Raiul
„În al nouălea cer”
Cine nu a auzit, cel puțin odată în viață, expresia: „Sunt în al nouălea cer”? Poate că noi înșine am folosit-o adesea pentru a exprima o stare de beatitudine, de bucurie și împlinire. Atât de familiară ni se pare această expresie din limbajul cotidian încât nici nu ne mai întrebăm care este originea ei și dacă este corectă sau nu.
„Inventatorul” ideii este unul dintre cei mai renumiți poeți ai Evului Mediu: Dante Alighieri (1265‑1321). În poemul său alegoric de mari dimensiuni, „Divina Comedie”, el își imaginează o călătorie succesivă prin iad, purgatoriu și paradis. Condus până la porțile raiului de către poetul roman Vergiliu, rolul de ghid pe meleagurile paradisului îi revine marii și eternei iubiri a poetului, Beatrice.
Influențat de sistemul astronomic al lui Ptolemeu, Dante își imaginează cerul ca fiind alcătuit din nouă sfere concentrice de cristal care se rotesc în jurul pământului. După părerea poetului, acestea ar reprezenta acele numeroase locașuri din „casa Tatălui” de care ne vorbește Mântuitorul (vezi Ioan 14,1‑3). În fiecare sferă se găsește câte o planetă împreună cu nenumărate stele fixate ca pietrele într-o diademă. În funcție de meritele obținute în viață, cei mântuiți ocupa sfere aflate la înălțimi diferite deasupra pământului. Fericirea lor e mai mult sau mai puțin deplină, aflându-se mai aproape sau mai departe de tronul lui, aflat în centrul acestor sfere.
După concepția lui Dante, prima sferă este cea a Lunii, ea găzduindu-i pe cei ce au fost constrânși să-și părăsească convingerile lor religioase (!?). Al doilea cer, dominat de Mercur, îi găzduiește pe cei ce au avut activități nobile pe pământ, însă au dat pe față un interes mai mare onorurilor lumești decât slujirii lui Dumnezeu (!?). Al treilea cer e dominat de Venus, iar al patrulea de Soare. Aici sunt întâlniți filozofii creștini ca Toma d’Aquino, Bonaventura și Albert cel Mare.
În al cincilea cer, dominat de planeta Marte, își găsesc odihna sufletele războinicilor care au căzut în luptă pentru credința adevărată: Iosua, Iuda Macabeul, Carol cel Mare, etc. Al șaselea cer, al lui Jupiter, îi găzduiește pe cei care au împărțit dreptatea pe pământ în mod echitabil. Dante „îi vede” aici pe David, Ezechiel, Constantin ș.a.
Suind „scara palatului etern”, Dante ajunge în al șaptelea cer, cel al lui Saturn. Acesta e cerul călugărilor… În al optulea cer, Dante se întâlnește cu Christos, Maria și apostolii, după care, în cel de-al nouălea și ultimul cer, Dante nu mai vede stele, ci doar lumină. Aici, înconjurat de heruvimi, serafimi și nenumărați îngeri și arhangheli, Dumnezeu guvernează lumea în calitate de Izvor spiritual al tuturor lucrurilor (1).
Bogata imaginație a lui Dante Alighieri este de admirat. Însă când dorim să cunoaștem adevărul într-un domeniu sau altul, nu trebuie să ne bazăm pe imaginația nimănui. Trăim o singură dată viața și nu ne putem permite să dăm greș în aflarea adevărului, mai ales într-un domeniu atât de important ca cel al mântuirii propriului suflet.
Când veți mai auzi vreodată expresia: „Sunt în al nouălea cer”, amintiți-vă că la originea ei nu se află adevărul, ci pura și bogata imaginație a unui poet îndrăgostit. Biblia ne învață cu totul altceva despre „sferele cerești”. În concepția biblică există doar trei ceruri:
1) Primul cer este cel atmosferic (vezi Geneza 1,6‑8; Psalmul 104,12).
2) Al doilea cer este spațiul sideral, cosmosul (vezi Psalmul 8,3).
3) Al treilea și ultimul cer este locul în care se găsește tronul lui Dumnezeu și îngerii Săi, locul de unde El guvernează întregul Univers (vezi 2 Corinteni 12,2).
Diferența dintre ceea ce afirmă Biblia și ceea ce a inventat imaginația bogată a unui poet este notabilă. Este exact diferența dintre adevăr și minciună… Din nefericire, prin „Divina Comedie” Dante a influențat enorm de mult gândirea popoarelor europene (și nu numai!) pentru secole de-a rândul…
„În loc luminat, în loc cu verdeață”
Credința populară în nemurirea sufletului atrage după sine unele întrebări inerente. Una dintre acestea este următoarea: Dacă sufletul continuă să existe după momentul decesului, ce se întâmplă cu el? Unde se duce?
Cele mai multe religii au rezolvat problema, trimițând sufletele oamenilor cumsecade în rai, iar pe cele ale oamenilor răi în iadul cel veșnic. Creștinismul occidental a mai inventat o locație pentru sufletele celor decedați: purgatoriul. Este o destinație provizorie, un fel de „spălătorie de păcate”, menit să liniștească temerile celor ce nu au dus o viață tocmai onorabilă.
Ideea de rai, ca sălaș al sufletelor bune, este întâlnită în multe religii. La vechii egipteni, raiul era conceput ca o frumoasă vale a Nilului în care recoltele sunt mereu bogate, iar cei ajunși acolo au dreptul să-i pună pe alții să lucreze pentru ei. Geto-dacii credeau și ei în existența raiului, însă nu se știe dacă acesta era în cer, cum susține istoricul Vasile Pârvan, sau pe pământ.
Raiul hindus constă în Nirvana – acea stingere în divinitate, în timp ce în literatura iudaică și în tradiția curentă a poporului iudeu, raiul e identificat cu conceptul de „sân al lui Avraam”, locul fericit în care merg sfinții după moarte.
Și islamicii au raiul lor. Se crede că atunci când moare un mahomedan, el îl zărește pe Azrial, îngerul morții. Acesta îi trage sufletul din trup pe gură, fără greutate și fără durere, dat fiind faptul că sufletul omului bun este pregătit pentru acest moment. Azrial va încredința sufletul altor doi îngeri albi care îl conduc în primul cer, cea mai de jos regiune a cerului. Odată ajuns în rai, sufletul trebuie să parcurgă toate cele șapte ceruri, ajungând în final alături de Allah. Iată ce scrie Coranul în legătură cu raiul care îi așteaptă pe drept-credincioși:
„Însă servii lui Dumnezeu cei curați, aceia vor primi o îngrijire hotărâtă: roade; și vor fi cinstiți în grădinile plăcerii, pe tronuri față în față. Va umbla în cerc la ei un pahar dintr-un izvor alb, dulce pentru cei ce beau; nu va fi în el amețeală și ei nu se vor îmbăta de el. Și la ei vor fi fete curate, oacheșe, ca și un ou ascuns…” (2)
În creștinism, raiul este perceput ca fiind un loc plin de lumină, lângă pomul vieții, în Ierusalimul ceresc, acolo unde se afla tronul lui Dumnezeu. Ectenia pentru cei morți cuprinde și următoarea rugăciune:
„Însuți Doamne, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea” (3).
Indiferent cum este conceput raiul de către o religie sau alta, un lucru pare să fie comun tuturor imaginilor pe care omul și le-a făcut cu privire la el: raiul pare să fie un loc cât se poate de material. Recolte bogate (la vechii egipteni), tronuri, grădini ale plăcerii, tinere „oacheșe” (la islamici), „loc cu verdeață”, pomul vieții, cetatea Noului Ierusalim (la creștini), toate acestea dovedesc faptul că raiul este înțeles ca fiind un loc cât se poate de material.
Și atunci apare o întrebare justificată: Cum poate un suflet descărnat să se bucure de niște lucruri materiale? Cum poate el mânca din pomul vieții dacă nu are gură? Cum poate ședea un suflet pe niște tronuri materiale, sorbind din „izvorul cel alb” și desfătându-se cu tinerele „oacheșe”, dacă lipsește trupul cu cele cinci simțuri ale lui?
Și dacă, totuși, sufletele ajunse în rai ar putea să se desfete de toate plăcerile pregătite acolo fără prezența trupului, de ce a mai fost nevoie de trup? Ce rost au urechile, dacă sufletul poate auzi și fără ele? Ce rost are creierul, dacă sufletul poate gândi și fără el? Ce rost are gura, dacă sufletul poate să se hrănească și fără ea?
Asocierea între ideea de suflet și cea de rai material este improprie și denotă lipsa de logică a credinței populare care susține că, după moarte, sufletele oamenilor buni se duc în rai, „în loc luminat, în loc cu verdeață.” În această privință, Biblia ne învață cu totul altceva…
Raiul biblic
Învățătura populară potrivit căreia sufletele celor decedați, după o sumară judecată divină, ajung în rai sau iad nu are niciun suport biblic. Creștinismul tradițional consideră cerul ca fiind recompensa celor mântuiți. Însă Biblia nu promite niciodată cerul ca recompensă. Dacă va fi o moștenire a celor mântuiți, aceasta va fi pământul cel nou, recreat după încheierea istoriei păcatului: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul” (Matei 5,5).
De ce ar crea Dumnezeu un nou pământ, dacă cei mântuiți ar moșteni cerul? Pentru cine l-ar crea? Cui i-ar folosi? Să ne gândim și la un alt aspect, de natură sentimentală: Există în fiecare ființă umană un „instinct al întoarcerii acasă”. Locurile natale nu pot fi uitate și, oriunde s-ar duce omul să-și continue existența, inima îi va fi legată de locul nașterii pentru totdeauna.
Pământul, așa cum este el, cu amintirile legate de trista istorie a păcatului, este totuși căminul nostru. Oricât de frumos ar fi cerul, cu sutele de milioane de galaxii ce ascund frumuseți uimitoare și pe care nici nu ni le putem imagina, tot pământul rămâne căminul nostru și un dor inexplicabil ne va conduce gândurile mereu spre el.
Faptul că cei mântuiți „vor împărăți cu Christos o mie de ani” în cer, după prima înviere
(vezi Apocalipsa 20,4), nu schimbă cu nimic situația. Biblia ne asigură că după mileniu, după curățirea pământului de orice urmă a păcatului și după ce Dumnezeu va crea un nou pământ din cenușa celui vechi, cetatea Noului Ierusalim se va coborî din cer și pământul recreat va deveni pentru veșnicie locul șederii celor mântuiți (vezi Apocalipsa 21,1‑4).
Așadar, în concepția biblică raiul nu este un loc ceresc în care sufletele celor drepți sunt conduse acum, ci el va fi noul pământ în care drepții, după înviere, vor primi moștenirea veșnică. Biblia raportează trei învieri făcute de Domnul Christos în timpul lucrării Sale pământești (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr). De remarcat este tăcerea deplină a celor înviați cu privire la locul de unde (eventual!) au fost chemate înapoi sufletele lor pentru a învia. Dacă sufletele lor s-ar fi dus într-un rai ceresc, „în loc luminat, în loc cu verdeață”, nu ar fi fost ciudat și nedrept ca Iisus să-i aducă din fericirea veșnică înapoi pe pământ, pentru a suferi din nou și a gusta încă odată amărăciunea morții? Sau, dacă sufletele lor ar fi ajuns în iad, nu ar fi fost la fel de nedrept ca pedeapsa lor să fie întreruptă?
Fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și Lazăr nu au nimic de spus după înviere. Ei nu amintesc nimic nici de iad, nici de rai… De ce? Pentru simplul motiv că acestea nu există astăzi în sensul în care se crede în creștinismul tradițional.
Cuvântul „rai” este tradus din ebraicul „parades” („pădure”, „livadă”) și din grecescul „paradeisos”, însemnând „ocol”, „parc” sau „rezervație”, în care se aflau pomi și animale pentru vânat (4). În Noul Testament cuvântul „paradeisos” („rai”, „paradis”) apare de trei ori:
1) 2 Corinteni 12,2‑4. În acest pasaj, Pavel relatează o viziune personală în timpul căreia a fost răpit în „al treilea cer”. Este evident că el vorbește aici despre cer, însă nu amintește nimic care ne-ar putea duce la concluzia că sufletele celor drepți s-ar duce într-un loc ceresc imediat după moarte. De ce tace Pavel? Pentru același motiv: el nu are ce să spună despre acest subiect, dincolo de ceea ce afirmă Scriptură.
2) Apocalipsa 2,7: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții care este în raiul lui Dumnezeu”.
Pomul vieții se află acum în cer, însă Apocalipsa ne învață că, după mileniu, cetatea Noului Ierusalim va coborî din cer pe pământ, împreună cu tronul lui Dumnezeu și cu pomul vieții (vezi Apocalipsa 21,1‑4.10; 22,1‑5)
Așadar, „raiul lui Dumnezeu”, deși acum e în cer, va coborî pe pământul cel nou, devenind locuința veșnică a celor mântuiți.
3) Luca 23,42‑43: Textul cere o abordare specială, într-un cadru mai larg, în secțiunea următoare.
„Vei fi cu Mine în rai”
„Și a zis lui Iisus: ” Doamne, adu-ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Iisus i-a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,42‑43 – traducerea Dumitru Cornilescu).
Luat separat de restul Scripturii și ignorând voit anumite detalii legate de traducere și de limba în care a fost scris Noul Testament, acest verset este adus ca argument în favoarea ideii de nemurire a sufletului. Dacă Însuși Mântuitorul i-a promis tâlharului că în aceeași zi (după moartea lor) vor fi împreună în rai, de ce alt argument mai puternic avem nevoie?
Într-adevăr, la o citire superficială a pasajului, aceasta ar fi concluzia corectă. Lucrurile s-ar complica însă foarte mult, textul intrând în contradicție cu alte pasaje și adevăruri biblice. Dacă ar fi adevărat că tâlharul (sufletul lui) s-a suit cu Iisus la cer în acea zi de vineri, rămâne inexplicabilă afirmația Mântuitorului făcută Mariei Magdalena cu trei zile mai târziu, în duminica învierii: „Nu Mă ținea”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu…” (Ioan 20,17).
Așadar, Iisus îi promite vineri tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, iar duminică îi spune Mariei: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Se contrazice Mântuitorul pe Sine? Sau e vorba de o greșită înțelegere a celor promise tâlharului? Pentru a lămuri dificultatea, avem nevoie de câteva observații utile:
1) Tâlharul Îl roagă pe Iisus: „Adu-ți aminte de mine…” Chiar expresia folosită de tâlhar ne ajută să înțelegem că e vorba de un timp îndepărtat în viitor, nicidecum de clipele imediat următoare. Acest lucru reiese din următoarea afirmație făcută de el: „când vei veni în Împărăția Ta.” Reiese clar faptul că tâlharul nu se aștepta ca în minutele următoare Iisus să Își întemeieze Împărăția slavei, căci el privea în viitor la acest eveniment glorios.
2) Textul grec, în care a fost scris Noul Testament, nu avea semne de punctuație. Acestea au fost introduse mult mai târziu de traducătorii Bibliei, influențând înțelesul pasajului. Textul grec, lipsit de semne de punctuație, sună astfel:
„Amen soi lego semeron met emu ese en to paradeiso”, adică: „Adevărat îți spun astăzi cu Mine vei fi în paradis.”
Mai mult decât atât, se observă că lipsește prepoziția „că” adăugată de Dumitru Cornilescu, potrivit înțelegerii pe care o avea la data traducerii Bibliei. Introducerea acestei prepoziții modifică radical înțelesul textului.
De asemenea, la dată scrierii Evangheliilor, nu se foloseau spațiile între cuvinte, iar literele folosite erau numai majuscule, astfel încât textul arăta astfel:
„ADEVARATITISPUNASTAZICUMINEVEIFIINPARADIS”
Acum să ne imaginăm momentul introducerii semnelor de punctuație în acest text, respectiv a virgulei. Aceasta putea fi pusă în două locuri:
- a) „Adevărat îți spun, astăzi cu Mine vei fi în paradis.” sau
- b) „Adevărat îți spun astăzi, cu Mine vei fi în paradis.”
Este o diferență de sens dată doar de locul în care e plasată virgula? Desigur! Diferența e evidentă.
O ilustrare a valorii unei simple virgule plasate în locuri diferite este redată în cartea „Galileanul”, scrisă de pastorul Lucian Cristescu: „Era în 1884. Pe masa de lucru a împăratului (țarul Alexandru III) stătea cererea de grațiere a unei femei poloneze pentru soțul ei, învățător, condamnat pentru că ținea cu tot dinadinsul să predea limba lor maternă copiilor. Pe cererea femeii, Alexandru scrisese cuvintele: „Grațiere, cu niciun chip, deportare în Siberia. „În lipsa soțului, împărăteasa Maria (fosta Dagmar a Danemarcei) a citit cererea. Inima ei s-a înduioșat. Și, contând pe respectul pe care Alexandru i-l purta, Maria a șters cu un vârf de cuțit virgula din locul ei, apoi a luat pana și a așezat virgula mai la început. Acum hotărârea suna altfel: „Grațiere, cu nici un chip deportare în Siberia!” (5).
Iată cât de mult poate o simplă virgulă să influențeze înțelesul unei propoziții, doar prin locul în care este plasată. Oare nu trebuie să ținem cont de acest lucru cu atât mai mult când avem în față un text biblic din care trebuie să înțelegem un adevăr atât de important pentru noi?
3) Adverbul grec „semeron” („astăzi”) se află plasat între două propoziții: 1) „Adevărat îți spun” și 2) „Cu Mine vei fi în paradis”. Construcția greacă a propoziției în discuție nu ne permite să determinăm dacă adverbul „astăzi” stă pe lângă „spun” sau pe lângă „vei fi”. Și una și cealaltă sunt posibile. De unde putem ști cărui verb trebuie să-l asociem pe „astăzi”?
„Întrebarea este: „Intenționa Iisus să spună literal: „Cu adevărat îți spun astăzi” sau „astăzi vei fi cu Mine în paradis”? Singurul mod de a cunoaște sensul pe care îl intenționa Christos este de a descoperi răspunsurile biblice la câteva întrebări: 1) Ce este paradisul? 2) A mers Iisus în paradis în ziua crucificării Sale? Ce învățătură a dat Iisus cu privire la timpul când oamenii vor primi răsplătirea lor în paradis?” (6).
Biblia ne răspunde cât se poate de clar la aceste întrebări. În ziua crucificării, Iisus nu S-a suit la cer (vezi Ioan 20,17) , iar paradisul va deveni moștenirea celor mântuiți doar la sfârșit, după încheierea istoriei păcatului și revenirea în slavă a Mântuitorului: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12).
„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25,34).
În lumina Bibliei, sensul cuvintelor Mântuitorului rostite față de tâlharul pocăit era: „Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu Mine în paradis.” De fapt, marea problemă cu care era confruntat tâlharul în clipele lui de agonie pe cruce nu era când va ajunge în paradis, ci dacă va ajunge acolo. Iisus îl asigură că, deși era complet lipsit de merite, el poate fi mântuit prin meritele jertfei de pe Calvar. Prezența lui Iisus acolo, pe cruce, era garanția mântuirii tuturor păcătoșilor care își vor pune nădejdea în marea Jertfă a Fiului lui Dumnezeu.
Lori Balogh
Referințe:
(1) Will Durant, „Civilizații istorisite”, vol. 13, pag. 331‑337
(2) Coranul, XXXVII, 39‑47
(3) http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-26.html
(4) CBAZS
(5) Lucian Cristescu, „Galileanul”, pag. 369
(6) CBAZS
