Iisus Christos – Marele Suferind
„Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.”
Isaia 53,3.4
Ne-am întrebat vreodată ce se ascunde în spatele tuturor lucrurilor bune care ni se întâmplă în viață? Ne-am pus întrebarea care este izvorul binecuvântărilor pe care le primim chiar în această viață trecătoare, trăită în umbra morții și în „valea plângerii” (vezi Psalmul 84,6)?
Poate că ne-am obișnuit cu ideea că aceste binecuvântări sunt ceva firesc, natural; poate că Îl privim pe Dumnezeu ca fiind obligat să ne dea aceste lucruri bune și poate că uităm că „noi datorăm chiar și viața aceasta pământească morții lui Christos. Pâinea pe care o mâncăm e răscumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana sa zilnică fără să se hrănească cu trupul și sângele lui Christos. Crucea de pe Calvar este pusă ca o pecete pe fiecare pâine și se oglindește în fiecare izvor de apă” (E. G. White, „Hristos Lumina Lumii”, pag.648).
Uităm prea repede că la temelia oricărei bucurii, a oricărei binecuvântări și a oricărui surâs se află Jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu, fără de care pământul nostru fie ar fi devenit un iad, fie ar fi fost de mult timp pustiit.
Mărturisesc că, ori de câte ori mă aplec asupra subiectului Jertfei lui Christos, încerc un sentiment complex. Pe de o parte, doresc să înțeleg tot mai mult din frumusețea și măreția acestei Jertfe, iar pe de altă parte, sunt conștient ca oricât voi încerca, nu voi reuși niciodată să cuprind totul. Mereu va fi ceva care îmi va scăpa, mereu va fi ceva de neînțeles în legătură cu suferințele Mântuitorului nostru. Și nu doar în această viață! Chiar și în viața veșnică – o viață lungă cât viața lui Dumnezeu! – cei mântuiți vor avea mereu ceva de învățat în legătură cu acest subiect inepuizabil.
O scurtă retrospectivă a suferințelor lui Iisus
Întruparea Fiului lui Dumnezeu și intrarea Sa în lumea noastră ca un copil neajutorat al familiei omenești a constituit un motiv de bucurie, dar și de emoție și durere pentru întregul cer. Cel care era una cu Tatăl, Cel mai presus de întreaga Creație, era făcut acum, „pentru puțină vreme, mai prejos decât îngerii” (vezi Evrei 2,7). Iisus a lăsat cu plăcere prerogativele divine în mâinile Tatălui Său și a acceptat să depindă de mila și grija unor părinți pământești, asemenea oricărui copil venit în această lume.
Pe tot parcursul vieții Sale pământești, Iisus a dus o luptă deschisă și continuă împotriva forțelor întunericului. Niciodată însă El nu a ezitat. A stat ferm, ca o stâncă în calea valurilor amenințătoare ale mării, și nu S-a lăsat intimidat de niciunul dintre mijloacele folosite de vrăjmaș. Însă, ajungând în ultima fază a misiunii Sale pământești, comportamentul Mântuitorului se schimbă.
„Domnul Iisus stătuse ca un cedru puternic înfruntând furtuna împotrivirii care își concentrase furia asupra Sa. Voințe încăpățânate și inimi pline de răutate și viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. Dar El a stat în maiestatea Sa divină ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătută de furtună și îndoită de mânia ei… Acum sosise ceasul puterilor întunericului. Vocea Sa era auzită în atmosfera liniștită a nopții, dar nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omenești” (E. G. White, „Hristos Lumina Lumii”, pag.676).
Începând cu vârsta de 12 ani, când, cu ocazia vizitei la Templu, a devenit conștient de misiunea Sa mesianică, și până la 33 de ani și jumătate, când și-a încheiat lucrarea pe pământ, deci timp de 21 de ani El a urmărit și a dorit sosirea ceasului supremei Sale Jertfe. Iată ce le spunea chiar El ucenicilor Săi:„Am un botez cu care trebuie să fiu botezat și cât de mult doresc să se împlinească!” (Luca 12,50)
Iisus nu se referă la botezul cu apă, pe care, de altfel, îl făcuse, ci la moartea Sa. În timpul celor trei ani și jumătate de activitate publică, Mântuitorul vorbise de multe ori despre suferințele și moartea Sa. Vorbise cu atâta seninătate și liniște încât ucenicii nu L-au înțeles. Ei se aflau pe o altă lungime de undă și credeau că Domnul le vorbește din nou în pilde, pe care ei nu le înțelegeau (vezi Luca 18,33‑34).
În tot acest răstimp, Mântuitorul nu S-a plâns de ceea ce urma să I se întâmple. Dacă le-a vorbit ucenicilor despre suferințele și moartea Sa, El a făcut-o nu pentru a fi compătimit, ci pentru a-i pregăti pe cei iubiți pentru marea dezamăgire prin care urmau să treacă curând.
Știa Domnul Iisus ce-L aștepta? Desigur! Planul de Mântuire fusese întocmit în sânul Dumnezeirii în detaliu și El cunoștea toate etapele drumului. Dovada? Iisus le-a spus ucenicilor în detaliu ce urma să I se întâmple. Însă, ceea ce a trăit Mântuitorul în ultimele două zile înainte de răstignire L-a surprins și pe El.
Priviți-L pe Domnul în grădina Ghetsemani! El, care fusese mereu liniștit chiar în mijlocul celor mai teribile furtuni, era acum de nerecunoscut. Pe măsură ce se apropia de grădina Ghetsemani, Iisus devenea neobișnuit de tăcut. Deși locul era cunoscut de ucenici ca unul dintre locurile liniștite și retrase pentru rugăciune, de data aceasta el părea de o tristețe ieșită din comun.
Evangheliștii surprind această schimbare de atitudine a Mântuitorului: „Iisus a început să se întristeze și să se mâhnească foarte tare” (Matei 26,37‑38). „El a început să se înspăimânte și să se mâhnească foarte tare” (Marcu 14,33). „A ajuns într-un chin ca de moarte… iar sudoarea i se făcuse ca niște picături mari de sânge” (Luca 22,44).
Dar nu numai atitudinea Mântuitorului era schimbată, ci și cuvintele Sale. Însuși Iisus le spune ucenicilor ceva ce ei nu auziseră niciodată până acum: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26,38).
Mai mult decât atât, ucenicilor le era dat să-l vadă pe Mântuitorul lor clătinându-se, ca și când ar fi fost gata să cadă. Fiecare pas pe care-l făcea cerea un efort deosebit. Adesea, ucenicii au trebuit să-L sprijine pentru a nu cădea. Iisus gemea cu glas tare…
Nu-i așa că Iisus este de nerecunoscut? De ce aceste chinuri sufletești, de ce această tulburare ca de moarte, de ce aceste gemete, când El știa ce-L așteaptă venind pe acest pământ? Nu vi se pare că Ștefan, diaconul, a murit mai eroic? Jan Huss a murit pe rug cântând până în ultima clipă. Iar Iisus, Mântuitorul lumii, ezită, se împleticește, geme, e gata să cadă, e întristat înainte de marea Sa jertfa… De ce toate acestea?
Aceasta era noaptea strâmtorării Domnului Christos! O noapte pe care o așteptase, pentru care se pregătise, pentru care venise pe pământ, pe care o dorise chiar, dar care, acum când sosise, Îl îngrozea. Poate că analogia cu femeia însărcinată care așteaptă cu dor nașterea copilului ne va ajuta, într-o oarecare măsură, să înțelegem ceea ce se petrecea în sufletul Domnului (analogia Îi aparține chiar lui Iisus ! – vezi Ioan 16,21). Timp de nouă luni (și chiar înainte de a rămâne însărcinată) femeia radiază de bucurie la gândul că va avea un copil. Îi pregătește hăinuțele, biberonul, pătuțul, botoșeii… Tot timpul se gândește numai la copil și de abia așteaptă ziua nașterii.
Dar ce se întâmplă cu aceeași femeie în ziua nașterii? Bucuria este înghițită de durerea cumplită, femeia geme, ezită, se clătină de durere, aproape că uită de copil și începe să se gândească dacă va trece cu bine de ceasul dureros al nașterii.
„Întorcându-Se și plecând de la ei, Domnul Christos S-a îndreptat iarăși către locul Său retras și a căzut cu fața la pământ copleșit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum El se ruga, nu pentru ucenicii Săi, pentru ca să nu se piardă credința lor, ci pentru sufletul Său ispitit și chinuit” (E. G. White, „Hristos Lumina Lumii”, pag.667).
Care era acel lucru nou, acea experiență necunoscută pe care Mântuitorul nu o trăise până atunci și de care avea nevoie pentru a ajunge la desăvârșirea lucrării de ispășire? De ce acest chin de moarte, de ce aceste ezitări în fața crucii, de ce aceste picături de sudoare prefăcută în sânge, când El știa că acesta e drumul mântuirii neamului omenesc?
Spartacus – gladiatorul și conducătorul unei mari răscoale a sclavilor între anii 73‑71 î.Ch. – a murit crucificat de autoritățile romane. Istoria ne consemnează că Spartacus a murit ca un erou. De ce Iisus a ezitat în fața crucii?
Această atitudine cu totul neobișnuită pentru Mântuitorul lumii în fața crucii ne face să întrezărim răspunsul: în lucrarea mântuirii noastre era ceva cu totul nou, o experiență pe care niciun om încă nu o trăise și care Îi lipsea chiar Domnului.
La studiile de doctrina biblică ne-am familiarizat cu ideea că Domnul Christos, venind pe pământ, a luat asupra Sa păcatele întregii lumi.
„Tot așa, după ce S-a adus Jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora…” (Evrei 9,28). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui suntem tămăduiți” (1 Petru 2,24).
Afirmații ca: „a purtat păcatul” sau „a luat asupra Sa păcatul lumii” s-ar putea să ne facă să scăpăm adevărata adâncime a experienței Mântuitorului. Iisus nu a luat păcatul omenirii asupra Sa la fel cum un om îmbracă o haină. Dacă ar fi fost posibil lucrul acesta, ar fi fost mult mai ușor pentru Domnul Christos.
Apostolul Pavel, cel mai mare teolog al creștinismului, face o afirmație șocantă în dreptul Fiului lui Dumnezeu, afirmație care însă ne deschide o nouă perspectivă asupra suferințelor și Jertfei lui Iisus: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5,21).
Observați diferența? El, Cel neprihănit, a cărui neprihănire nu era doar o simplă haină, ci era însăși natura ființei Sale, „a fost făcut păcat„ pentru noi. Știți ce înseamnă acest lucru? O schimbare a naturii. Păcatul și neprihănirea sunt două naturi contradictorii, care se exclud reciproc. Ele nu pot coexista în aceeași ființă.
Ce se întâmplă atunci când se neagă natura unei ființe? Ființă e nimicită. Un pește care ar fi obligat să respire aer, în loc să-și ia necesarul de oxigen din apă, ar muri. Încercarea de a schimba natura peștelui îl ucide. Dați unui om să respire gaz metan și încercați să-i schimbați natura. El va muri curând.
Ceea ce a provocat suferințele de nedescris ale Mântuitorului și care I-au adus moartea a fost tocmai această schimbare a naturii Sale. Ca să ne poată deveni Mântuitor, Iisus a trebuit să poarte păcatele noastre „în trupul Său” (1 Petru 2,24), adică să devină păcat pentru noi. El, Cel Neprihănit, a trebuit să-Și schimbe natura, lucru pe care niciodată nu-l făcuse până atunci. Era o experiență cu totul nouă chiar și pentru Fiul lui Dumnezeu.
În grădina Ghetsemani, Domnul Christos a început să pășească în „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 13,42.50; 8,12 etc.), acel întuneric în care vor intra toți cei nelegiuiți care vor fi refuzat harul lui Dumnezeu. Acolo, Iisus a simțit cum Fața Tatălui se întorcea de la El, neputând privi păcatul lumii cu care se identificase Fiul Său.
În întreaga Sa viață pământească Iisus fusese în cea mai strânsă legătură cu Tatăl Său iubit. El Însuși a mărturisit despre această legătură: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur pentru că totdeauna fac ce Îi este plăcut” (Ioan 8,29). Părtășia cu Tatăl era cea mai mare bucurie, mai presus de griji, oboseală sau descurajare. Această comuniune L-a ajutat pe Iisus să rămână mereu liniștit și calm în mijlocul celor mai teribile încercări și ispite.
Făcându-Se păcat pentru noi, Iisus experimenta acum o stare pe care nu o cunoscuse până atunci: despărțirea de Tatăl Său iubit. Aceasta a fost cartea pe care Satana a jucat-o fiind sigur de reușită. Întotdeauna legătura dintre Fiul și Tatăl fusese desăvârșită și nimic nu se interpusese între Ei. De data aceasta, la mijloc era păcatul însuși.
Încerc să-mi imaginez cum, în acele clipe teribile și lungi cât veșnicia, Satana, împreună cu legiunile lui de demoni, Îl ispitea pe Mântuitorul, sugerându-I: „Tu nu trebuie să admiți ca cineva sau ceva să se interpună între Tine și Tatăl Tău. Dacă ai admite acest lucru, atunci acel lucru ar fi un idol la care ții mai mult decât la Tatăl. Dacă Tu Îți dai viața pentru omul păcătos, înseamnă că Tu ții mai mult la el decât la Tatăl Tău. Aceasta e idolatrie și Tu nu poți face aceasta.”
Iisus însă știa că sugestia celui rău Îl îndemna la neascultare de Tatăl. Planul de Mântuire fusese alcătuit din veșnicii și prevedea Jertfa Sa pentru omul păcătos. El pentru această venise în lume și dorea să fie ascultător până la moarte.
Dilema care chinuia sufletul îndurerat al Fiului lui Dumnezeu era: să Se despartă de Tatăl, prin Jertfa Sa, devenind păcat pentru noi, sau să Se despartă de Tatăl, prin neascultare față de prevederile Planului de Mântuire?
Aceasta era criza prin care trecea Mântuitorul în Ghetsemani. Iisus nu voia să se despartă de Tatăl în niciun fel, și aceasta Îi aducea suferințe de nebănuit pentru noi. Aici, în această noapte de groază petrecută în Ghetsemani, Mântuitorul a învățat să asculte și tot aici El a fost făcut desăvârșit, căci aici El a obținut cea mai mare biruință.
„El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evrei 5,7‑9).
Spre fericirea și mântuirea noastră, Iisus a ales prima cale, aceea de a fi ascultător de Tatăl până la moarte, chiar cu riscul de a fi despărțit de El pentru veșnicie. „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Romani 11,33).
În fața iubirii infinite care s-a manifestat în Ghetsemani și pe Golgota, mai pot rămâne inimile noastre împietrite? Mai putem rămâne nepăsători față de o mântuire atât de mare, care L-a costat atâta durere pe Fiul neprihănit al lui Dumnezeu? Ne mai putem juca cu păcatul când el L-a adus pe Mântuitorul nostru în cea mai teribilă criză prin care a putut trece o ființă vreodată?
Poate că acum înțelegem mai bine de ce, la judecata finală, oamenii vor fi judecați nu atât pentru păcatele lor, cât pentru PĂCATUL de a refuza harul mântuitor al lui Dumnezeu, păcatul de a batjocori Jertfa supremă și de a face ca sângele Mântuitorului să fi curs în zadar în dreptul lor.
Pentru păcatele omenirii, oricât ar fi de multe și grele, există o Jertfă. Dar pentru refuzul de a accepta această Jertfă, ce scăpare să mai existe? Niciuna!
Fie ca Iisus – Marele Suferind pentru păcatele noastre – să fie cea mai eficientă barieră împotriva răului din noi și din afara noastră!
Lori Balogh
