Îndreptățirea prin credință

Îndreptățirea prin credință

Definiție

Îndreptățire înseamnă repunere în drepturi. Îndreptățirea prin credință este lucrarea lui Dumnezeu prin care omul păcătos, întors la El, este eliberat de vinovăție, este repus în drepturi și este privit ca și când nu ar fi păcătuit niciodată.

Îndreptățirea prin credință nu este doar o simplă iertare de păcate, ci o lucrare complexă, prin care Dumnezeu dorește să ne elibereze de vinovăția păcatului, dar și de puterea acestuia. La baza acestei lucrări se află dragostea lui Dumnezeu pentru omul păcătos (vezi Ezechiel 18:23; Ioan 3:16; Isaia 44:22).

Expresia „îndreptățirea prin credință” nu se găsește în Biblie ca atare, însă există o expresie sinonimă: „neprihănirea prin credință” (vezi Filipeni 3:8).

O întrebare și un răspuns

Întrebare: Poate omul păcătos să ajungă vreodată fără vină înaintea lui Dumnezeu? (vezi Iov 4:17)

Răspuns: Autorul Apocalipsei, apostolul Ioan, vede, în viziunile primite, o categorie de oameni „fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (vezi Apocalipsa 14:5).

Feluri de îndreptățire

Biblia identifică două feluri de îndreptățire (vezi Filipeni 3:9):

1. Una realizată de om, prin eforturile sale personale;

2. Cealaltă realizată de Dumnezeu și dăruită omului fără plată, prin credință.

Îndreptățirea realizată de om nu este una veritabilă și nu poate fi primită de Dumnezeu. Motive:

1. Ea se bazează pe eforturi omenești, nu pe harul și meritele lui Christos (vezi Filipeni 3:9).

2. Ascultarea de Lege nu poate să-l îndreptățească pe păcătos (vezi Romani 3:20).

Cât costă îndreptățirea omului păcătos? (vezi 1 Petru 1:18‑19)

Pe om nu-l costă nimic. El trebuie doar să creadă în lucrarea lui Christos și să o accepte prin credință (vezi Fapte 16:31).

Pe Dumnezeu L-a costat enorm: jertfa Fiului Său, prin sângele căruia El a plătit prețul răscumpărării noastre (vezi Ioan 3:16; Tit 2:14; Romani 3:24).

Pierderea îndreptățirii

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu este de acord cu teoria nebiblică a harului ieftin, care susține că un om care s-a întors la Dumnezeu este mântuit indiferent de cursul vieții lui ulterioare. Teoria: „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”, susținută de alte biserici neoprotestante, nu este biblică și este una dintre cele mai mari amăgiri ale lui Satana. Biblia, dimpotrivă, susține că un om îndreptățit, iertat de Dumnezeu, poate pierde îndreptățirea prin:

1. Respingerea harului lui Dumnezeu;

2. Căderea și rămânerea într-o stare de păcat (vezi Ezechiel 33:13; Evrei 6:4‑6; 2 Petru 2:20‑22).

Păstrarea îndreptățirii

Odată îndreptățit, (socotit neprihănit), omul care a fost iertat de Dumnezeu și repus în drepturi ca fiu de Dumnezeu, poate să-și păstreze neprihănirea manifestând o credință practică – ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Ascultarea de Lege nu aduce îndreptățire, însă ajută la păstrarea ei, odată ce a fost primită prin credință.

Omul născut din nou va asculta de cerințele Legii lui Dumnezeu nu pentru a fi îndreptățit și mântuit, ci pentru că a fost îndreptățit și mântuit. Ascultarea de voința lui Dumnezeu, așa cum este ea oglindită în Legea morală, este o manifestare a recunoștinței omului față de Creatorul și Răscumpărătorul său (vezi Ioan 8:11; Romani 3:31).

Fazele îndreptățirii

1. Îndreptățirea (neprihănirea) atribuită (iertarea) este lucrarea de îndepărtare din viața omului păcătos a vinovăției sale morale, curățarea trecutului său păcătos. Este o lucrare de o clipă. Când păcătosul vine cu o inimă curată înaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertare, el este iertat pe loc. În aceeași clipă el primește haina neprihănirii lui Christos. Îndreptățirea atribuită (iertarea) este titlul nostru pentru cer.

2. Îndreptățirea (neprihănirea) împărtășită (sfințirea) este procesul creșterii spirituale, al desăvârșirii caracterului, al biruinței depline asupra păcatului. Este lucrarea unei vieți întregi.

Îndreptățirea împărtășită este calificarea noastră pentru cer.

Prin îndreptățirea atribuită suntem eliberați de vinovăția păcatului, în timp ce, prin îndreptățirea împărtășită suntem eliberați de puterea păcatului.

Dacă îndreptățirea atribuită se realizează prin sângele lui Christos, care ne aduce iertarea de păcate, îndreptățirea împărtășită o realizează Duhul Sfânt, Cel care ne desăvârșește caracterele.

Izvorul îndreptățirii este harul lui Dumnezeu (vezi Romani 3:24).

Mijlocul îndreptățirii este sângele lui Christos (vezi Romani 5:9).

Condiția îndreptațirii este credința omului (vezi Efeseni 2:8).

Dovada îndreptățirii sunt faptele omului (vezi Iacov 2:24).

Harul lui Dumnezeu este izvorul îndreptățirii noastre. El ne-a fost adus prin sângele lui Christos. Noi îl primim întinzând spre darul lui Dumnezeu „mâinile” credinței. Apoi, ca o dovadă că prețuim acest dar, îl folosim prin faptele noastre zilnice făcute în ascultare de Legea lui Dumnezeu.

Lori Balogh