie să o poți observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzește e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nicio răsplată și că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greși, în fața unui caracter de neuitat.”

În paranteză fie spus, de câte ori nu facem greșeala de a-i judeca (aprecia) pe oameni după „fotografiile” de moment făcute unei persoane? O vorbă spusă într-un moment de neatenție, un gest necugetat și eticheta e gata. Uneori, mai rău, etichetele puse de noi semenilor noștri nu se datorează nici măcar propriei noastre experiențe, ci vorbelor altora, prejudecăților…

Pentru a-ți da seama de adevăratul caracter al unui om trebuie să vezi, nu „fotografiile” făcute ocazional, ci „filmul” vieții lui. Ce fericiți trebuie să fim pentru că Tatăl nostru ceresc nu ne judecă după fotografii, ci după filmul întregii noastre vieți!

Revin la întrebările de la început: Ai fost ispitit să abandonezi un plan, un proiect bun, pe care Dumnezeu ți l-a pus în inimă, descurajat de lipsa unor rezultate imediate? Ai fost în situația de a renunța să te mai rogi pentru o persoană doar pentru că nu ai văzut niciun răspuns la rugăciune? Ai fost ispitit să renunți la credință și să părăsești Biserica pentru că nu ai găsit în ea idealul pe care îl așteptai de la ea?

Dacă răspunsul la aceste întrebări este „Da”, atunci exemplul acelui țăran simplu din Alpii francezi, care a știut să lupte pentru un ideal întreaga lui viață, este o mustrare. Nu știm dacă ciobanul acela era catolic sau protestant; nu știm nici dacă avea o legătură cu Dumnezeu sau nu. Omul acela însă avea un ideal al său și a știut să lupte pentru acest ideal cu toată ființa, până la capăt. Un astfel de om este o mărturie vie că și astăzi, la 4000 de ani de la experiența lui Avraam, se poate nădăjdui împotriva oricărei nădejdi, se poate trăi și se poate lucra având o speranță care nu moare niciodată, aducând rod și fericire atât în propria viață, cât și în viețile celor din jur.

Există în lumea din jurul nostru destule exemple de oameni care au știut să nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi, care au știut să lupte pentru un ideal, fie el chiar și vremelnic, în ciuda greutăților și eșecurilor de moment sau a împotrivirii celor din jur.

Beethoven, un titan al muzicii culte, a cărui operă e admirată de întreaga lume, putea abandona idealul său de a deveni compozitor atunci când profesorii lui considerau că nu are nicio șansă în această direcție. El a continuat să creadă totuși în idealul lui, s-a luptat cu toate greutățile vieții și a ajuns unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor. Chiar și atunci când a fost lovit de cea mai temută boală pentru un muzician – surzenia – el a continuat să compună cinci dintre cele mai valoroase lucrări ale sale, între care și Simfonia a 9‑a, cu celebra sa „Odă a bucuriei”. Când a compus Simfonia a 9‑a, Beethoven era deja complet surd… Alții s-ar fi descurajat în fața loviturii date de soartă… El însă a continuat să spere în ciuda tuturor piedicilor. Și a reușit.

Thomas Alva Edison, inventatorul becului cu lumină incandescentă, era disprețuit de profesorii săi care spuneau despre el: „E prea prost ca să învețe ceva.” A fost concediat de la primele două locuri de muncă, fiind considerat neproductiv. Și totuși, el și-a urmărit cu tenacitate idealul. A făcut circa 1 000 de încercări nereușite înainte de a inventa becul. Întrebat de un reporter cum este să eșuezi de 1 000 de ori înainte de a avea succes, el a răspuns: „Nu am eșuat de 1 000 de ori. Becul a fost o invenție cu 1 000 de pași.”

Albert Einstein, un geniu al lumii științifice, a avut destule motive în copilărie și tinerețe să se mulțumească cu o viață mediocră. Până la 4 ani nu a vorbit deloc și până la 7 ani nu a citit niciun cuvânt. Una dintre profesoare îl caracteriza pe Einstein ca fiind „încet la minte, nesociabil și pierdut pentru totdeauna în visuri prostești”. A fost chiar exmatriculat de la școală și a pierdut admiterea de la Politehnica din Zurich. Și totuși, cine este astăzi Einstein în istoria lumii?

Van Gogh, cunoscutul pictor impresionist olandez, nu a reușit în timpul scurtei sale vieți să vândă decât un singur tablou. Și acesta surorii lui, pe un preț de nimic… Aceasta nu l-a împiedicat să-și urmeze idealul, în ciuda împrejurărilor descurajante, și să picteze până la sfârșitul vieții peste 800 de tablouri.

Exemplele pot continua… Găsim în lumea din jur suficiente exemple de oameni care au știut să lupte pentru idealul lor, în ciuda greutăților și piedicilor puse de semenii lor, în ciuda unor împrejurări nefavorabile sau a unor handicapuri fizice. Chiar dacă idealul lor era unul vremelnic, pământesc, ei au știut să „nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi” și au reușit. De ce atunci noi, care avem un ideal cu atât mai înalt, care țintim desăvârșirea caracterului lui Christos și viața veșnică, nu am putea reuși?

V-ați întrebat vreodată ce s-ar fi ales de mântuirea noastră dacă Domnul ar fi abandonat lupta cât timp a fost pe pământ? Dacă El nu ar fi continuat să „nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi”? Au existat, în cei trei ani și jumătate de lucrare publică, nenumărate ocazii în care Satana Îl chinuia cu teribila ispită de a abandona misiunea. Începând din pustie, când Satana a încercat să-L determine să aleagă o altă cale de a mântui omenirea, o cale mult mai ușoară și lipsită de suferințe și cruce, și până la Golgotă, când iadul întreg făcea presiuni asupra Lui să renunțe și să coboare de pe cruce, întreaga viața pământească a Mântuitorului a fost marcată de ispita de a renunța, de a abandona…

Oare cum trebuie să se fi simțit El când cei pe care îi hrănise prin minuni sau îi vindecase de atâtea boli și suferințe, strigau împotriva Lui: „Răstignește-L, răstignește-L!”? Oare ce era în inima Lui când în Ghetsemani, atunci când avea cea mai mare nevoie de compasiunea și încurajarea ucenicilor Săi, nu a găsit nici măcar un umăr pe care să-și sprijine Ființa slăbită de luptă cu forțele întunericului? Oare cum se simțea Mântuitorul pe cruce, batjocorit de mai marii poporului Său, huiduit de oamenii de rând, părăsit de ucenicii săi și ispitit până la refuz de legiunile de demoni care-și mutaseră reședința în jurul crucii?

Și totuși, Iisus nu a abandonat lupta și idealul său… Stă scris despre El în cartea profetului Isaia: „Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am rușinat; de aceea Mi-am făcut fața ca o cremene, știind că nu voi fi dat de rușine” (Isaia 50,7).

Domnul Iisus a mers înainte, în ciuda descurajărilor, piedicilor, opoziției oamenilor și demonilor, ducându-și misiunea până la capăt. De asemenea, stă scris despre El: „Fiindcă îi iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13,1).

Concluzii

Vor veni în viață destule ocazii să ne descurajăm, să abandonăm lupta credinței, Biserica, rugăciunea, idealul mântuirii sau orice plan bun inspirat de Dumnezeu. Satana va încerca să ne taie orice sprijin de a mai spera în reușită și biruință.

Să nu uităm însă, că singura noastră șansă constă în a „nădăjdui împotriva oricărei nădejdi” și a ne încrede în înțelepciunea și călăuzirea lui Dumnezeu, chiar dacă momentan nu vedem niciun rezultat al eforturilor noastre. Va veni cu siguranță și ziua roadelor. Atunci răsplata va fi pe măsură… O răsplată demnă de un Împărat al cerului și al pământului…

Avraam a continuat să spere în împlinirea făgăduinței divine 25 de ani. Și, după 25 de ani, credința i-a fost răsplătită. Noi nu știm cât timp trebuie să așteptăm, să sperăm, să ne rugăm și să lucrăm în așteptarea rezultatelor. Poate că, în unele cazuri, răspunsul la unele dintre rugăciunile și eforturile pe care le facem pentru Dumnezeu și semenii noștri va veni după ce Domnul ne va chema la odihnă. Dar roadele vor veni cu siguranță.

„Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții!”

Apocalipsa 2,16

Lori Balogh