„Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același!”

„Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același!”

– Promisiunea lui Dumnezeu pentru cei vârstnici –

„Ascultați-Mă, casa lui Iacov și toată rămășița casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră! Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc.”

                                                                              Isaia 46:3‑4

Astăzi e o zi obișnuită, o zi ca atâtea alte mii de zile care s-au scurs din viață… Totuși, în ciuda rutinei, ceva neobișnuit se întâmplă cu tine. Dimineața, când te dai jos din pat, o durere surdă la genunchi te anunța că un „musafir” nepoftit bate la ușa existenței tale. „Nu-i nimic, o să-mi treacă” – îți spui în gând. „Puțin balsam chinezesc cu camfor și totul va fi bine.” Și, trecând peste disconfortul provocat de durere, te duci ușor șchiopătând să-ți vezi de treburi.

La baie, după ce îți faci igiena de dimineață, o privire în oglindă te face să nu-l mai recunoști pe cel ce te privește de dincolo de luciul ei. „Când am albit atât de mult? Nici n-am observat… Și cearcănele astea, când au apărut? Dar părul? Părul atât de bogat altă dată, parcă s-a rărit peste noapte…” Apoi, în loc de consolare, îți spui în gând: „Probabil că sunt prea obosit… Am nevoie de mai multă odihnă”.

Când te duci să-ți iei ziarul din cutia poștală și vrei să-ți arunci ochii pe el – o altă surpriză: ochelarii pe care ți i-a recomandat medicul cu un an în urmă nu te mai ajută. Vezi încețoșat, mâna nu-ți mai ajunge să îndepărtezi ziarul de ochi și oftezi: „Of! De ce ziarele astea sunt scrise cu litere atât de mici? De ce nu se scrie cu litere mai mari, ca să le poată citi oricine?”

Dar nu ai ce face. Trebuie să te gândești serios la o vizită la medicul oftalmolog pentru o nouă rețetă de ochelari. Până atunci, amâni citirea ziarului și te apuci de o mulțime de treburi rămase nefăcute prin casă și gospodărie.

Dar iată că sună telefonul. De la celălalt capăt al firului, o voce dojenitoare îți zgârie timpanul:

„Bine mai, omule! Nu mi-ai promis că astăzi la ora unu ne întâlnim în parc că să rezolvăm problema despre care am discutat?” „Oh, iartă-mă, te rog. Am uitat pur și simplu. Nu știu ce e cu mine de uit mereu în ultima vreme…”

Și, ca să-ți împaci prietenul de la celălalt capăt al firului, reprogramezi totul pentru mâine. Dar, ca să nu uiți din nou, îți legi o ață pe degetul mic de la mâna stângă. Dar dacă mâine, descoperind semnul pe deget, nu-ți vei mai aminti de ce l-ai pus acolo?

După amiază, întorcându-te acasă de la cumpărături, soția te întâmpină cu o veste nu prea plăcută: „Dragul meu, știi că familia Popescu a plecat în excursia pe munte despre care vorbisem acum o săptămână?” „Chiar au plecat? Și pe noi de ce nu ne-au anunțat? Știau bine că și noi suntem amatori de așa ceva…”

Apoi, după ce îți trece prima emoție negativă, judecând la rece, îți dai singur explicația „fenomenului”: „Desigur, ei sunt mult mai tineri decât noi. Nu mai avem vârsta lor… Poate s-au gândit că nu mai facem față efortului de a urca până în vârf.”

Apoi vine seara… O durere de dinți te anunță că trebuie să treci cât mai repede pe la stomatolog. În curând, dacă mai amâni, vei ajunge la proteză. Iar gândul acesta nu-ți surâde prea mult. Ai vrea să citești o carte bună, dar îți amintești că ochelarii nu te mai ajută și trebuie schimbați. Pornești televizorul și găsești un documentar interesant. Ai vrea să-l urmărești până la capăt, dar îți este așa de somn. Și e de abia ora 9! Altă dată, te culcai la ore târzii și nu era nicio problemă. A doua zi erai „fresh”și o luai de la capăt.

„Oare ce se întâmplă cu mine?” – te întrebi înainte de a adormi. „Am început să uit, mă doare ba una, ba alta, am cărunțit, tinerii mă evită, dioptriile trebuie schimbate tot mai des… Ce se întâmplă cu mine?”

Într-un târziu, îți amintești că undeva, în Biblie, scrie ceva despre experiența prin care tocmai treci acum. Rememorate, cuvintele Scripturii par a fi un diagnostic crud, pe care nu ai fi dorit să-l auzi niciodată:

„Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”, până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele și până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), și să se încovoaie cele tari (picioarele);

până nu se opresc cei ce macină (dinții), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele), când uruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit; te temi de orice înălțime și te sperii pe drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi și de abia se târăște lăcusta;

până nu-ți trec poftele, căci omul merge spre casa lui veșnică și bocitorii cutreieră ulițele, până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor și până nu se strică roata la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu care l-a dat. O, deșertăciune a deșertăciunilor… Totul este deșertăciune” (Eclesiastul 12:1‑8).

Și așa, cu mintea frământată de gânduri agățate de tot atâtea semne de întrebare, într-un târziu adormi mirat, nedumerit, neliniștit și frustrat. Ce se întâmplă cu tine? O știi și tu prea bine: ai început să îmbătrânești. E greu să recunoști, căci ai simțământul că, dacă o faci, aceasta înseamnă un fel de capitulare. De aceea, eviți subiectul, poate apelezi la câteva șiretlicuri care să mai atenueze cruda realitate: puțină vopsea pentru părul doamnelor sau pentru mustața domnilor, puțin fard și fond de ten pe obraji, o croială mai tinerească a hainelor…

Uneori glumești chiar pe seama vârstei înaintate, spunându-ți că nu bătrânețea e o boală, ci tinerețea e o boală de care te vindeci la bătrânețe. Pe prietenul cel mai bun îți place să-l chemi „bătrâne”, iar când cei din jur, vorbind despre vârsta a treia, se referă la ea ca fiind ” a treia tinerețe”, te simți uns la inimă.

Dar oricât ai încerca să te amăgești, persiflând ideea de bătrânețe, undeva în tainițele sufletului tău ești din ce în ce mai îngrijorat. O mulțime de întrebări fără răspuns îți răscolesc existența, întrebări la care nici nu te gândeai în anii trecuți:

„Oare chiar am început să îmbătrânesc? Ce mă așteaptă oare? Mă voi accepta pe mine însumi în nouă postură? Dar cei jur, mă vor mai respecta la fel? Îmi vor mai acorda aceeași atenție ca înainte? Voi mai fi dorit? Lipsa mea va fi simțită? Dar Dumnezeu, cum îl privește pe un om înaintat în vârstă? Îl mai iubește la fel ca în anii tinereții?”

Cât de repede a trecut tinerețea, acea vârstă a ușilor deschise, a optimismului și a planurilor de viitor! Parcă ieri te îndreptai spre profesia îndrăgită și spre tovarășul de viață iubit, așteptându-te ca totul să dureze o veșnicie. Dar nu a fost așa. Pe măsură ce anii au trecut, ușile deschise altă dată au început să se închidă rând pe rând.

Dacă altă dată îți plăcea să călătorești mult, astăzi observi că nici sănătatea, nici pensia nu-ți mai permit acest lucru. Dacă altă dată umblai pe toate coclaurile și prin toate văgăunile munților, astăzi începi să te sperii când trebuie să urci un simplu deal. Dacă altă dată o mulțime de prieteni te înconjurau și-ți călcau pragul casei, astăzi ei sunt tot mai puțini: unii sunt prea departe, alții au problemele lor, alții s-au înstrăinat de tine, alții au dispărut … Și an de an, dispar din ce în ce mai mulți. Dacă altă dată îți permiteai să faci risipă de bani când îți făceai cumpărăturile, acum trebuie să drămuiești fiecare bănuț, căutând magazinele cele mai ieftine și promoțiile cele mai atrăgătoare.

Da, bătrânețea este vârsta ușilor care se închid rând pe rând, până ce se va închide și ultima ușă – cea a vieții. Va mai rămânea ceva deschis?

Am o prima veste bună pentru tine: Da, mai rămâne o ușă deschisă chiar și pentru cel ce se îndreaptă spre apusul vieții, o ușă pe care o deschide nu un om muritor, ci Însuși Dumnezeu:

„Iată că ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere” (Apocalipsa 3:8).

Dar ce se poate vedea din pragul acestei uși deschise? O mulțime de lucruri pe care poate le-ai ignorat până acum. Poți avea o altă perspectivă asupra vieții și morții, asupra adevăratelor valori în contrast cu surogatele ce ne înconjoară la tot pasul. Din pragul acestei uși deschise poți vedea mai aproape ca oricând cerul în toată frumusețea lui, iar dorul după prezența lui Iisus căpătă o altă intensitate. De aici, din pragul acestei uși, poți privi viața cu mai multă înțelepciune și poți experimenta pocăința la la un nivel neatins până atunci.

Binecuvântată fie aceasta „ușă ” deschisă! Dar mai binecuvânt fie Cel care a deschis-o pentru noi, atunci când „ușile” existenței noastre efemere se închid una după alta. Și acum, după ce speranța a reînviat în sufletul tău, vreau să-ți aduc și alte vești bune:

1) Bătrânețea nu este o problemă de esență, ci de aparență. Ea nu vizează conținutul, ci ambalajul. Trupul este cel care îmbătrânește, nu spiritul. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Corint cu atâta convingere: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru din afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi… Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd. Căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Corinteni 4:16,18).

Am văzut atâția oameni în vârstă, cu slăbiciunile inerente perioadei de viață prin care trec, dar care sunt atât de tineri în spirit. Nu pot uita cazul unui bătrân creștin aflat pe patul morții. Se stingea ca o lumânare, trăia ultimele zile, nu mai avea putere nici să vorbească, dar avea un spirit atât de tânăr! Era atât de optimist și încrezător în dragostea lui Dumnezeu! Avea o minte atât de lucidă și o judecată atât de limpede încât mulți tineri ar fi avut de învățat de la acest „bătrân atât de tânăr”.

Spunea cineva: „Nu mă consider bătrân. Sunt doar un tânăr care suferă de o boală: bătrânețea.” Oamenii de știință au ajuns la o concluzie neașteptată, înlăturând multe prejudecăți împământenite printre oameni: creierul omului ajunge la deplină să maturitate în jurul vârstei de 55‑60 de ani. Este momentul în care el poate da tot ce poate mai bun, cu condiția să fie folosit.

Așadar, nu te uita la ambalaj, ci la conținut! Nu te lăsa indus în eroare de aparențele unui trup plin de slăbiciuni sau suferind, ci ai în vedere esența. Pe Dumnezeu aceasta Îl interesează. El știe că la sfârșit, când va sosi momentul înnoirii tuturor lucrurilor, nu va fi o problemă să ne dea trupuri care să se bucure de o tinerețe veșnică. Ceea ce așteaptă acum de la noi este să ne păstrăm spiritul veșnic tânăr, crescând zi de zi în înțelepciune, în cunoștințe, în caracter.

2) Biblia, în calitatea sa de Cuvânt al lui Dumnezeu, are o viziune deosebit de luminoasă asupra vârstei înaintate. Bătrânețea este privită ca o vârstă a roadelor, când bobul de grâu e cules și pus la păstrare în „grânarele” cerului.

Mulți oameni ai lui Dumnezeu au avut experiențe deosebite la bătrânețe, când L-au simțit pe Tatăl ceresc mai aproape ca oricând. Profetul Daniel a trecut prin experiența gropii cu lei pe când era în vârstă de peste 80 de ani (se pare că avea 84 de ani!). Moise a fost chemat să devină eliberatorul omenesc al poporului evreu pe când era în vârstă de 80 de ani. Aaron a fost chemat la preoție la 83 de ani, iar apostolul Ioan a primit cea mai mare descoperire profetică din toate timpurile (Apocalipsa) la peste 90 de ani.

Mai mult decât atât, prin poruncile și recomandările ei, Biblia ne îndeamnă la respect față de cei vârstnici:

„Să te scoli înaintea perilor albi și să cinstești pe bătrân” (Leviticul 19:32).

„Slava tinerilor este tăria, dar podoaba bătrânilor sunt perii albi” (Proverbele 20:29).

„Nu mustră cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l ca pe un frate” (1 Timotei 5:1).

Dacă vreodată ești ispitit să gândești că Dumnezeu nu-ți mai acordă aceeași atenție ca în tinerețe, alungă acest gând! Toate poruncile și îndemnurile biblice cu privire la respectul pe care îl datorăm cu toții celor bătrâni sunt izvorâte din Dumnezeu. El este Tatăl ceresc al tuturor: al copiilor, al tinerilor, al celor în puterea vârstei, dar și al celor aflați la apusul existenței lor pământești.

În profeția lui Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt în zilele din urmă, nimeni nu este trecut cu vederea. Bătrânii își au locul lor în planul lui Dumnezeu: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură: fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea” (Ioel 2:28‑29).

Ce contează înaintea unui Dumnezeu veșnic câțiva ani în plus sau în minus la vârsta unui om, când toată veșnicia este la dispoziția Lui? Ascultați cu câtă delicatețe și dragoste îi vorbește Dumnezeul cerului și al pământului bătrânului Daniel, aflat la vârsta la care era pregătit să fie cules ca un rod copt pentru grânarele cerului: „Nu te teme de nimic, om prea iubit! Pace ție! Fii tare și cu inima!” „Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul. Tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Daniel 10:19; 12:13).

Pot exista pentru un bătrân cuvinte mai mângâietoare decât acestea? Dacă aceste cuvinte ar fi spuse de un muritor, le-am privi ca pe o urare oarecare lipsită de putere. Dar ele sunt rostite de Însuși Dumnezeu prin gura îngerului Său, ceea ce face ca aceste cuvinte să capete o greutate imensă.

Și acum să ne întoarcem la fila de jurnal pe care tocmai ai scris-o. Astăzi a fost o zi obișnuită, cu grijile și problemele ei. Ai descoperit însă unele lucruri care te neliniștesc. Cu siguranță că mâine vei descoperi alte lucruri neliniștitoare: poate câteva riduri noi, poate vei descoperi o nouă o neputință, poate o boală nedorită îți va da târcoale, poate te vei simți mai singur ca niciodată…

Nu te neliniști! Italienii au un proverb interesant: „Motorul este totul. Caroseria nu contează!„

Pe Dumnezeu nu-L interesează „caroseria” ta sau a mea. Ea oricum va fi schimbată la revenirea Mântuitorului, dacă vom fi credincioși până la sfârșit. Pe Tatăl ceresc Îl interesează „motorul” ființei noastre interioare, spiritul și inima. Pe acestea le vrea curate, indiferent că ești tânăr sau bătrân.

Și pentru că El știe că singur îți va fi greu să le păstrezi curate până la sfârșit, te asigură cu cea mai mare gingășie și înțelegere: „Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc” (Isaia 46:3‑4).

Lori Balogh