„Copiii tăi se vor întoarce!”

„Copiii tăi se vor întoarce!”

– Promisiunea lui Dumnezeu pentru părinții care au fii risipitori –

„Așa vorbește Domnul: „Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi, căci truda ta îți va fi răsplătită, zice Domnul. Ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului. Este nădejde pentru urmașii tăi, zice Domnul. Copiii tăi se vor întoarce în ținutul lor!”

Ieremia 31:16‑17

Viața trăită alături de Mântuitorul ne aduce o mulțime de binecuvântări și satisfacții pe care nu le-am fi trăit dacă nu L-am fi cunoscut pe El. Și nu e vorba doar de viitor când, la încheierea istoriei păcatului, cei mântuiți se vor bucura de viața veșnică promisă. Chiar în viața aceasta trecătoare, străbătând „valea umbrei morții” (vezi Psalmul 23:4), Dumnezeu ne luminează drumul cu o mulțime de bucurii nevinovate.

În mod paradoxal însă, viața alături de Iisus ne aduce și probleme, frământări, dureri și neliniști pe care nu le-am fi trăit dacă nu L-am fi cunoscut pe El. Ți se pare ciudat acest lucru? Nu, fii sigur că nu e vorba de o erezie. Gândește-te numai la un singur aspect: când te rogi, când citești Biblia și când te bucuri de pacea și odihna cerească în biserică, când, făcând o faptă bună unui semen, simți bucuria aprobării divine, în același timp milioane de oameni nu au această pace și bucurie. Ei nu au aceeași speranță, nu au aceeași viziune asupra lucrurilor, nu calcă pe același teren sigur pe care te afli tu.

Ce se întâmplă însă când, între milioanele de oameni care nu cunosc bucuria mântuirii, se află poate copilul tău, poate soțul sau soția ta, poate un părinte sau cineva drag? Nu-i așa că inima îți este împărțită între bucuria de a fi lângă Iisus și durerea de a-i ști pe cei dragi departe de El?

Imensă bucurie de a te afla lângă izvoarele mântuirii e adesea umbrită de neliniști și frământări pe care un om obișnuit, dintre miile pe care le întâlnești pe stradă, nu le are. El are, cu siguranță, alte griji și temeri. Dar nu le cunoaște pe acestea: De ce nu este și copilul meu lângă Iisus? De ce nu este și soțul, soția, prietenul sau părintele meu lângă El? Cu cât bucuria pe care o trăim lângă Domnul e mai intensă, cu atât durerea de a-i ști pe cei dragi departe de mântuire e mai profundă.

Doresc însă să-ți aduc o rază de speranță, izvorâtă nu din filozofii și tradiții omenești, ci din Cuvântul „viu și lucrător” al lui Dumnezeu (vezi Evrei 4:12). Pentru aceasta, te invit să citești două texte biblice aproape identice:

1) „Dar cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:4).

2) „După cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Romani 1:17).

Ai observat diferența? Citând din Vechiul Testament, Pavel omite pronumele „lui”. Să fie vorba doar de o mică neatenție a apostolului? Sau, mai grav, să fie vorba de necunoașterea temeinică a Scripturilor?

Cu siguranță că nu acesta e motivul omisiunii făcută de Pavel. Un teolog erudit ca el nu putea face o asemenea greșeală. La câteva sute de ani de la scrierea cărții lui Habacuc, Pavel a înțeles un adevăr extraordinar. Omițând pronumele „lui”, „apostolul neamurilor” face un enunț mult mai bogat în adevăr și semnificații decât profetul Habacuc. Este ca și cum am spune că profetul Habacuc privește cerul din fundul fântânii, în timp ce Pavel îl privește de la gura ei.

De fapt, ce vrea să ne comunice Pavel în plus față de predecesorul său? Că omul, înainte să ajungă neprihănit, trăind prin credința lui, poate să trăiască și prin credința altuia care mijlocește pentru el. În esență, Pavel vorbește aici despre puterea rugăciunii de mijlocire.

Și acum, câteva exemple biblice care întăresc ideea transmisă de Pavel:

1) Luca 8:40‑56: Învierea fiicei lui Iair

Ce bucurie și câtă lumina trebuie să fi cuprins casa tânărului fariseu atunci când a venit pe lume fetița mult așteptată? Ca fariseu și, mai mult decât atât, în calitate de fruntaș al sinagogii locale, Iair își ia în serios religia. Ca tată, el depune toate eforturile pentru a-și crește fetița sănătoasă și a-i oferi o educație înaltă.

Însă după 12 ani de eforturi, Iair gustă din plin din deșertăciunea acestei vieți trecătoare. Fetița se îmbolnăvește grav. Tânărul fariseu își dă seama că lucrurile sunt cât se poate de grave și aleargă la Iisus, trecând peste orice prejudecată rabinică. Între timp însă, un binevoitor îl anunță pe tânărul tată că lumina căminului său s-a stins. Fetița murise.

 

O sfâșiere de inimă de nedescris îi cuprinde întreaga ființă și Iair rămâne înmărmurit în fața Mântuitorului. Acesta îl privește cu milă și înțelegere și, dincolo de durerea ce se putea citi pe chipul fariseului, Iisus vede că mucul credinței încă mai arde în inima acestui tată îndurerat și-i spune: „Nu te teme, crede numai!” (Luca 8:50).

Și marea minune se produce: fetița e înviată și redată vie și sănătoasă tatălui său.

Acum aș vrea să te întreb: Cui i-a aparținut credința care a mișcat brațul lui Dumnezeu? Cui i-a aparținut credința prin care a trăit această fetiță de numai 12 ani? Tatălui sau fetiței?

2) Luca 7:1‑10: Vindecarea robului unui sutaș

Obișnuit cu moartea și cruzimea prin natura meseriei sale, sutașul roman este totuși un om deosebit. Mai rar putem întâlni la fruntașii iudei cuvinte de apreciere față de un om aparținând altui neam decât al lor. Mijlocirea lor în favoarea sutașului demonstrează că într-adevăr acest păgân este un om deosebit: „Face să-i faci binele acesta, căci iubește neamul nostru și ne-a zidit sinagoga” (Luca7:4-5).

Și de data aceasta Iisus dă curs invitației, dar nu datorită meritelor invocate de iudei. Mântuitorul apreciază la acest sutaș altceva mult mai important: dragostea față de aproapele, chiar dacă acesta nu este decât un sclav. Și ce valoare avea un sclav în societatea acelor timpuri?

Robul sutașului roman este vindecat, însă se naște aceeași întrebare: Cui i-a aparținut credința care a mișcat brațul lui Dumnezeu? Sutașului roman sau robului său? Prin a cui credință a trăit robul acestui sutaș?

3) Evrei 11:23: „Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de părinții lui, când s-a născut, pentru că vedeau că era frumos copilul și nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului.”

Cui i-a aparținut credința prin care a trăit Moise? Părinților sau pruncului? Ce credință poate avea un copilaș de trei luni? Este cât se poate de clar că Dumnezeu a onorat credința părinților lui Moise, credință prin care copilul lor a fost salvat, devenind eliberatorul unui întreg popor de robi.

4) Matei 15:21‑28: Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene

Un alt caz, aceeași întrebare: Cui i-a aparținut credința care a mișcat din nou brațul lui Dumnezeu, aducând vindecare și speranță? Mamei sau fiicei?

Și exemplele pot continua. Am putea să ne gândim la vindecarea copilului demonizat după ce Mântuitorul coboară de pe muntele schimbării la față (vezi Marcu 9:14‑29). Am putea să ne întrebăm, în cazul vindecării lui Naaman sirianul, prin a cui credință a ajuns el să cunoască brațul puternic al Domnului? A lui sau a fetiței evreice care îi slujea în casă?

Și acum, te rog să ai răbdare, citind o lungă experiență de viață derulată pe parcursul a peste 50 de ani. Experiența a fost relatată în revista „Guide” din 28 iunie 1986, sub titlul: „O mie de căi” de către Josefina Camilton Edward, ea însăși unul dintre eroii povestirii.

Autoarea derulează timpul înapoi până în anul 1902, când părinții ei au cunoscut solia adventă și au primit botezul în statul Michigan, SUA. După doi ani de la botez, se naște Josefina, al zecelea copil al familiei. De micuța jucărie vie se atașează mai ales Bill, frățiorul cu păr cârlionțat de numai zece ani, un băiețel foarte sensibil și săritor.

Bill își ajută zilnic tatăl la prăvălie și, ca răsplată, la sfârșitul fiecărei săptămâni acesta îi dă 50 de cenți. Primul lucru pe care îl face micuțul de numai 10 ani este să calculeze zecimea – 5 cenți – pe care îi pune deoparte pentru a-i dărui la biserică. Apoi, cu restul de 45 cenți merge în mahala, își adună prietenii săraci și le cumpăra dulciuri în valoare de 25 de cenți. Generozitatea lui îi atrag repede porecla de „Bill, cel cu inimă mare”.

În una dintre zile, părinții se sfătuiesc cu privire la educația copiilor. Tatăl e de părere că aceștia ar trebui să urmeze cursurile unei școli a bisericii. Mama însă se opune, optând pentru o școală publică. Tatăl cedează și copiii sunt dați să urmeze cursurile unei școli publice. Curând, copiii prind gustul dansului, al petrecerilor și al vieții ușuratice. Bill însuși, cel „cu inimă mare” începe să fumeze și să consume alcool.

În mod inerent, în familie încep să apară tensiuni și tot felul de discuții. Treptat, copiii pleacă de acasă. O soră mai mare fuge de acasă și se face actriță. O alta se căsătorește cu un om de nimic și începe o viață plină numai de chefuri și beții. Bill pleacă și el, angajându-se la o corporație de căi ferate. La încercarea părinților de a-l întoarce din drum, le răspunde: „Nu mă interesează religia voastră. Rămâneți voi cu Sabatul vostru!” Începe o carieră de succes, câștigă mulți bani și îi cheltuiește în petreceri.

Îndurerați, părinții fac bilanțul: dintre cei zece copii, opt L-au părăsit pe Dumnezeu, alegând calea ușoară a păcatului. La vârsta la care ultimii doi copii trebuiau să înceapă educația școlară, părinții se sfătuiesc din nou. De data aceasta aleg o școală a bisericii, ceea ce face ca Iosefina să urmeze colegiul misionar. După un timp, Iosefina se căsătorește cu Lowell și pleacă în misiune în Africa, unde lucrează mai mulți ani.

Părinții au inima împărțită între bucuria de a o vedea pe Iosefina și familia ei lucrând pentru Dumnezeu și durerea de a-i ști pe opt dintre copiii lor pierduți. Dar cea mai mare durere le-o aduce Bill.

 

Încet, părinții se sting. Mai întâi moare mama, apoi tatăl. Amândoi coboară în mormânt fără să vadă un răspuns la rugăciunile lor pentru copiii pierduți. În Africa, Iosefina consemnează în jurnalul ei: „Astăzi e zi de post și rugăciune pentru Bill.”

Între timp Bill se căsătorește cu Mary. Aceasta, auzind ocazional postul de radio „Vocea profeției”, devine interesată de adevăr, începe să studieze Biblia și, după un timp, se botează și devine membră a Bisericii Adventiste. Bill nici nu se bucură, dar nici nu-i pune piedici soției sale, rămânând la fel de rece și indiferent față de religie.

În acest timp, în Africa, Lowell, soțul Iosefinei, se îmbolnăvește de febră neagră și întreaga familie e nevoită să se repatrieze. După câțiva ani însă, Lowell moare. Bill, aflând de moartea cumnatului său, îi telefonează Iosefinei:

„Iosefina, iartă-mă, dar nu pot veni la înmormântare. Am ținut prea mult la Lowell și nu pot să-l văd mort. El e unul dintre cei doi care sigur vor fi în cer.”

„Dar cine e al doilea?” – întreabă Iosefina.

„Tata, desigur!” – răspunde Bill. Acel tată de care se despărțise certat, spunându-i mânios la plecare: „Rămâneți voi cu Sabatul vostru!”

Rămasă văduvă, Iosefina trece printr-o perioadă de descurajare. Pentru a o ajuta să depășească criza, președintele conferinței îi face invitația să slujească într-o comunitate a bisericii. La început, Iosefina refuză, însă ulterior acceptă. Este chiar în pragul săptămânii de rugăciune și se întreabă ce ar putea face mai bine. În cele din urmă, Iosefina urcă la amvon și le povestește fraților săi despre Bill și despre durerea ei știindu-și fratele pierdut în lume. Întreagă comunitate se hotărăște să se roage pentru Bill și o întreagă săptămână este dedicată acestui lucru.

În joia următoare, o scrisoare de la Mary o anunță pe Iosefina că Bill a ars toate țigările și a aruncat tot alcoolul din casă. Încurajată, biserica continuă să se roage pentru Bill. Trece o lună și Iosefina primește un telefon de la Mary care îi povestește ce s-a întâmplat cu Bill între timp.

Mary povestește cum, într-o dimineață, vede ușa de la sufragerie întredeschisă. Intră și îl zărește pe Bill în halat, plângând în hohote.

„Ce s-a întâmplat, Bill?”

„Nu, nu a fost o halucinație! A fost El! Cheamă repede pastorul și vă voi povesti!”

Pastorul vine în cea mai mare grabă și Bill începe să-i povestească cum, în timp ce își citea ziarul, aude ușa deschizându-se ușor. Crezuse că este soția lui, însă când se uită la persoana care intră Îl vede pe Iisus care vine aproape de el, îi pune mâna pe genunchi și-i spune cu o voce duioasă:

„Bill, am favoarea să-ți fac o cerere.”

„Orice, Doamne!”

„Bill, am o mare povară, o mare sarcină de îndeplinit înainte de a veni a doua oară. Să mă refer acum la tine. Trebuie să dau un răspuns la mai mult de 50 de ani de rugăciuni ce s-au înălțat pentru tine. Tatăl tău și mama ta zac pe patul lor de pulbere și nu mai pot nădăjdui să te vadă în Împărăția Mea. Dar Bill, vreau să le prilejuiesc bucuria de a te vedea punându-ți cununa pe cap. Ah, vreau să văd cât de fericiți vor fi ei atunci!”

Bill se prăbușește și nu poate spune nimic. El, răzvrătitul, cel I-a întors spatele lui Dumnezeu timp de mai bine de o jumătate de secol, să fie vizitat de Mântuitorul în persoană! În acea dimineață, Bill se prăbușește la piciorul crucii și se predă cu trup și suflet în mâinile Mântuitorului său:

„Doamne, de acum înainte Îți aparțin. Sunt al Tău.”

Și acum, revin la întrebarea de la început: Cui i-a aparținut credința prin care Bill a avut har timp de mai bine de o jumătate de secol, deși era departe de Dumnezeu? Cui i-a aparținut credința care a mișcat brațul Domnului într-un mod atât de minunat? Răspunsul e cât se poate de clar: a tatălui, a mamei, a Iosefinei, a lui Lowell și a întregii comunități care s-a rugat pentru Bill. Iată ce forță se găsește în rugăciunea de mijlocire! O forță care poate mișca brațul divin, transformând imposibilul în posibil.

„Se poate lua prada celui puternic?” – ne întreabă Dumnezeu prin profetul Isaia. „Și poate să scape cel prins în prinsoare?” „Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi” (Isaia 49:24‑25).

Poate exista o promisiune mai mângâietoare decât aceasta pentru niște părinți îndurerați din cauza copiilor lor risipitori? Promisiunea are însă o condiție: „Să știi că Eu sunt Domnul și că cei ce nădăjduiesc în Mine nu vor fi dați de rușine” (Isaia 49:23).

Nădejdea este mai mult decât o simplă speranță. Când speri ceva în viață, ești pregătit și pentru o varianta și pentru cealaltă, deși o dorești pe cea mai favorabilă. Când nădăjduiești, ești sigur de împlinirea dorinței tale, chiar dacă aceasta ar putea avea loc mult mai târziu decât te aștepți. Nădejdea este încredere pe termen lung, pe durata întregii vieți și chiar dincolo de această viață. Scriindu-le credincioșilor din Roma, Pavel subliniază faptul că Avraam a trăit și L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4:18).

Expresia folosită de Pavel este deosebit de sugestivă. Deși Avraam nu mai vedea nicio soluție la crizele prin care a trecut, el nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu. Chiar atunci când vârstă lui înaintată îl împiedica să mai aștepte un copil (avea 99 de ani!), el nu a încetat să nădăjduiască în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Chiar și atunci când Dumnezeu l-a încercat, cerându-i să-l jertfească pe Isaac, Avraam nu și-a pierdut nădejdea „căci se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze chiar și din morți” (Evrei 11:19).

„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” și continuând să se încreadă în Dumnezeu și în promisiunile Sale în ciuda aparențelor descurajatoare ale vieții, Avraam a devenit „tatăl tuturor celor care cred” (Romani 4:11).

Dar noi, noi cum reacționăm în fața crizelor la care nu găsim nicio soluție omenească? Ce facem când vedem cum copiii noștri cresc, devin adulți și înaintează în vârstă fără să ne dea nici cel mai mic semn că ar dori să se întoarcă la Dumnezeu? După ce ne-am rugat pentru ei o viață întreagă, după ce am postit zile fără număr pentru ei, după ce am vărsat înaintea Domnului râuri de lacrimi din pricina lor, nu e așa că obosim? Nu e așa că ne pierdem și ultima brumă de speranță cu privire la salvarea copiilor noștri?

Satana are o plăcere deosebită să inducă în mintea părinților ai căror copii sunt încă risipitori gânduri ca acestea: „Copilul meu e pierdut pentru totdeauna”, sau „Sunt prea păcătos ca Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile”, sau „Am făcut prea multe greșeli față de copilul meu pentru că el să mă ierte.”

Alungă astfel de gânduri! Ele nu vin de la Duhul Sfânt, ci sunt șoptirile descurajatoare ale vrăjmașului milenar al neamului omenesc. Când astfel de gânduri îți vin în minte, strigă asemenea tatălui al cărui fiu demonizat era întins la picioarele Mântuitorului: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24),

Atunci când copiii pe care i-am crescut cu toată dragostea se depărtează de Dumnezeu, două sunt lucrurile pe care nu trebuie să le uităm până la sfârșitul vieții noastre:

1) Să continuăm să credem în promisiunile lui Dumnezeu și în înțelepciunea Lui de a rezolva această problema la timpul potrivit.

2) Să nu rupem niciodată legătura noastră de dragoste față de copiii noștri, indiferent ce ar face.

Promisiunea lui Dumnezeu pentru părinții ai căror copii sunt încă rătăcitori este: „truda îți va fi răsplătită” (Ieremia 31:16). Orice efort făcut cu dragoste pentru copiii noștri, orice lacrimă căzută pe obrajii unei mame sau ai unui tată, orice rugăciune rostită în public sau în ascuns pentru salvarea lor sunt semințe care vor încolți cu siguranță. Poate ele nu vor încolți atunci când dorim noi. Poate vor trece mulți ani… Poate că părinți vor coborî în mormânt fără să guste bucuria de a-și vedea copiii salvați…

Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură: „Truda îți va fi răsplătită”. Dumnezeu nu este om ca să mintă. Probabil că în cer va exista o reuniune specială a tuturor părinților care au murit înainte ca să-și vadă copiii salvați și puși la adăpostul mântuirii.

„Se poate lua pradă celui puternic?” Da, se poate! Și aceasta pentru că „Dumnezeu este credincios și nu se poate tăgădui singur” (1 Timotei 2:13).

Dacă treci chiar acum printr-o astfel de experiență dureroasă, nu-ți pierde speranța! Roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea acea credință care trece dincolo de aparențe, dincolo chiar de porțile mormântului, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” și așteptând ca Providența divină să lucreze la salvarea celor dragi.

„Așa vorbește Domnul: „Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi, căci truda ta îți va fi răsplătită, zice Domnul. Ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului. Este nădejde pentru urmașii tăi, zice Domnul. Copiii tăi se vor întoarce în ținutul lor!”

Ieremia 31”16‑17

Lori Balogh