„Ziua cea rea” – Ziua de după biruință

„Ziua cea rea”

– Ziua de după biruință –

Cine nu a auzit de expresiile: „ceasul rău” sau „ceasurile rele”? Există în mintea multor oameni o superstiție adânc înrădăcinată cu privire la acest subiect (se afirmă că ziua de marți are trei „ceasuri rele”). Se crede că acestea sunt aducătoare de mari necazuri, probleme și nenorociri. Și, pentru că viața oamenilor nu duce lipsă de necazuri, supersiția este alimentată permanent. Iată un exemplu de „ceas rău”, din miile pe care le au de trăit oamenii de pe întreg pământul:

În anul 1937, în SUA s-a petrecut o dramă care a zguduit lumea. Un lucrător de la calea ferată, pe nume John Griffing, avea în grijă un pod mobil de cale ferată peste un râu. Misiunea lui era aceea de a ridica podul la trecerea vapoarelor și de a-l coborî la trecerea trenurilor.

Într-o zi, Griffing îl ia cu el la serviciu pe Grieg, băiatul lui de doar opt ani – lumina ochilor lui. Îi arată cum funcționează podul, îi răspunde la numeroasele întrebări și îi satisface curiozitatea băiețelului. Apoi, când trec niște vapoare, ridică podul mobil. Grieg e încântat de ceea ce face tatăl său și privește totul cu cea mai mare admirație. Ora mesei fiind sosită, tatăl și fiul iau apoi masa împreună.

La ora unu și jumătate, Griffing aude în stația de radio că se apropie expresul de Memfis. Imediat tatăl se uită dacă mai sunt vapoare în dreptul podului și se pregătește să acționeze comanda pentru coborârea acestuia. În clipa următoare însă, aude țipătul lui Grieg, care căzuse între pinioanele uriașei mașinării care angrena podul. Tatăl rămâne îngrozit.

Ce să facă? Nu are la dispoziție decât o clipă de gândire pentru a lua o hotărâre. Fluierul expresului deja se aude apropiindu-se, iar timp pentru a coborî între piesele uriașului mecanism nu mai este.

Cu inima sfâșiată și punându-și mâna la ochi, Griffing apasă maneta de comandă pentru coborârea podului, știind bine că aceasta înseamnă moartea copilului său.

De abia e coborât podul, cî expresul trece în mare viteză peste el. Înmărmurit, Griffing privește spre călătorii aflați în tren: circa 400 de oameni. Vede prin ochii înlăcrimați bărbați liniștiți citind ziarul, copii mâncând înghețată, femei discutând vesel, și se întreabă: „Știți voi cât costă plimbarea voastră liniștită?”

 Teribila dramă pe care a trăit-o John Griffing poate fi asociată cu o afirmație curajoasă făcută de Alvin Toffler în cartea „Șocul viitorului”. El aseamănă omenirea cu un tren care se îndreaptă în mare viteza într-o direcție necunoscută. Nu se știe cine e mecanicul, iar acarii sunt demoni…

În acest tren uriaș, oamenii se distrează, mănâncă, beau, glumesc și își fac planuri de viitor, fără să știe că scurta lor „plimbare” prin viață L-a costat enorm pe Dumnezeu: viața unicului Său Fiu.

Drama petrecută în SUA, trăită de nefericitul tată, este doar o mică ilustrare a marii drame pe care a trait-o și pe care o mai trăiește încă Tatăl ceresc. Privind la drama lui John Griffing, cineva ar putea afirma că el a trecut printr-un ceas rău. Și așa este. În viață există și astfel de ceasuri nefericite. Biblia însă ne vorbește nu de ceasuri rele, nici de clipe rele, ci de „ziua cea rea”, într-un înțeles pe care îl vom desluși în continuare.

Efeseni 6,13: „De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul.”

De ce „de aceea”? Ne ajută versetul anterior: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6,12).

Așadar, conform afirmației lui Pavel, noi nu avem de luptat nici cu soțul necredincios care-și persecută soția credincioasă, nici cu șeful de la serviciu care se poartă rău cu subalternii, nici cu vecinii care ne ocupă locul de parcare, nici cu președintele țării care nu se ține de promisiunile făcute în campania electorală, nici cu parlamentul care dă legi care ne dezavantajează, nici cu fiara sau cu chipul ei… Noi trebuie să vedem adevărată luptă care se duce pe un alt plan: cu acele entități malefice ce se află în spatele oricărui soț violent, al oricărui șef disprețuitor, al oricărui om care ne face rău într-un fel sau altul.

Apostolul Pavel ne atrage atenția că Satana a dislocat împotriva noastră nu demoni ordinari, ci „căpetenii, domnii, stăpânitori ai întunericului”. Miza e prea mare pentru ca el să nu arunce în luptă ceea ce are mai perfecționat în domeniul răului. Cele mai puternice inteligențe malefice sunt aruncate în luptă împotriva lui Christos și a Bisericii Sale de pe pământ. De ce e atât de important să înțelegem unde se duce adevărata noastră luptă și care este adevăratul nostru inamic?

Istoria antică ne învață că uneori sclavii, ajungând la limita supotabilitatii, se răzbunau pe uneltele stăpânului lor. Pe plan spiritual, nu ne deosebim prea mult de bieții sclavi ajunși la limita răbdării. În loc să identificăm adevăratul inamic care ne provoacă atâtea probleme și suferințe – Satana – ne luptăm cu „uneltele” lui – ființe omenești aflate sub stăpânirea lui și manipulate după buna sa plăcere. Și atunci când nu reușim să identificăm adevăratul inamic, lupta este pierdută de la început.

Să observăm că Mântuitorul a fost și El ispitit în timpul misiunii Sale pământești să Se lupte cu „sculele” nu cu „meșterul” care le mânuia. Cu toate acestea, El nu a căzut niciodată în capcană. Iată câteva exemple în acest sens:

Într-o anumită împrejurare, Iisus le vorbește ucenicilor despre suferințele și moartea care-L așteptatu la Ierusalim (vezi Matei 16,21‑23). Petru ia atitudine fermă: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (vers.22). Domnul Se întoarce la Petru și-i spune: „Înapoia Mea, Satano!… Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu” (vers.23).Iisus era conștient că în acele clipe Satana se folosea de Petru pentru a încerca să-L determine să renunțe la misiunea Sa. Ce mult ar fi dorit Satana ca Mântuitorul să renunțe la jertfa Sa! Omenirea întreaga ar fi rămas sub stăpânirea lui pentru totdeauna. Faptul că Iisus spune „Înapoia Mea, Satano!” și nu „Înapoia Mea, Petre!”, dovedește că El a știut în fiecare moment să-l identifice pe adevăratul vrăjmaș.

Într-o altă împrejurare, Iisus trece, împreună cu ucenicii Săi, prin ținutul Samariei. Fiind refuzat de aceștia (probabil din cauza faptului că Iisus era evreu), „fiii tunetului” – Ioan și Iacov – cer ca Mântuitorul să coboare foc din cer peste acești samariteni nepoliticoși față de Domnul lor. Răspunsul lui Iisus și de data aceasta dovedește faptul că El știe să-l identifice pe adevăratul vrăjmaș al Său și al Bisericii Sale: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți” (Luca 9, 55).

Poate exemplul cel mai concludent este atitudinea Mântuitorului față de răutatea oamenilor adunați în jurul crucii. Conștient că în spatele batjocurilor, blestemelor, înjurăturilor, ironiilor și râsetelor oamenilor se află „prințul întunericului”, Iisus se roagă: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23,34).

Și într-adevăr, cei care-L răstigneau și-L batjocoreau pe Mântuitorul nu știau nici ce făceau, nici nu erau conștienți că erau manipulați de legiunile de demoni mobilizați în jurul crucii. Cât de important e pentru noi să-l identificăm pe adevăratul vrăjmaș al sufletului și al mântuirii noastre! Dacă în fața noastră vedem doar omul pe post de vrăjmaș, atunci suntem ispitiți să ne luptăm în propria putere, fără să cerem ajutor ceresc. Înfrângerea este asigurată.

Dacă privim însă dincolo de „unealtă” și-l vedem pe „meșterul” care o mânuiește împotriva noastră, ne dăm seama că singuri nu putem birui și alergăm la rugăciune. În acest fericit caz, biruința ne este asigurată.

Revenind la expresia apostolului Pavel „ziua cea rea”, ne întrebăm: care poate fi aceasta? Să fie vorba de ziua ispitirii? Să fie vorba de ziua în care trebuie să ne decidem pe cine slujim: pe Christos sau pe Satana? Contextul în care Pavel folosește această expresie ne arată că „ziua cea rea” este ziua care urmează imediat după o biruința obținută pe plan spiritual. Este ziua care vine „după ce veți fi biruit totul” (vezi Efeseni 6,13).

E de neînțeles! După o biruință, după un succes, după ce ai ajuns la țintă, există pericolul „zilei cele rele”. De ce tocmai după o biruință? Nu trebuie să căutăm răspunsul în cărți și tratate. E suficient să privim cu sinceritate în propria noastră viață și vom observa că după o reușită, de obicei lăsăm garda jos, reducem intensitatea vegherii și ne permitem un mic „relache”, o scurtă permisie de la misiunea noastră. Chiar în acele clipe de scurt „concediu” spiritual, Satana atacă pe neașteptate, știind că suntem nepregătiți pentru atacul lui surpriză.

Da, după o luptă câștigată, mai rămâne întotdeauna ceva de câștigat: o nouă luptă. Atâta timp cât trăim în firea nostra pământească, până la revenirea în glorie a Mântuitorului, lupta credinței va continua neîntrerupt. În această luptă dusă împotriva puterilor întunericului nu există concediu, permisii, week-end-uri sau bilete de voie. Satana nu-l va lăsa pe creștinul sincer și devotat să respire liniștit nici măcar o singură clipă. Am obținut o biruință prețioasă într-o direcție? Foarte bine! Însă diavolul va ataca sigur în altă parte. Aceasta este „ziua cea rea” față de care trebuie să luăm cele mai serioase măsuri.

În cartea „Ziua cea mai lungă” se relatează despre debarcarea trupelor aliate pe țărmul Normandiei. Pentru a ajunge pe acel țărm, aceste trupe au trebuit să lupte zile în șir cu pericolele de pe mare, cu furtuni, cu submarinele inamicului etc. Ajunși pe țărm, comandanții trupelor aliate ar fi putut ordona o mică pauză, după ce au scăpat de pericolele de pe mare. Însă lupta cea mare de abia atunci începea. „Ziua cea mai lungă” a fost de fapt „ziua cea rea” pentru armatele aliate.

Care laturi din caracterul nostru le atacă Satana cu cel mai mare succes? Pe cele slabe? Nu, deoarece noi, știind că acestea sunt părțile slabe, le apărăm cu mai multă atenție. În același timp, știind că în unele privințe suntem tari, tocmai acele zone ale sufletului le lăsăm descoperite, nesupravegheate. Acesta este motivul pentru care Biblia ne îndeamnă să luăm „toată armura lui Dumnezeu”, nu doar coiful, scutul, platoșa sau sabia. Istoria biblică ne oferă suficiente exemple că „ziua cea rea” poate veni în viața celor mai consacrați oameni ai lui Dumnezeu, atunci când îi găsește cu garda lăsată jos, încetând să mai vegheze:

David, după succese repetate pe plan economic, politic, administrativ și religios, este surprins, într-un moment de lipsă de veghere, lipsit de armura spirituală pe care o purtase întreaga viață și care-l ocrotise de ispitele și cursele vrăjmașului. După o zi liniștită petrecută la palat, după o masă bună și un somn la fel de bun, David se plimbă pe terasa palatului, lejer, fără „armură”, ca și cum Satana ar fi fost în concediu sau ar fi fost prea ocupat ca să se ocupe și de el.

De cealaltă parte, Batșeba, dezbrăcată și la propriu și la figurat (și ea lăsase „armura” lui Dumnezeu acasă!), își permite să facă baie în preajma palatului împărătesc. Și aceasta în condițiile în care soțul său – Urie – lupta și își risca viața pe câmpul de luptă.

Aceasta a fost pentru David și Batșeba „ziua cea rea”. Satana i-a atacat într-un moment de destindere, în care se așteptau cel mai puțin, și i-a învins. Ce a urmat? Ani de suferințe neîntrerupte, lacrimi și sânge curs doar pentru că cei doi și-au permis să lase deoparte, pentru câteva clipe, „armura” lui Dumnezeu.

Ilie, după ce reușește să stea singur în fața a 850 de preoți păgâni pe Muntele Carmel, singur în fața unui popor întreg care șchiopăta de ambele picioare, obținând o biruință unică în istoria sacră, trece și el prin experiența unei zile rele. Pe Muntele Carmel, Ilie biruise totul cu ajutorul lui Dumnezeu. Un singur lucru mai rămânea de biruit: eul său, firea sa pământească.

A doua zi după dramaticele evenimente, Ilie este surprins fără „armura” spirituală și, în fața amenințărilor Izabelei, se sperie și fuge, dorindu-și moartea. Ilie este de neînțeles în aceste momente! După ce a rezistat singur în fața unui popor idolatru, a unui împărat nelegiuit și a unei armate de preoți păgâni, Ilie se sperie la amenințările unei femei. Aceasta a fost „ziua lui cea rea.”

Exemplele pot continua… Dar mai corect ar fi să identificăm în propria noastră viață astfel de „zile rele”. Și, mai ales, să identificăm cauzele care au adus astfel de zile în viața noastră. Da, avem nevoie de un spirit de veghere permanent. Fără concedii, permisii, învoiri… Lupta credinței nu cunoaște momente de respiro. E nevoie să veghem întreaga viață, până ce Marele nostru Comandant ne va da porunca: „Bine rob bun și credincios! Ai luptat lupta cea bună și ai biruit. De acum poți dezbrăca armura și poți intra în odihna Mea.”

Până atunci însă, a dezbrăca fie și numai pentru câteva clipe una dintre componentele armurii lui Dumnezeu, reprezintă un mare risc. Să ne rugăm nu doar pentru ca să fim feriți de „ceasurile rele”, ci mai ales să fim protejați de „ziua cea rea”, mult mai primejdioasă pentru mântuirea pe care o dorim. „Ceasurile rele” vin și trec, însă „ziua cea rea” poate să ne despartă pentru totdeauna de Dumnezeu. Să nu uităm două lucruri importante:

Când suntem loviți într-un fel sau altul, să nu privim la omul din fața noastră, ci la vrăjmașul ce se află în spatele acțiunilor lui. Să nu pierdem din vedere niciodată că lupta credinței nu se duce împotriva oamenilor, ci împotriva puterilor întunericului.

După o biruință, un succes sau o reușită, apare pericolul relaxării spirituale. Acesta e momentul prielnic pentru că Satana sa ne atace. Avem atâta nevoie de de Iisus – Marele nostru Comandant! Avem atâta nevoie ca zilnic să ascultăm de poruncile Sale până ce lupta milenară dintre bine și rău se va sfârși, iar El ne va face invitația: „Bine rob bun și credincios… Ai luptat lupta cea bună a credinței alături de Mine și ai ieșit învingător. De acum dezbrăcă armura și intră în odihna stăpânului tău!”

Aceasta va fi „ziua cea bună” pe care o așteptăm și pentru care ne pregătim. O zi cât veșnicia de lungă…

Lori Balogh