Iisus Christos – Marele Singuratic

Iisus Christos – Marele Singuratic

Pe crucea de pe Golgota s-au petrecut lucruri pe care, oricât am încerca să le cuprindem, nu le vom înțelege niciodată în toată profunzimea lor. Nu le vom înțelege nici chiar în veșnicie… De ce? Pentru că acolo a fost trăită o dramă de dimensiuni dumnezeiești, nu omenești.

Pe cruce au murit mii, zeci de mii de oameni nefericiți. Istoricii relatează că, în timpul asediului Ierusalimului de către armatele romane conduse de Titus, pe o rază de 20 km în jurul cetății nu mai existau copaci. Ei fuseseră tăiați și folosiți la răstignirea celor ce încercau să fugă din cetate pentru a se salva.

Tot pe cruce a murit și Spartacus, un vestit gladiator și conducător al răscoalei sclavilor între anii 73‑71 î.Ch. Fiind prins de romani, Spartacus a fost răstignit, murind ca un erou.

Apostolul Petru a fost și el răstignit (cu capul în jos însă!). Și Petru a murit demn, ca un martir adevărat al cauzei creștinismului.

Și totuși, dintre miile de cruci care au fost ridicate vreodată pe pământ, niciuna nu a cunoscut drama pe care a cunoscut-o crucea lui Christos. Iată câteva argumente:

1. Pe această cruce nu a fost răstignit un simplu om, care, mai curând sau mai târziu, oricum avea să moară. Pe această cruce a fost răstignită Viața – Cel care este Izvorul vieții și care nu ar fi trebuit să moară niciodată.
2. Pe această cruce nu a fost executat un simplu condamnat, vinovat sau nevinovat. Aici nu e vorba de o crimă oarecare, așa cum se întâmplă adesea în lume. Aici avem de-a face cu o Jertfă.
3. Pe această cruce nu s-a produs o despărțire a unui om de alți oameni, nici a unui om de Dumnezeu, ci o despărțire infinit mai dureroasă: aceea dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, două Persoane divine între care există o unitate desăvârșită. Însuși Mântuitorul afirmase despre aceasta unitate: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10,30).

Despărțirea de Tatăl a fost cea mai dureroasă experiență din cele trăite de Mântuitorul pe acest pământ. Nu piroanele au fost cele care I-au grăbit moartea, ci durerea despărțirii de Cel cu care fusese unit într-o legătură veșnică de iubire. Iisus a murit mai repede decât ceilalți doi răstigniți, ceea ce dovedește cele afirmate mai sus. Moartea prin crucificare putea surveni și după două sau trei zile în condiții normale. Când soldații romani au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari, Mântuitorul își dăduse deja duhul. Imensa suferință a despărțirii I-a curmat viața numai după șase ore de ședere pe cruce.

Această despărțire de Tatăl este de fapt esența morții a doua, acea moarte de care vor avea parte toți cei nelegiuiți. Unii, privind superficial lucrurile, au afirmat că doar cei nelegiuiți vor putea trăi imensa durere pe care a trăit-o Iisus pe cruce, prin despărțirea veșnică de Dumnezeu. Să fie oare adevărat?

Să ne gândim la două familii în care moartea îi desparte pe cei doi soți pentru totdeauna. În primul caz, cei doi se iubesc, se respectă, privesc în aceeași direcție și își unesc interesele. În al doilea caz, cei doi au devenit indiferenți unul față de celălalt, au interese opuse și nu se mai respectă. Ce reprezintă moartea pentru primii? O tragedie imensă. Ce reprezintă moartea pentru ultimii? O ușurare, o eliberare.

Vor putea ultimii să înțeleagă durerea despărțirii celor ce s-au iubit? Niciodată! Așadar, nu cei nelegiuiți vor înțelege ce s-a petrecut pe cruce, căci ei nu L-au iubit niciodată pe Domnul, ei nu L-au dorit niciodată în viața lor și nu L-au slujit. Moartea veșnică de care vor avea parte va fi, în final, o eliberare. Să ne imaginăm ce chin veșnic ar trebui să suporte acești oameni, care nu L-au dorit pe Dumnezeu niciodată în viața lor, în cazul în care li s-ar da să trăiască o veșnicie alături de El.

Dacă există cineva în acest Univers care să poată înțelege ceea ce s-a petrecut pe Golgota, atunci acel cineva trebuie să fie o ființă care iubește mult, care iubește cu adevărat. Cu cât iubirea față de Dumnezeu va crește, cu atât taina care înconjoară crucea se va risipi tot mai mult. Așa îmi explic de ce, în veșnicie, pentru cei mântuiți, crucea de pe Calvar va constitui subiectul de meditație și de contemplare cel mai adânc. Deși Jertfa de pe Golgota va fi din ce în ce mai mult înțeleasă, subiectul nu va fi înțeles pe deplin niciodată, constituind ceea ce Biblia numește marea „taină a evlaviei” (vezi 1 Timotei 3,16).

Aceasta însă nu ne privează de marele privilegiu ca, încă din această viață, să înțelegem câte ceva din infinita dragoste pe care cerul a revărsat-o peste omenire în acel punct culminant de istorie. Suntem limitați în timp și spațiu, suntem limitați în gândirea noastră, în puterea de înțelegere a lucrurilor, dar atât cât putem să înțelegem din marea Jertfă, să căutăm să înțelegem.

Matei 27,45‑50: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Nu există pe paginile Bibliei un subiect mai trist decât această singurătate a Fiului lui Dumnezeu în ceasul Jertfei supreme. Părăsit de lumea pe care venise să o mântuiască, părăsit de poporul Său ales, părăsit de ucenicii Săi cu care împărtășise suferințele misiunii Sale timp de trei ani și jumătate, iar acum părăsit și de Tatăl Său iubit, cu care fusese unit o veșnicie întreagă în pacea și armonia cerului.

În lume sunt mulți oameni care trăiesc și mor singuri și părăsiți. Dar una e să fii singur pentru că L-ai părăsit pe Dumnezeu și alta e să fii singur pentru că Dumnezeu te-a părăsit pe tine.

Alegând cărările păcatului, avem adesea simțământul că suntem părăsiți de Dumnezeu. E doar o senzație falsă! Dumnezeu nu renunță atât de ușor la noi. El nu ne părăsește atât de ușor pe cât avem noi senzația. Este atât de greu pentru un suflet omenesc să se piardă! Chiar dacă noi Îl percepem pe Domnul ca fiind departe de noi, El nu ne părăsește ușor, ci stă undeva în umbră, fără să ne deranjeze. Zi de zi ne urmărește însă cu tenacitatea dragostei Sale, ca un Părinte care își așteaptă fiii risipitori să se întoarcă în casa părintească.

Da, este greu, foarte greu să scăpăm de dragostea lui Dumnezeu care ne urmărește întreaga viață. „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi și dreapta Ta mă va apuca” (Psalmul 139,7‑10).

„Cum să te dau („părăsesc” – o traducere nouă) Efraime? Cum să te predau, Israele? … Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă” (Osea 11,8).

Să nu uităm că atunci când Dumnezeu rostea aceste cuvinte sfâșietoare prin gura profetului Său, Israel se afla într-o stare deplorabilă din punct de vedere moral. Poporul ales era apostaziat, își părăsise misiunea, ieșise din planul divin. Cu toate acestea, câtă durere reiese din cuvintele lui Dumnezeu!

Repet: este una să fii singur pentru că tu L-ai părăsit pe Dumnezeu și alta e să fii singur pentru că El te-a părăsit pe tine. Pe cruce, Mântuitorul a cunoscut această a doua singurătate. O singurătate teribilă, pe care nicio ființă omenească nu a cunoscut-o încă.

Să observăm un lucru: singurătatea Mântuitorului a fost progresivă și a culminat la cruce. Evanghelistul Luca ne spune că, în anii copilăriei, Iisus „creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2,52). La vârsta de 12 ani, adolescentul Iisus i-a impresionat pe rabinii de la Templu prin înțelepciunea Sa, aceștia văzând în El o mare speranță pentru națiunea iudaică. Dar, deși aparențele arătau spre un viitor strălucit, Iisus începea să simtă singurătatea încă din copilărie. Frații Săi, rudele Sale, cei din jur nu L-au înțeles.

La vârsta de 30 de ani, Iisus Și-a început activitatea publică și timp de trei ani și jumătate a încercat să le explice oamenilor misiunea Sa pe pământ. Dar, pe măsură ce El le desfășura oamenilor tainele Planului de Mântuire, tot mai mulți dintre ei au început să-L părăsească. Nu le convenea să audă cele vestite de El.

Când era vorba de vreo vindecare, de vreo înviere sau de hrănirea miraculoasă a mii de oameni, se adunau cu miile în jurul Său. Dar, aceiași oameni, când au înțeles că drumul spre Împărăția cerului trece pe la cruce, L-au părăsit. Întâi fruntașii poporului, apoi mulțimile, apoi 70 de ucenici într-o singură zi, apoi ucenicul trădător – Iuda, apoi cei 11 ucenici… În cele din urmă, pe cruce, în ceasurile agoniei, Mântuitorul a fost părăsit și de Tatăl ceresc. De ce L-au părăsit, pe rând, gloatele, cărturarii, apoi ucenicii și cei apropiați Lui?

1. Unii L-au părăsit pe Iisus pentru că nu I-au înțeles misiunea. Din această categorie au făcut parte chiar unii dintre ucenicii Săi și dintre cei apropiați Lui. Deși Iisus le-a vorbit în repetate rânduri despre suferințele pe care urma să le îndure din partea oamenilor, ei parcă erau legați la ochi. Nu înțelegeau nimic. Sau nu voiau să înțeleagă. Priveau la cruce și nu puteau înțelege de ce acest Neprihănit, despre care avuseseră dovezi nenumărate că este Fiul lui Dumnezeu, trebuia să sufere atâta cruzime din partea oamenilor și să moară atât de umilitor. De ce? Și, pentru că nu au înțeles rostul crucii, s-au risipit de lângă El buimăciți, descurajați, dezorientați.

Ceea ce se întâmpla cu aceștia nu era decât împlinirea unei profeții a Vechiului Testament: „Voi bate păstorul și oile vor fi risipite” (Zaharia 13,7).

Din fericire, cei 11 ucenici au înțeles rostul crucii după înviere. Din acest motiv, ei au făcut din crucea de pe Golgota centrul predicării lor. Probabil că nu și-au iertat niciodată în viață faptul că, în acele clipe teribile de întuneric fizic și spiritual pentru Mântuitorul lor, când crucea era asaltată de toate puterile iadului, când demonii erau prezenți în jurul crucii în chip de oameni, când Domnul lor era atât de singur, ei nu L-au înțeles, nu L-au sprijinit, nu I-au stat alături.

2. Alții însă (și aceștia nu au fost puțini!) L-au părăsit pe Iisus nu pentru că nu au înțeles misiunea Sa, ci tocmai pentru că au înțeles-o prea bine. Dintre ei au făcut parte și cei 70 de ucenici care L-au părăsit în bloc într-o singură zi, ca urmare a unei predici mai deosebite a Domnului. Oare nu au înțeles ei ce dorea să le spună Domnul prin afirmația: „Eu sunt Pâinea vieții” (vezi Ioan 6,48)? Au înțeles prea bine și tocmai de aceea, pentru că nu le convenea calea lepădării de sine, a sacrificiului și a crucii, L-au părăsit, pretextând că vorbirea Lui era prea radicală.

Dar faptul că Iisus a fost părăsit de oameni în clipele în care avea cea mai mare nevoie de sprijin este oarecum de înțeles. Oamenii sunt limitați în înțelegerea lor, ei sunt instabili emoțional și nestatornici în principii. E de așteptat așa ceva de la ei…

Dar Tatăl? De ce L-a părăsit Tatăl? Cel care mărturisise public în trei rânduri despre Fiul Său: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-și găsește plăcere sufletul Meu!” – de ce L-a părăsit? Ce fel de tată e acela care în clipele de agonie ale fiului său ascultător, în loc să-l mângâie în ultimele clipe ale vieții cu prezența sa, îl părăsește? Unde era dragostea Tatălui de care Iisus vorbise de atâtea ori? Și, dacă L-a părăsit pe Fiul Său, unde era Tatăl și ce făcea El în acele clipe supreme?

Iată o mulțime de întrebări la care, dacă nu găsim răspunsul, pot conduce pe un om la dobândirea unei imagini deformate despre Dumnezeu.

1) De ce L-a părăsit Tatăl pe Fiul Sau pe cruce?

Pentru că nu se putea altfel. Dreptatea absolută și iubirea infinită a lui Dumnezeu cereau acest lucru. Dacă aceste cuvinte ni se par gratuite și fără acoperire, să citim 2 Corinteni 5,21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Să observăm atent ceea ce spune Pavel aici: Iisus Christos a fost făcut de Dumnezeu PĂCAT, nu PĂCĂTOS! Ceea ce înseamnă că Iisus Christos, potrivit prevederilor Planului de Mântuire, S-a identificat atât de mult cu noi încât, nu doar că a luat asupra Sa păcatul lumii, ci El Însuși a fost făcut păcat. Iată o identificare absolută cu neamul omenesc! Este ceva ce depășește capacitatea noastră de înțelegere, dar să credem pe cuvânt Scriptura.

Însă această identificare cu păcatul lumii nu putea avea o altă consecință decât întoarcerea Feței Tatălui de la El, căci „ochii Lui sunt atât de curați că nu pot să vadă răul” (Habacuc 1,13). Dreptatea absolută cerea ca păcatul cu care s-a identificat Mântuitorul să fie pironit pe cruce, în timp ce iubirea infinită pentru noi, oamenii păcătoși, L-a făcut pe Tatăl să îndure suferința imensă de a nu fi lângă Fiul Sau prea iubit în clipele de agonie de pe cruce.

2. Unde era Tatăl în acele clipe supreme? Se afla retras undeva în acest Univers, fiind indiferent la ceea ce se întâmpla pe cruce?

„În întunericul acela des (de la ceasul al 6‑lea până la ceasul al 9‑lea) era ascunsă prezența lui Dumnezeu. El face din întunecime cortul, acoperământul Său și Își ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu și îngerii Săi sfinți se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezența Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. În clipa aceea îngrozitoare, Domnul Christos nu putea fi mângâiat de prezența Tatălui. El a călcat singur în teasc și din cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El” (E. G. White, „Hristos Lumina Lumii”, pag. 750).

Niciodată până acum nu am înțeles cuvintele lui Solomon rostite cu ocazia sfințirii Templului: „Atunci Solomon a zis: Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric” (2 Cronici 6,1). De ce în întuneric? El, Dumnezeul luminii? Pentru a-și putea ascunde slava și a putea fi mai aproape de noi Se ascunde El în întuneric.

Mântuitorul crucificat nu-L putea vedea pe Tatăl Său iubit. Ochii Săi nu puteau străpunge întunericul morții ce înconjura crucea. Cu toate acestea, deși nevăzut de Fiul Său, Tatăl era acolo, lângă cruce, suferind alături de Iisus și poate mai mult decât El. O suferință în tăcere, în întunericul morții ce învăluia crucea, o suferință a unei inimi de Dumnezeu, pe care niciodată nu o vom putea cuprinde cu mintea sau cu inima noastră.

3. Ce făcea Tatăl în acele clipe teribile de agonie ale lui Iisus?

Filmul „Patimile lui Iisus” al lui Mel Gibson conține, pe lângă multe scene de o cruzime ieșită din comun, și unele scene de o finețe și o profunzime deosebită. Una dintre aceste scene redă crucea pe care atârna Mântuitorul în ultimele clipe de agonie. De undeva de sus, din apropierea crucii, o lacrimă a Tatălui cade peste Golgota și… un mare cutremur de pământ zguduie locul. Imaginea Tatălui prezent la cruce, dar nevăzut, care plânge pentru Fiul Său, este cutremurătoare.

Da, Tatăl era acolo, suferind împreună cu Fiul Său. Pavel redă ideea aceasta în câteva cuvinte simple, dar de esență: „Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19).

Înțelegem oare ce înseamnă că Tatăl era în Fiul, în timp ce Fiul se afla pe cruce? Privind la crucea de pe Golgota, mă întreb: oare cine a suferit mai mult: Fiul sau Tatăl? Fiul, care trecea prin agonia morții a doua, despărțit de prezența Tatălui, părăsit de oameni și fără să poată vedea dincolo de întunericul ce înconjura Golgota? Sau Tatăl, care trebuia să asiste la agonia Fiului Său, fără să intervină în niciun fel, pentru ca Planul de Mântuire să fie adus la îndeplinire?

Concluzii

Pe cruce s-au petrecut lucruri pe care niciodată nu le vom înțelege în toată profunzimea lor. Dar față de acele lucruri pe care le putem înțelege, mai putem rămâne indiferenți? Mai putem fi noi nepăsători față de o mântuire care L-a costat atât de mult pe Dumnezeul nostru? Ne mai putem juca cu păcatul care a produs atâta suferință deopotrivă Fiului și Tatălui?

Dacă crucea nu ne va schimba în bine, dacă ea nu ne va întoarce cu fața spre Dumnezeu, atunci nimic și nimeni din această lume nu o va putea face. Iisus – Marele Singuratic este singurul care poate să ne mântuiască deplin și pentru totdeauna. Crucea singurătății Sale este o garanție că El poate face aceasta.

Lori Balogh