Daniel capitolul 2 – Și împărații au visele lor

Și împărații au visele lor

– Capitolul 2 –

     În toate timpurile au existat oameni care au acordat o importanță deosebită viselor. Noi înșine, atunci când nu uităm imediat ceea ce am visat în timpul nopții, ne povestim unii altora minunățiile care ne-au trecut prin minte în timpul somnului. De cele mai multe ori ne amuzăm de asociațiile stranii pe care le face creierul nostru atunci când suntem cufundați într-un somn adânc.

Unii oameni însă nu se opresc doar la a se amuza pe seama unui vis sau altul, ci merg mai departe, încercând să găsească în visele lor mesaje supranaturale codificate, din care pot descoperi viitorul. În librării există cărți de tâlcuire a viselor, iar printre oameni se găsesc „specialiști” în descifrarea semnificației lor. Pentru aceștia, nu există niciun vis fără o semnificație anume.

Ca oameni ai Scripturilor, noi nu dăm viselor o importanță mai mare decât se cuvine, căci Biblia ne învață câte ceva și în această privință: „Visele se nasc din mulțimea grijilor” – spune înțeleptul Solomon în Eclesiastul 5,3 pp.

Iată un mare adevăr pe care l-am experimentat fiecare dintre noi. Zilnic suntem confruntați cu griji, probleme; zilnic întâlnim oameni noi, situații noi, provocări noi. Apoi vine seara, mergem la culcare și ne bucurăm de un somn odihnitor. Creierul nostru însă nu-și încetează activitatea. Subconștientul continuă să lucreze și, în timpul somnului, face niște asociații foarte ciudate de situații, persoane și informații. Ceea ce rezultă în urma acestor asociații sunt visele. Așa se nasc cele mai multe vise de noapte. Ele nu au nicio legătură cu viitorul, eventual sunt o dovadă că creierul lucrează și este sănătos.

Există însă și excepții. În situații deosebite, când crede El de cuviință, Dumnezeu se poate folosi de activitatea creierului din timpul nopții pentru a ne transmite un mesaj din partea Sa. „Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. El vorbește prin vise, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înștiințări și le întipărește învățăturile lui, ca să abată pe om de la rău și să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de groapă și viața de loviturile sabiei.” (Iov 33,14- 18)

Iată visul ca un mijloc de comunicare între Dumnezeu și om. Însă numai în anumite situații excepționale! Un lucru este sigur: de fiecare dată când Dumnezeu se folosește de acest mijloc pentru a transmite un mesaj unui om, acel om primește asigurarea că acel vis este de la Dumnezeu și că în el se află un mesaj important pentru el.

Așa s-a întâmplat cu împăratul Nebucadnețar, în cel de-al doilea an al domniei lui, anul 603 î.Ch. Anticii acordau o mare însemnătate viselor. Rapoartele pe care le avem din Mesopotamia ne dovedesc acest lucru. Chiar Biblia ne relatează cum faraonul Egiptului a pus în mișcare pe toți înțelepții și magii din țară pentru a-i tâlcui cele două vise primite.

Daniel 2,1: „Nebucadnețar a avut niște visuri. Duhul îi era tulburat și i-a pierit somnul.”

Marele Nebucadnețar putea porunci oricărui om din împărăția sa, cuvântul lui fiind literă de lege. Iată însă, că lui însuși nu-și putea porunci să mai doarmă câteva clipe măcar după ce s-a trezit din visul care l-a tulburat atât de mult. Înainte de a fi marele împărat al Babilonului, Nebucadnețar era un om cu aceleași slăbiciuni și vulnerabilități ca oricare dintre oameni.

Da, există o anumită dreptate pe pământ! În fața bolii, morții, suferinței, temerilor, timpului și a multor altor lucruri, oamenii sunt egali. Nimic nu-i deosebește în fața unor realități ale vieții. Nici Nebucadnețar nu făcea excepție: era la fel de frământat de griji, neliniște și ispite ca oricare dintre supușii săi. Însă cea mai intensă frământare a sufletului său era legată de soarta împărăției pe care o conducea. Oare ce se va întâmpla cu această împărăție după ce el nu va mai fi?

Dumnezeu vine în întâmpinarea acestei frământări, dându-i marelui împărat un vis deosebit; un vis atât de deosebit încât împăratul se trezește din somn și nu mai poate adormi până la ziuă.

Daniel 2,2: La porunca împăratului sunt convocați de urgență toți „înțelepții”, magii, astrologii, vrăjitorii și ghicitorii din capitală. Erau cetățeni privilegiați ai împărăției, cu salarii mari, plătiți de la bugetul de stat, care, având pretenția unei iluminări speciale din partea zeilor, trăiau în preajma curții imperiale.

Oare Nebucadnețar a uitat cu adevărat visul? Nu știm lucrul acesta. Poate l-a uitat; poate a reținut doar crâmpeie din el; dar la fel de posibil este ca el să fi reținut visul în întregime, dar să fi dorit, cu această ocazie, să testeze înțelepciunea și pretențiile acestei clase de oameni atât de privilegiată și bine remunerată.

Daniel 2,3‑12: Are loc un dialog dramatic între împărat și înțelepții Babilonului. Într-o mâna având răsplata, iar în cealaltă amenințarea cu moartea, împăratul le cere ceea ce nimeni nu le mai ceruse vreodată: să-i spună visul și tâlcuirea. Era o cerere absurdă, sau una realistă din partea lui Nebucadnețar? Dacă ținem cont de pretențiile acestor înțelepți, cum că ei ar fi iluminați de zei și ar comunica cu aceștia, cererea nu era deloc absurdă.

Văzându-se prinși în capcană prin cererea împăratului, înțelepții încearcă să câștige timp. Nebucadnețar simte acest lucru și nu permite nicio prelungire a termenului. În cele din urmă, înțelepții Babilonului sunt nevoiți să recunoască neputința lor de a satisface cererea împăratului, afirmând că doar zeii o pot împlini.

Dar cum rămâne atunci cu pretenția lor de a comunica cu zeii? Nebucadnețar își dă seama că el și poporul său erau victime ale unei înșelătorii de proporții, pusă la cale de așa-zișii înțelepți, care trăiau bine pe spatele curții imperiale și a poporului. Mânios, el poruncește să fie uciși toți acești înțelepți.

Daniel 2,13-16: De ce Daniel nu a fost chemat în fața lui Nebucadnețar cu această ocazie? Răspunsul poate implica mai multe aspecte:

1. Împăratul a chemat doar elita înțelepților Babilonului. Daniel încă nu ieșise în evidență în privința darului de a descoperi tainele cunoscute doar de cer.
2. Daniel era încă foarte tânăr (avea în jur de 20 ani) și de abia absolvise cursurile de la curtea împărătească.
3. Cu siguranță că Daniel, așa cum îl cunoaștem deja ca un om de o integritate morală deosebită, nu făcea încă parte din societatea acestor înțelepți, el neparticipând la ritualurile lor păgâne, nici la vrăjitoriile lor.

Demnă de reținut este atitudinea lui Daniel când află de porunca împăratului de a fi uciși toți înțelepții Babilonului:

– Rămâne calm și nu intră în panică în timp de criză.

– Demonstrează un tact deosebit, cerând un răgaz.

– Manifestă un curaj deosebit, cerând o întrevedere cu împăratul.

– Dovedește o încredere puternică în Dumnezeu, având certitudinea că El îi va descoperi visul împăratului și tâlcuirea lui.

Un proverb turcesc spune: „Dacă apare o problemă și poți face ceva, de ce să te neliniștești? Iar dacă nu poți face nimic, de ce să te neliniștești?” La doar 20 ani, vârstă la care mulți tineri încă gândesc asemenea unui copil, Daniel dovedește o maturitate în gândire cum rar se poate întâlni.

Daniel 2,17-19: După obținerea răgazului cerut de la împărat, prima grijă a lui Daniel este aceea de a-și căuta prietenii și tovarășii de credință, înființând pe loc o grupă de rugăciune.

Oare cu ce suflet s-au rugat acești tineri, știind că în acest scurt răgaz se va hotărî soarta lor? Cât timp au acordat ei rugăciunii, știind că sabia lui Damocles se afla deasupra capetelor lor? Cât de uniți au fost în rugăciune? Oare au mai permis ei atunci ca unele diferențe sau puncte de vedere diferite să le strice unitatea? Cât de fierbinți erau rugăciunile lor? Doar cei care au trecut prin astfel de experiențe dramatice pot înțelege câtă ardoare, câtă credință, câtă stăruință se afla în rugăciunile lor.

Răspunsul lui Dumnezeu nu întârzie: El onorează credința lor și Daniel primește descoperirea visului și a tâlcuirii acestuia.

Daniel 2,20‑23: Care este primul gând al lui Daniel după ce primește răspunsul la rugăciune? Mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu – o floare rară, dar deosebit de prețioasă a caracterului. Este demn de observat că Daniel Îi mulțumește lui Dumnezeu înainte de a avea confirmarea din partea împăratului că acesta este într-adevăr visul pe care îl uitase. Aceasta este adevărata credință!

Daniel 2,24-25: Care este gândul imediat următor al lui Daniel, după ce Îi mulțumește lui Dumnezeu? Se grăbește să se ducă înaintea lui Arioc, cerându-i aproape poruncitor: „Nu pierde pe înțelepții Babilonului!”

Pasajul biblic ne poate face să înțelegem că, în timp ce Daniel a primit acel răgaz pentru a descoperi visul împăratului, ceilalți înțelepți ai Babilonului au continuat să fie executați. Oricum, fie că execuțiile au fost oprite temporar, fie că ele au continuat în timpul în care Daniel și cei trei tovarăși ai săi se rugau, este de remarcat deosebita noblețe a lui Daniel.

În mod firesc tinerii evrei ar fi trebuit să se bucure de aceste execuții. În definitiv, acești „înțelepți” nu erau decât niște păgâni: vrăjitori, magi, spiritiști, astrologi, adică oameni care practicau lucruri interzise de Cuvântul lui Dumnezeu. Daniel însă nu judecă în felul acesta. Deși nu putea fi de acord cu aceste practici idolatre și oculte interzise de Dumnezeu, el vede în acești oameni niște biete suflete nenorocite, înrobite de Satana și care au nevoie de mântuire și har ca oricare alt om.

Așa ar trebui să fie viața fiecărui creștin: o „sare a pământului” care dă gust și conservă viața. Prin credincioșia acestor patru tineri a fost salvată viața a zeci, poate chiar sute de oameni păcătoși care nu-L cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu.

Daniel 2,26-29: Dialogul dintre împăratul Nebucadnețar și Daniel începe cu o întrebare provocatoare pentru tânărul evreu: „Ești tu în stare să-mi spui visul pe care l-am visat și tâlcuirea lui?”

După experiența tristă pe care a avut-o cu „înțelepții” Babilonului, cuvintele împăratului dovedesc neîncrederea sa că cineva i-ar putea descoperi visul. Poate și noi am fi reacționat la fel, văzând în fața noastră un tinerel de abia ieșit din adolescență, netrecut prin furtunile vieții, iar pe deasupra, având și statutul de rob.

În fața unui împărat sceptic, care-l privește cu neîncredere, Daniel nu se pierde, dar nici nu se îngâmfă. Încă din primele cuvinte, Daniel încearcă să îndrepte atenția lui Nebucadnețar spre adevăratul Dumnezeu, Cel care conduce istoria și destinele omenirii.

Daniel 2,30: Frumusețea unui caracter nobil stă în modestie. Câți dintre noi am fi rezistat tentației de a fi cât de puțin mândri și aroganți, după ce am fi avut în mână rezolvarea crizei?

Daniel ar fi putut să se adreseze împăratului și cu un alt ton, după ce s-a văzut stăpân pe situație: „Vezi, împărate, doar noi avem adevărul! Doar noi Îl cunoaștem pe Dumnezeul adevărat și doar nouă ne-a descoperit taina aceasta. Ce zici: Nu e așa că religia noastră este cea adevărată?”

Câtă umilință se află însă în răspunsul lui Daniel! „Însă, dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei și să afli ce-ți dorește inima sa știi.”

Credincioșia față de Dumnezeu, dar și modestia în raport cu semenii săi, l-au făcut pe tânărul Daniel să stea acum, nu înaintea călăului, ci înaintea celui mai puternic împărat al timpului. Este demn de subliniat faptul că Daniel îi descoperă împăratului nu doar visul și tâlcuirea lui, ci și gândurile care-l frământaseră pe Nebucadnețar în patul său. Acest „supliment” l-a copleșit pe împărat, convingându-l că în fața sa se afla cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Concluzii

Cu această ocazie ne-am oprit doar asupra părții istorice a capitolului 2 din Cartea lui Daniel, partea profetică fiind aprofundată în ocazia viitoare. Acest capitol 2 ne descoperă un Dumnezeu care manifestă un interes deosebit față de oameni. Un Dumnezeu care se interesează nu doar de copiii Săi credincioși, ci și de copiii Săi răzvrătiți, care nu-L recunosc pe El ca Dumnezeu adevărat și nu I se închină.

Tot în acest capitol înțelegem că Dumnezeu se interesează de tineri, pe care Îi are în atenta Sa grijă, la fel cum îi are în grija Sa și pe oamenii maturi și vârstnici. Înțelegem, de asemenea, că Dumnezeu se interesează chiar și de un împărat păgân ca Nebucadnețar, ale cărui gânduri și frământări le cunoaște în fiecare clipă. Nu doar că El cunoaște aceste gânduri și frământări, dar le și vine în întâmpinare, dând la o parte cortina viitorului și dându-i lui Nebucadnețar una dintre cele mai remarcabile și uimitoare profeții cu privire la viitorul omenirii.

Înțelegem din același capitol 2 al Cărții lui Daniel că Dumnezeu se interesează chiar și de vrăjitorii și magii Babilonului, oameni care trecuseră cu totul de partea Satanei. Prin credincioșia lui Daniel, Dumnezeu le salvează viața și acestor oameni, dându-le încă o șansă de a se întoarce de la slujirea celui rău la slujirea viului și adevăratului Dumnezeu.

Și dacă mai este ceva de învățat din acest capitol, atunci să reținem: Lucrarea pe care poporul lui Dumnezeu nu a făcut-o în vreme de pace și prosperitate (vestirea Evangheliei) va fi făcută în vremuri grele, de prigoană, de împotrivire.

Așa s-a întâmplat cu poporul evreu, poporul ales de Dumnezeu ca să fie o lumină a lumii și o binecuvântare pentru toate popoarele. Atunci când a fost înconjurat de pace și belșug, L-a uitat pe Dumnezeu și misiunea pe care o primise de la El. Lucrarea lui Dumnezeu se va face chiar dacă oamenii o neglijează. Ceea ce Dumnezeu nu a putut face printr-un popor întreg umplut de binecuvântări în timp de pace și prosperitate, El a făcut prin câțiva tineri consacrați, în condiții grele, de robie.

Istoria se va repeta. Ceea ce Biserica lui Christos neglijează să facă acum, când este încă pace și libertate, va trebui să facă în condiții dintre cele mai grele, în vremuri de persecuție și lipsuri.

Cei mai mulți din evreii deportați în Babilon s-au unit cu lumea și au rămas niște anonimi în istoria mântuirii. Însă Daniel și cei trei prieteni ai săi au rămas, datorită credincioșiei lor, în istorie. Pentru veșnicie!

Lori Balogh