Adevărul despre iad

Adevărul despre iad

Divina Comedie

     Între atâtea necunoscute legate de „lumea de dincolo”, există și o certitudine: nimeni nu a revenit din iad pentru a ne spune cum e acolo. Aceasta fiind realitatea, nu ne rămân decât două opțiuni: fie dăm crezare ideilor și învățăturilor omenești, fie căutăm adevărul în Scripturi, în ceea ce Dumnezeu Însuși ne descoperă în legătură cu acest subiect.

Oamenii au spus și au scris multe despre iad. Există o literatură foarte bogată în care sunt descrise tot felul de călătorii și viziuni, având ca subiect cerul și infernul. O legendă irlandeză povestește cum Sf. Patrick a vizitat purgatoriul și infernul, unde a văzut morminte de foc, păcătoși spânzurați cu capul în jos, devorați de șerpi sau acoperiți cu gheață. În Anglia secolului al XII-lea, un preot pe nume Adam Ros a zugrăvit într-un poem de mari dimensiuni călătoria lui Pavel în infern, însoțit de arhanghelul Mihail. Pavel e cutremurat de ceea ce a văzut în acea călătorie în iad. Ioachim de Flore a vorbit despre propria coborâre în infern, urmată de urcarea la cer.

Dintre toți autorii de lucrări având ca temă infernul, Dante Alighieri ( 1265‑1321 ) se remarcă în mod deosebit prin cele o sută de cânturi ce alcătuiesc poemul alegoric „Divina Comedie”. Fiind un mare admirator al lui Vergiliu ( poet păgân roman, 70‑12 i.Ch. ), Dante își imaginează o călătorie în care este însoțit de acesta în infern și purgatoriu. În final, Dante ajunge în Paradis.

„Divina Comedie” începe cu călătoria în infern. Înaintând printr-o pădure întunecată, Dante se întâlnește cu Vergiliu care îi spune că unica ieșire din pădure trece prin infern și purgatoriu. Vergiliu se oferă să-l conducă pe Dante prin infern și purgatoriu, până la porțile Paradisului. Dante acceptă.

Ajungând la poartă infernului, o inscripție descurajantă îi atrage atenția poetului: „Voi care intrați, lăsați orice speranță!” Iadul îi apare lui Dante sub forma unei pâlnii uriașe care ajunge până în centrul pământului, în care păcătoșii sunt torturați în nouă cercuri deosebite, în funcție de gravitatea păcatelor săvârșite. Imaginația poetului vede prăpăstii întunecate aflate între pereți gigantici de rocă, mlaștini ce clocotesc și care răspândesc un miros insuportabil, grindină și foc, vânturi puternice și ger, trupuri torturate, chipuri schimonosite, strigăte și gemete care îți îngheață sângele în vine.

Chiar la intrarea în iad se găsesc cei neutri: nici buni, nici răi. Ei sunt veșnic chinuiți de viespi, tăuni și viermi. După trecerea râului subteran Aheron, Dante, însoțit de ghidul său, ajunge la primul cerc ( din cele nouă ) al infernului și care este destinat păgânilor. Aici Dante vede o mulțime de suflete curate, dar nebotezate: păgâni cumsecade, evrei buni, poeți ca Homer, Horațiu și Ovidiu, filozofi ca Aristotel, Platon și Socrate… Singura lor suferință constă în faptul că niciodată nu vor avea speranța unei sorți mai bune.

În al doilea cerc se găsesc cei care au păcătuit trupește. Pedeapsa lor este să fie permanent biciuiți de vânturi năpraznice. În cel de-al treilea cerc al iadului se află cei vinovați de lăcomie. Ei sunt obligați să zacă veșnic în noroi, bătuți de furtuni de zăpadă, grindină și apă sărată, în timp ce Cerber îi latră și îi jupoaie cu cele trei guri ale sale. În cel de-al patrulea cerc se află risipitorii și zgârciții, blestemați să se lovească veșnic unii pe alții și să care niște pietre uriașe. Acoperiți de mocirlă, mincinoșii se sfâșie reciproc în cel de-al cincilea cerc, iar leneșii sunt scufundați mereu în apele Stixului.

În al șaselea cerc ereticii sunt prăjiți în niște sicrie de foc, iar violenții, sinucigașii și sodomiții se afla în cel de-al șaptelea cerc, fiind permanent înecați într-un fluviu de sânge și străpunși de săgețile trase de centauri. Seducătorii, lingușitorii și simoniacii sunt repartizați în cel de-al optulea cerc. Ei sunt împinși cu capul înainte în niște găuri, afară rămânându-le picioarele mângâiate de niște limbi de foc. Tot aici, cei ce prezic viitorul sunt văzuți având capul așezat invers pe umeri iar cei ce au furat din banii publici sunt obligați să înoate printr-un lac de smoală fierbinte. Ipocriții trebuie să poarte o pălărie de plumb iar Caiafa e văzut răstignit și călcat în picioare de toți trecătorii. Hoții sunt torturați de șerpi veninoși, cei care au dat sfaturi rele sunt arși fără încetare iar celor ce au semănat discordie li se smulg mădularele.

Interesant de observat este că Dante îi vede în acest al optulea cerc al infernului și pe unii dintre papi. Nicolae III ( 1277‑1280 ) este deja acolo, în timp ce Bonifaciu VIII și Clement V sunt așteptați să sosească și ei în iad.

Cel de-al nouălea cerc este un imens puț de gheață în care se află trădătorii îngropați până la bărbie. La capătul „pâlniei”, în partea cea mai de jos a iadului, Dante îl vede pe Lucifer cufundat până la brâu în gheață, bătând aerul cu aripile lui imense și plângând cu lacrimi de sânge…

Această viziune asupra infernului nu-i aparține doar unui poet plin de imaginație. Când Dante Alighieri a scris „Divina Comedie”, el s-a inspirat din materialele existente, din predicile auzite, din ideile filozofice care circulau la acea dată, precum și din teologia lui Toma d’Aquino, la toate acestea adăugând propriile meditații și idei. Următorul comentariu este edificator:

     „Jumătate din spaimele sufletului medieval sunt adunate în această cronică crudă. Citindu-i teribilele pagini, te năpădește o scârbă abominabilă al cărei efect devine într-un sfârșit copleșitor și zdrobitor. Nici chiar toate păcatele și crimele oamenilor… nu s-ar putea compara cu furia sadică a acestei răzbunări divine… A fost nevoie ca omenirea să îndure acele secole de barbarie, de nesiguranță și războaie pentru a îndrăzni să-și murdărească Dumnezeul, atribuindu-I o răzbunare nemuritoare și o inepuizabilă cruzime.” ( 1 )

Se pare că Dante a avut o influență covârșitoare asupra civilizației omenești, aprinzând imaginația a milioane de creștini în legătură cu „lumea de dincolo”. Dante însuși a fost mult influențat de poeții păgâni ca Vergiliu, dar și de filozofii greci ca Platon, pe care îi considera inspirați de Dumnezeu.

Așadar, care este sursa atâtor învățături și informații cu privire la iad? Ne convine sau nu ne convine acest adevăr, însă sursa conceptului de iad, în care oamenii sunt torturați veșnic, se află în păgânism. El nu se regăsește nici în mozaismul timpuriu, nici în creștinismul veritabil, așa cum s-a născut din mâinile Mântuitorului și a apostolilor Săi. Și aceasta pentru simplul motiv că un astfel de concept este cu totul străin de caracterul lui Dumnezeu.

Iadul biblic

     După trecerea în revistă a câtorva concepții omenești cu privire la iad ( concepții care nu au niciun suport real, ele fiind doar rodul unei imaginații bogate ), să apelăm și la cea de-a doua opțiune pe care o avem la dispoziție pentru aflarea adevărului: Biblia.

Are Scriptura ceva de spus cu privire la acest subiect? Desigur! Însă vom rămâne surprinși că ea ne vorbește într-un limbaj diferit de cel al filozofilor greci, care credeau într-un loc al torturilor veșnice pentru cei nelegiuiți.

Biblia folosește patru termeni diferiți care au fost traduși în limba engleză ( traducerea KJV ) printr-un singur cuvânt: „hell” ( infern, iad ). Dintre aceștia, unul este în ebraică, folosit în Vechiul Testament, și trei în greacă, folosiți în Noul Testament. Să-i examinăm pe rând:

1) She’ol ( ebr. ), folosit în VT, semnifică sălașul temporar al tuturor morților, atât al celor drepți, cât și al celor nelegiuiți. Termenul este tradus în engleză prin „hell” ( infern, iad ), iar în limba română prin „locuința morților” ( vezi Proverbe 15, 11; Osea 13, 14; Isaia 14, 15; Eclesiastul 9,10 ). Dacă „she’ol ” este cu adevărat iadul, este evident faptul că, la moarte, toți oamenii, indiferent că sunt buni sau răi, ajung în iad. Ceea ce nu este drept, nici adevărat!

2) Hades ( grec. ), folosit în NT ca un corespondent al ebraicului „she’ol”. „Hades” semnifică sălașul morților, mormântul, groapa, locuința morților ( vezi Matei 11, 23 ). Există versiuni ale Bibliei care folosesc chiar cuvântul „hades” pentru mormânt sau locuința morților. „Hades” și „she’ol” sunt sinonime, semnificând același lucru: mormântul, locuința morților, sălașul temporar al celor morți.

3) Tartaros (grec. ), folosit o singură dată în NT în 2 Petru 2,4. El este tradus în engleză prin „hell” ( infern, iad ) , iar în limba română prin „adânc”. Trebuie specificat că „tartaros” se aplică diavolului și îngerilor lui, nu oamenilor! „Tartaros” semnifică închisoare, un loc cu restricții, un adânc întunecos. Textul din 2 Petru 2,4 descrie izolarea îngerilor răi pe Pământ, după revolta și alungarea lor din cer.

4) Gheenă (grec. ), folosit de 12 ori în NT și tradus în engleză prin „hell” ( infern, iad – vezi Marcu 9, 43‑48; Matei 10, 28; 5,22; Iacov 3, 6 ). Termenul „gheenă” este o transliterare a ebraicului „ge’ hinnom”, semnificând „Valea lui Hinnom” ( vezi Iosua 15, 8 ). El este folosit, cu o singură excepție ( Iacov 3,6 ), doar în cuvântările lui Iisus.

Gheena biblică era o vale situată în apropierea Ierusalimului, în partea de sud a cetății. Se pare că împăratul nelegiuit Ahaz a introdus în această vale ritualul păgân al jertfelor omenești ( uciderea copiilor în cinstea zeului Moloh ) pe un loc înalt numit Tofet ( vezi 2 Cronici 28, 3 ). Pe vremea lui Isaia, împăratul Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica jertfelor umane în Valea lui Hinnom ( vezi 2 Cronici 33, 1.6; Ieremia 32,35 ). Mai târziu, regele Iosia a făcut o reformă religioasă în care, printre altele, a spurcat Tofetul pentru a nu se mai aduce acolo jertfe omenești ( vezi 2 Regi 23, 10 ).

Din acel moment, această vale a devenit „lada de gunoi” a Ierusalimului, un loc de depozitare și distrugere a gunoaielor, mortăciunilor și cadavrelor criminalilor. Era un loc al distrugerii și al morții în care, pe de o parte, viermii gunoaielor continuau să-și facă lucrarea continuu, iar pe de altă parte, focul mocnea întruna, consumând tot ce era aruncat acolo.

Pe vremea Mântuitorului, Gheena era cu adevărat o ghenă de gunoi. Focul permanent care ardea acolo devenise pentru iudei un simbol al răului extrem și al distrugerii totale. Cum se împacă ideea de „vierme care nu moare” cu aceea de „foc care nu se stinge” din predicile Mântuitorului legate de Gheenă ( Marcu 9, 43‑48 )?

Valea lui Hinnom este o vale foarte adâncă, asemănătoare unor tranșee. Multe trupuri moarte care erau aruncate în această vale nu ajungeau în focul care mocnea mai jos, ele rămânând agățate în arbuștii de pe marginea văii. Aceste trupuri intrau în descompunere, viermii făcându-și lucrarea lor. În felul acesta, Gheena avea și focul care mocnea, consumând tot ce se găsea pe fundul ei, dar și „viermele care nu moare”, aluzie la cadavrele aflate în descompunere de pe marginea văii.

Asocierea dintre „viermele care nu moare” și foc înlătură ideea că Gheena era un iad, în sensul în care este înțeles astăzi de majoritatea creștinilor. Oare în flăcările unui iad veșnic ar putea supraviețui viermii? Ce fel de viermi ar fi aceia care ar trăi veșnic în mijlocul unor flăcări? Gheena era simbolul unei distrugeri totale, al unei ultime pedepse și nicidecum al unor torturi veșnice.

5) „Iazul de foc” – expresie întâlnită în Apocalipsa 19,20; 20, 10.13‑15. În timp ce Apocalipsa 19, 20 vorbește despre iazul de foc legat de revenirea în glorie a lui Iisus ( deci la începutul mileniului! ), Apocalipsa 20, 14 -15 vorbește despre iazul de foc de la sfârșitul mileniului. Este de remarcat faptul că doar în legătură cu acest al doilea iaz de foc ( cel de la sfârșitul mileniului ) se face asocierea cu sintagma „moartea a doua”, adică moartea definitivă, veșnică. Acest lucru concordă cu învățătura biblică potrivit căreia păcătoșii, deși vor pieri în prezența slavei revenirii lui Christos prin foc, totuși nu această va fi moartea definitivă. Trebuie să aibă loc judecata și abia la sfârșitul mileniului, când cel de-al doilea iaz de foc se va aprinde, moartea va deveni veșnică.

Faptul că Biblia identifica „iazul de foc” de la sfârșitul mileniului cu „moartea a doua” ( Apocalipsa 20, 14 ) ne demonstrează că nu este vorba de o pedepsire veșnică, de chinuri și torturi veșnice în niște flăcări care ard fără să-i consume pe cei păcătoși, ci de moarte veșnică. Iazul de foc semnifică distrugerea totală și veșnică a celor nelegiuiți, nicidecum torturi și chinuri veșnice.

O concluzie legată de acești termeni biblici este aceea că niciunul dintre ei nu ne sugerează că iadul, în accepțiunea biblică, ar fi un loc al torturii veșnice, ci doar un loc al distrugerii finale, totale și veșnice a păcatului și a păcătoșilor.

Desigur, conform celor spuse de Însuși Mântuitorul, unii oameni vor fi pedepsiți „cu mai multe lovituri” decât alții ( vezi Luca 12, 47‑48 ), în funcție de gravitatea faptelor lor. Mergând pe același raționament, este evident că cei mai pedepsiți vor fi diavolul și îngerii săi, precum și uneltele lor pământești care „vor fi munciți zi și noapte, în vecii vecilor” ( Apocalipsa 20, 10 ). Această pedeapsă dată „zi și noapte în vecii vecilor” (atenție, e dată diavolului, nu oamenilor! ) nu trebuie înțeleasă ca o tortură veșnică, ci doar ca o pedeapsă mai îndelungată, datorită unei vinovații mai mari. Altfel, ideea că acest „iaz de foc” este „moartea a doua” nu ar mai avea sens. Moartea a doua este finalul definitiv al vieții, este un punct, nu o virgulă ca în cazul primei morți. După chinurile ( mai mici sau mai mari, dar finite! ) ale „iazului de foc”, va urma totuși moartea ca final veșnic al păcatului și al păcătoșilor, Dumnezeu curățind Universul de orice urmă a tristei istorii a păcatului.

Când, unde, cât timp și de ce va arde focul iadului?

     Sunt patru întrebări fundamentale pe care le ridică existența iadului:

1) Când putem vorbi de focul iadului?

Credința populară afirmă că el arde în prezent, chinuind sufletele celor nelegiuiți. Biblia ne învață cu totul altceva: focul iadului va fi aprins doar la sfârșitul veacului, după judecata finală a lui Dumnezeu.

Argumente biblice:

– În Parabolă neghinei ( vezi Matei 13, 24‑30; 36‑43 ), Mântuitorul ne învață că „secerișul este sfârșitul veacului” ( vers. 39 ) și că doar atunci neghina ( „fiii celui rău” – vers. 38 ) va fi strânsă și aruncată în foc.

  „Deci cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” ( Matei 13, 40‑42 )

Domnul Iisus vorbește la timpul viitor, nu la timpul prezent, atunci când este vorba de aprinderea focului pedepsitor.

– În Parabola năvodului ( vezi Matei 13, 47‑50 ), Mântuitorul vorbește despre același „sfârșit al veacului” ( vers. 49 ) când îngerii „vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” ( Matei 13, 49‑50 ).

Este de remarcat faptul că aruncarea celor nelegiuiți în focul cuptorului aprins ( iad, infern ) este un eveniment ce va avea loc în viitor, la încheierea istoriei păcatului, nicidecum în prezent, așa cum învață teologia populară.

– Apostolul Petru întărește aceeași idee în epistolele sale: „Însemnează că Dumnezeu știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” ( 2 Petru 2, 9 )

– Cu ocazia vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarenilor, demonii dovedesc că ei știu că focul iadului va fi aprins abia la sfârșitul timpului: „Ce legătură este între noi și Tine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?” ( Matei 8, 29 )

Dacă Scriptura este atât de clară cu privire la timpul când va fi aprins focul iadului, de unde atunci credința populară că acest foc arde în prezent, înainte de judecata lui Dumnezeu, chinuind sufletele celor nelegiuiți? Cine are interes să deformeze imaginea lui Dumnezeu, zugrăvindu-L ca pe un Dumnezeu crud, nemilos, excesiv de sever, dur și nedrept în dozarea pedepselor?

Un singur răspuns: diavolul.

2) Unde va fi aprins focul iadului?

Credința populară afirmă că el arde în ținuturile subpământene. Biblia ne învață cu totul altceva: focul va arde chiar pe pământ, purificându-l de tot ceea ce ar putea avea legătură cu păcatul.

Argumente biblice:

– În „Cântarea lui Moise” există un indiciu cu privire la locul în care va arde focul pedepsei finale: „Căci focul mâniei Mele s-a aprins și va arde până în fundul locuinței morților. Va nimici pământul și roadele lui, va arde temeliile munților.  „ ( Deuteronom 32, 22 )

– Apostolul Petru ne arată clar că „cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate prin același Cuvânt pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.” ( 2 Petru 3, 7 )

     „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul cu tot ce este pe el va arde.” ( 2 Petru 3, 10 )

– Apocalipsa 20, 9: „Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubita. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.”

3) Cât timp va arde focul?

Credința populară afirmă că acest foc arde veșnic. Deși Biblia nu specifică durata focului, putem deduce din cuprinsul ei că acest foc nu va fi veșnic, ci finit.

Argumente biblice:

– Biblia vorbește despre un cer nou și un pământ nou, recreate după distrugerea celor existente: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.” ( Apocalipsa 21,1 )

Versetul de mai sus este o dovadă că focul nu va arde veșnic, ci doar până își va fi făcut lucrarea purificatoare. Dacă acest foc ar arde veșnic, cum ar putea recrea Dumnezeu pământul? Pământul cel nou va fi recreat din cenușa celui actual, după ce focul îl va fi curățit în întregime.

– Dumnezeu este drept în judecățile Sale și în pedepsele pe care le aduce celor nelegiuiți ( vezi Psalmul 51, 4 up; 37,28; 11,7 ). Ar fi oare drept ca, pentru păcatele săvârșite într-o viață de 70‑80 de ani, un om să fie torturat veșnic în flăcările iadului?

Justiția omenească, oricât este de imperfectă, ține seama de principiul proporționalității pedepsei în funcție de gravitatea faptelor comise. Cu atât mai mult un Dumnezeu drept și iubitor va da o pedeapsă proporțională cu gravitatea faptelor rele. Mântuitorul Însuși ne garantează acest lucru: „Robul acela care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri…” ( Luca 12, 47‑48 )

– Biblia ne învață că omul este muritor ( vezi Geneza 2, 17; Ezechiel 18, 4.20 ), singurul care are nemurirea fiind Dumnezeu ( vezi 1 Timotei 6, 16 ).

Dacă flăcările iadului ar arde veșnic, ar însemna că nelegiuiții ar fi nemuritori, ceea ce este contrazis de Scriptură. Nemurirea este oferită condiționat de Dumnezeu doar celor găsiți neprihăniți ( vezi 1 Corinteni 15, 51.54; Romani 2, 7 ). „Plata păcatului este moartea” ( Romani 6, 23 ), nu viața veșnică în chinuri!

– Maleahi 4,1: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi că miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.”

Textul vorbește despre o pedeapsă finită în timp, asemănându-i pe cei răi cu miriștea. Or, din câte știm, miriștea nu arde la infinit, ci doar până ce se consumă, devenind cenușă.

– Apocalipsa 21, 4: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Un foc veșnic presupune durere, țipete, tânguire… Biblia ne asigură că acestea vor înceta, ceea ce ne face să înțelegem că focul pedepsei finale nu va arde veșnic.

4) De ce e nevoie de focul de la urmă?

Credința populară susține ca focul iadului arde pentru a chinui sufletele celor nelegiuiți. Biblia însă ne învăța altceva. Lucrarea de pedepsire este o lucrare străină de caracterul lui Dumnezeu. El nu o face niciodată cu plăcere, ci doar din necesitate, după ce a epuizat toate mijloacele de îndreptare a omului păcătos.

     „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?” ( Ezechiel 18, 23 )

„… Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate. Și-I pare rău de relele pe care le trimite.” ( Ioel 2, 13 up. )

     „Căci El nu necăjește cu plăcere și nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor.” ( Plângerile lui Ieremia 3, 33 )

În calitate de Creator și Suveran al Universului, Dumnezeu răspunde de armonia și stabilitatea acestuia, precum și de fericirea creaturilor Sale. Spiritul Său de dreptate, dar și dragostea față de creaturile Sale, cer ca El să acționeze punând capăt răului. Privind lucrurile din această perspectivă, focul iadului care va fi aprins la sfârșitul timpului nu va avea drept scop atât chinuirea celor nelegiuiți, cât mai degrabă curățirea pământului de orice urmă a păcatului. Focul este singurul mijloc ce va asigura o curățire desăvârșită. Toate arsenalele nucleare ascunse în măruntaiele pământului, toate depozitele de armament, toată industria păcatului împreună cu cei ce au susținut-o, vor cunoaște o distrugere totală și veșnică.

Iadul nu este pentru oameni, ci pentru diavol și îngerii lui ( vezi Matei 25, 41 ). Acolo vor ajunge, din nefericire, și mulți, mult prea mulți oameni, pentru simplul motiv că au ales să-l urmeze pe diavol, nu pe Dumnezeu. Prin credința populară, Satana a reușit să-I atribuie Creatorului propriul sau caracter, făcându-i pe oameni să le fie groază în fața unui asemenea Dumnezeu.

Biblia însă ne vorbește despre un Dumnezeu care vrea să ne salveze, un Dumnezeu care a dat pentru salvarea noastră ceea ce a avut mai scump în Univers: viața unicului Său Fiu.

„Spune-le: „Pe viața Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți… ? „ ( Ezechiel 33, 11 )

„Focul cel veșnic”, „focul care nu se stinge”, „pedeapsa veșnică”

Există în Biblie câteva texte care par contradictorii. Ele par să indice că focul iadului va fi veșnic, chinuindu-i pe cei nelegiuiți la infinit. Să încercăm să le pătrundem adevăratul lor sens.

1) Apocalipsa 20,10: „Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și pucioasă unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.”

Textul pare să contrazică versetul anterior în care ni se spune că focul venit din cer „i-a mistuit” pe diavol și pe oamenii nelegiuiți care l-au urmat. Verbul „a mistui” presupune o lucrare finită în timp, până la consumarea totală a obiectului care arde.

Textul citat este singurul verset biblic în care este folosită expresia „în vecii vecilor” în contextul iadului. Traducerea engleză a Bibliei folosește expresia „pentru totdeauna”. Cele două expresii ( „în vecii vecilor” și „pentru totdeauna” ) se referă la o perioadă de timp limitată sau nelimitată, în funcție de context.

În limba română „veșnic” înseamnă întotdeauna veșnic, fără sfârșit, infinit. În limbile în care a fost scrisă Biblia ( ebraică, greacă ) lucrurile stau diferit. Termenul ebraic „olam” și cel grecesc „aionios” înseamnă „veșnic” dar pot însemna și altceva. Pentru că este un termen asociat, el își schimbă înțelesul în funcție de substantivul cu care este asociat.

Un exemplu simplu care ne poate ajuta: cu toții folosim adjectivul „mic”. Putem spune despre un pantof că e mic, despre o pauză că e mică, despre un salariu că e mic etc. În funcție de substantive, adjectivul „mic” înseamnă mereu altceva.

În același mod, termenul „veșnic”, fiind un termen asociat, poate însemna mai multe lucruri: „pe tot timpul vieții lui” ( vezi Exodul 21, 6; 1 Samuel 1,22; Leviticul 25, 46), „definitiv” sau „pentru totdeauna” ( vezi Obadia 10 ) sau chiar „niciodată” ( vezi Psalmul 55, 22). Doar în cazul în care termenul „veșnic” se referă la Dumnezeu, el înseamnă „infinit”, „fără sfârșit”.

În Vechiul Testament, expresia „pentru totdeauna” este folosită de 56 de ori în legătură cu lucruri și fapte deja sfârșite. Când expresia e legată de om, „pentru totdeauna” sau ‘în vecii vecilor” înseamnă durata vieții omului sau cât trăiește omul. Câteva exemple:

– Psalmul 48, 14: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci (pentru totdeauna n.n. ); El va fi călăuza noastră până la moarte.” În acest context, expresia „în veci de veci” sau „pentru totdeauna” înseamnă „până la moarte”.

– 1 Samuel 1, 22.28: „Dar Ana nu s-a suit și a zis bărbatului ei: „Când voi înțărca copilul, îl voi duce ca să fie pus înaintea Domnului și să rămână acolo pentru totdeauna. De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viața lui să fie dat Domnului.”

Și în acest context expresiile „în veci de veci” și „pentru totdeauna” se referă la întreaga durată a vieții, până la moarte. În contextul focului iadului, expresia „în veci de veci” sau „pentru totdeauna” semnifică faptul că focul va arde nu la nesfârșit, ci până la nimicirea celor nelegiuiți, până la moartea lor.

2) Iuda 7: „Tot așa, Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor, care se dedaseră și ele la curvie și au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veșnic.”

Este evident ca focul care a distrus cetățile din Valea Iordanului nu mai arde. Petru afirmă că Dumnezeu „a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire.” ( 2 Petru 2, 6 ), ceea ce ne demonstrează că „focul cel veșnic” care le-a distrus s-a stins după ce și-a îndeplinit lucrarea. În aceste cazuri avem de-a face cu efectele focului, nu cu durata lui. Efectele focului sunt veșnice, nu durata focului e veșnică.

Aceeași semnificație a „focului veșnic” prin efectele lui, nu prin durata lui, o găsim și în Matei 25, 41: „Apoi le va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui.”

Când întâlnim în Biblie expresii ca „focul care nu se stinge” sau „focul cel veșnic”, avem două opțiuni de interpretare: 1) Este un foc ce va arde veșnic, fără să se stingă sau 2) Este un foc pe care niciun om nu-l poate stinge până ce nu își va fi împlinit lucrarea. Care este opțiunea biblică? A doua opțiune este cea biblică, după cum rezultă din cele câteva exemple care urmează:

– Isaia 34, 8‑10: Pasajul profetizează că Edomul ( unul dintre vecinii evereilor ) va fi nimicit de un foc ce nu se stinge zi și noapte. Nimeni nu poate susține, fără a cădea în ridicol, că Edomul arde și astăzi. Focul s-a stins demult, însă efectele lui sunt definitive și veșnice. Când a sosit timpul judecății lui Dumnezeu asupra lui, nimeni nu a mai putut stinge acest foc al pedepsei divine.

– Ieremia 17, 27: Pasajul vorbește despre un foc ce nu se stinge, aprins la porțile Ierusalimului, ca urmare a pedepsei divine. Faptul s-a împlinit la distrugerea Ierusalimului de către babilonieni ( vezi 2 Cronici 36, 19). Cu toate că „focul nu se stinge”, Ierusalimul nu arde și astăzi. Efectele lui sunt veșnice, nu durata. Iar când a sosit timpul judecății lui Dumnezeu, nimeni nu a putut stinge acest foc al pedepsei.

– Ezechiel 20, 47‑48: E vorba de același foc pe care nimeni nu-l poate stinge, când a sosit timpul că el să aducă pedeapsa.

3) Matei 25, 46: „Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică.”

Să notăm că Mântuitorul vorbește despre „pedeapsa veșnică”, nu despre „pedepsire veșnică”! Din nou avem de-a face cu efectele veșnice, nu cu durata veșnică a pedepsei, fie ea și prin focul iadului final.

Concluzii:

     Chinurile „veșnice” în focul iadului sunt o invenție ieșită din laboratoarele diavolului, având rolul de a-i îngrozi pe oameni în fața unui Dumnezeu crud și nemilos. Diavolul a dorit ( și a reușit în mare parte! ) să pună în dreptul Creatorului propriul său caracter lipsit de orice urmă de milă și bunătate.

Din această perspectivă, învățătura despre un iad în care nelegiuiții vor fi chinuiți veșnic reprezintă o calomnie și o defăimare a sfântului Nume al lui Dumnezeu. Dacă ar fi adevărată învățătura despre chinurile veșnice, aceasta ar însemna că păcatul ar dăinui veșnic prin nelegiuiții chinuiți în iad, iar Dumnezeu ar fi incapabil să pună capăt definitiv istoriei lui. Biblia spune că „plata păcatului este moartea” ( distrugerea, nimicirea, pierzarea – Romani 6, 23 ), nicidecum viața veșnică, fie ea petrecută în flăcările iadului!

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) Will Durant, „Civilizații istorisite „, vol. 13, pag. 326