Dușmanii luminii
Am o considerație deosebită față de Biblie. Motivele sunt multe și diferite:
1) În primul rând, apreciez realismul acestei cărți. Biblia relatează fapte și zugrăvește caractere de oameni așa cum au fost ele în realitate: cu lumini și umbre, cu calități și defecte. Dacă Biblia ar fi prezentat doar sfinți buni de pus în ramă, nu aș avea încredere în autenticitatea ei. Dacă Biblia ar fi fost produsul minții omenești, ea ar fi oglindit doar aspectele pozitive din viață și caracterul eroilor ei, după cum marii conducători ai omenirii au modificat și falsificat istoria, lăsând să fie înscrise în cronici doar faptele de vitejie și generozitate, fără a aminti și de greșeli și defecte.
2) Apreciez de asemenea naturalețea acestei cărți. Citind-o, nu poți găsi nimic forțat în limbajul ei, nimic teatral sau fals. Totul e relatat simplu, natural și pe înțelesul tuturor.
3) Profunzimea Bibliei este un alt motiv pentru care apreciez această carte. Din acest punct de vedere, Biblia este inepuizabilă, căci adâncimile subiectelor pe care le abordează nu vor putea fi pătrunse probabil niciodată până la capăt.
4) Apreciez, de asemenea, moralitatea Bibliei, ea nefiind egalată la acest capitol de nicio altă lucrare omenească.
5) Adevărurile pe care le găsim în Biblie sunt adevăruri pe care nu le putem găsi în nicio altă sursă, ceea ce face ca valoarea ei să fie cu atât mai mare.
6) În sfârșit, dar nu în ultimul rând, apreciez înțelepciunea întocmirii Bibliei. Multe dintre învățăturile ei – în deosebi cele lăsate de Mântuitorul nostru -, ne-au fost lăsate prin intermediul simbolurilor și ilustrațiilor. De ce? Pentru că înțelepciunea divină a știut că limbile omenești îmbătrânesc și pier, asemenea oricărui organism viu, că ele suferă schimbări permanente și că sensurile cuvintelor se modifică odată cu trecerea timpului.
Acestea e motivul pentru care Biblia vorbește uneori despre oi și capre, semințe și semănători, talanți și fecioare, aluat și grăuntele de muștar, despre sare și mărgăritarul de mare preț. Limbile pot îmbătrâni, pot evolua și pot pieri, însă simbolurile rămân veșnice. Și, odată cu ele, rămâne veșnic și mesajul transmis prin ele.
Doresc cu această ocazie să mă opresc asupra câtorva cuvinte – simboluri folosite de Iisus în legătură cu viața de credință -, pe care le întâlnim în pasajul biblic din Matei 5:14‑16:
„Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”
Primul cuvânt-simbol pe care-l întâlnim în acest pasaj biblic este „lumina”. Se ridică însă o întrebare firească: Cum putem fi lumină noi – oameni plini de defecte și cu numeroase tendințe spre păcat? Pentru a fi lumină trebuie să arzi, să te consumi pentru a-i aprinde și pe alții cu focul Evangheliei. Pentru a fi lumină trebuie să fii curat, să-i încălzești și să-i luminezi și pe alții.
Cu toate acestea, Domnul Iisus spune: „Voi sunteți lumina lumii.” În ce context afirmă El acest lucru? Citind pasajul biblic în contextul lui, înțelegem că, cu puțin timp înainte de a rosti acest adevăr, Mântuitorul a vorbit despre „fericiri”, acestea nefiind altceva decât trepte ale vindecării spirituale.
Prima fericire stabilește diagnosticul, boala noastră spirituală, arătându-ne cât suntem de săraci din punct de vedere spiritual. Ferice de cel ce-și descoperă la timp boala, căci acesta e primul pas spre vindecare! Nenorocit este cel ce este bolnav, și nu știe lucrul acesta!
A două fericire vorbește despre îngrijorarea în fața bolii. Plânsul denotă preocupare, nemulțumire și îngrijorare față de propria stare. Aceasta e cea de-a doua etapă pe calea vindecării.
A treia fericire vorbește despre supunere față de tratamentul prescris de Marele Medic: ascultarea, blândețea. Cei care urmează cu supunere acest tratament se află pe drumul cel bun al vindecării spirituale.
A patra fericire vorbește despre primele simptome ale convalescenței spirituale: foamea și setea după neprihănire.
A cincea fericire ne arată că cel aflat în plin proces de vindecare spirituală îi va înțelege pe semenii lui care au nevoie de aceeași vindecare ca și el. Mila manifestată față de aceștia este dovada înțelegerii și compasiunii.
A șasea fericire vorbește despre curățirea inimii – etapă care dovedește că omul se apropie de vindecare deplină.
A șaptea fericire vorbește despre simptomele sigure ale vindecării: începe activitatea. Omul vindecat devine împăciuitor, mediind între Dumnezeu și om și lucrând la salvarea semenilor săi.
A opta fericire ne arată că omul – altă dată bolnav -, se consumă acum pentru fericirea și binele altora, până acolo încât e gata să suporte persecuția și batjocura, bucurându-se chiar în mijlocul suferinței.
Abia după ce omul a urcat cu răbdare aceste trepte ale vindecării spirituale, după ce el a ajuns să lucreze pentru alții până la sacrificiul de sine, suportând batjocura și persecuția, abia atunci el devine lumina lumii și sărea pământului.
„Voi sunteți lumina lumii.” Este oare vorba despre o constatare sau despre o poruncă? Ar fi ideal să fie o constatare… Aceasta ar însemna că ne-am atins menirea pe pământ. Mi-e teamă însă că această afirmație nu e o constatare, decât pentru cei care au urcat treptele vindecării spirituale și care lucrează în via Domnului cu toate puterile lor. Însă, pentru cei mai mulți dintre noi, cuvintele Domnului reprezintă o poruncă: „Voi sunteți (trebuie să fiți! n.n. ) lumina lumii.”
Dovada acestui fapt? Versetul 16 care este incontestabil o poruncă: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”
Ce înseamnă să fii lumina lumii? Un posibil răspuns îl primim chiar de la Domnul Iisus: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12). Așadar, potrivit cuvintelor Domnului Christos, a fi lumina lumii înseamnă:
1) A-L copia pe Domnul Christos în caracter.
2) A-L avea pe El în inimă (a avea o legătură personală cu El).
3) A lucra pentru El („va umbla în lumină”).
Însă la această constatare pentru unii și poruncă pentru alții, Mântuitorul mai adaugă ceva deosebit de important: El ne atrage atenția că există niște dușmani ai luminii. Cine sunt aceștia? Să fie oare persecuția? Categoric, nu! Vânturile puternice nu sting flăcările, decât dacă acestea sunt foarte plăpânde. Persecuțiile nu au stins și nu vor stinge niciodată lumina adevărului, ci ele au întețit și mai mult focul. Ori de câte ori oameni inspirați de Diavol au prigonit o idee sau o credință, ei nu au făcut decât să dea aripi acelei idei sau credințe.
„Când zdrobești colivia”, spune Nicolae Iorga, „nu faci decât să eliberezi vulturul care e închis în ea”. Nu, persecuția nu este un dușman al luminii. Satana știe foarte bine lucrul acesta. Înainte de a apela la prigoană, el are alte mijloace mult mai eficiente de a lupta împotriva luminii.
Să fie oare sărăcia un dușman al luminii? Nicidecum! Cum ne explicăm că Evanghelia a fost dusă în întreaga lume civilizată de niște oameni simpli și săraci? „Aur și argint n-am, dar ce am iți dau: în Numele lui Iisus din Nazaret, scoală-te și umblă” – îi spune Petru – pescarul sărac de pe țărmurile Mării Galileii -, ologului din naștere care cerșea la poarta templului (Fapte 3:6).
Sărăcia nu este o piedică în calea răspândirii Evangheliei, dimpotrivă. Cei lipsiți de bogățiile trecătoare ale lumii sunt mai pregătiți să primească Evanghelia, iar aceasta înaintează mult mai repede în țările sărace decât în cele civilizate și bogate.
Atunci cine sunt dușmanii luminii: suferința, boala sau moartea? Nicidecum! „Căci sunt bine încredințat” – spune apostolul Pavel -, „că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Iisus Christos, Domnul nostru” (Romani 8:38,39).
Atunci cine sunt dușmanii luminii? Să-L lăsăm pe Însuși Domnul să ne răspundă. Iată și versetele biblice în care El ne dă răspunsul:
Matei 5:15: „Oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor.”
Marcu 4:21: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniță sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeșnic?”
Luca 8:16: „Nimeni, după ce a aprins lumina, n-o acopere cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeșnic pentru ca cei ce intră să vadă lumina.”
Luca 11:33: „Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună într-un loc ascuns, sau sub baniță, ci o pune într-un sfeșnic pentru ca cei ce intră să vadă lumina.”
În aceste pasaje biblice, Domnul vorbește despre patru dușmani ai luminii, pe cât de nevinovați în aparență, pe atât de periculoși pentru viața spirituală a unui copil al lui Dumnezeu: patul, banița sau obrocul, vasul și locul ascuns.
1) Patul
E clar faptul că o lumină așezată sub pat nu are niciun rost. Este chiar o risipă de energie… De fapt, ce simbolizează patul – acest obiect de mobilier atât de necesar omului, indiferent de cultura sau zona geografică în care se află?
În contextul nostru, patul simbolizează comoditatea spirituală, lenevia în lucrarea lui Dumnezeu, adormirea spirituală. De ce ne îndeamnă atât de des Mântuitorul: „Vegheați și rugați-vă!”? Pentru că El știe că acest „pat” al comodității poate fi pentru noi un mare dușman al luminii.
În Ghetsemani, când Mântuitorul avea cea mai mare nevoie de sprijinul și compasiunea ucenicilor Săi, aceștia au adormit, ascunzând, fără să-și dea seama, lumina sub pat. Dar noi, oare nu facem aceeași greșeală astăzi, când Domnul e gata pentru a doua Sa venire? Oare nu dormim, în loc să fim cuprinși de febra zilei celei mari a reîntâlnirii cu Mântuitorul?
Câte fapte bune nu rămân nefăcute, câte vizite misionare nu rămân neefectuate, câte scrisori sau e-mailuri nu rămân nescrise, câte ore de studiu nu rămân nefinalizate, toate acestea doar pentru că dormim adânc în patul comodității noastre spirituale?
2) Banița (obrocul)
Banița nu este un dușman al luminii mai puțin primejdios. Ea e folosită la măsurarea cantităților de cereale, în schimburile comerciale din afaceri. Sunt afacerile un dușman al luminii? Nimeni nu le condamnă, cu condiția ca ele să fie cinstite și să nu ocupe locul unor lucrări mai importante.
Mântuitorul nu condamnă banița (afacerile în sine), ci pe oamenii care ascund lumina adevărului sub „banița” afacerilor, pe acei oameni care uită că sunt creștini – urmașii Săi -, atunci când calcă în picioare cinstea, corectitudinea și Legea Sa, pentru a-și atinge anumite interese. Mântuitorul îi condamnă pe așa-zișii Săi urmași care, din cauza lăcomiei și dorinței lor de îmbogățire rapidă, nu își fac timp pentru fapte de binefacere sau pentru lucrarea de câștigare de suflete pentru Christos.
3) Vasul
Vasul este obiectul de care ne folosim zilnic în casele noastre, fiind simbolul muncii de toate zilele, al grijilor inerente ale vieții. E firesc să ai griji, dar e nefiresc pentru un copil al lui Dumnezeu să se îngrijoreze. Când grijile firești ale vieții devin îngrijorări, înghițind timpul și energia pe care ar trebui să le acordăm lucrării lui Dumnezeu și semenilor noștri, atunci vasul preocupărilor noastre ajunge să acopere lumina.
„Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește” (Luca 10:41) – este mustrarea Domnului pentru toți aceia care acoperă lumina Evangheliei sub „vasul” grijilor și îngrijorărilor vieții.
După cum sămânța Evangheliei căzută între spini va muri înnăbușită de aceștia, la fel lumina Evangheliei ascunsă sub „vasul” îngrijorărilor se va stinge. Va fi trist când la strigătul: „Iată Mirele! Ieșiți-I în întâmpinare!” (Matei 25:6), vom constata că în candelele noastre nu mai este lumină…
De aceea, îndemnul Mântuitorului este atât de prețios și actual: „Luați seama la voi înșivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21:36).
4) Locul ascuns
Este cel de-al patrulea și cel mai periculos dușman al luminii. De ce? Tocmai pentru că este un loc „ascuns”. Dacă ascunzi lumina sub baniță sau sub pat, o poți regăsi, însă dacă o ascunzi într-un loc ascuns, poți uita unde ai ascuns-o și acest lucru face ca regăsirea luminii să fie aproape imposibilă.
Cel care ascunde lumina adevărului într-un loc ascuns nu o face din dispreț față de adevăr. Dimpotrivă, el prețuiește adevărul, însă procedează la fel ca robul care ascunde în pământ singurul talant primit de la stăpânul său. Teama de a nu fi ironizat, batjocorit sau prigonit îi face pe mulți copii ai lui Dumnezeu să ascundă lumina Evangheliei în cel mai ascuns cotlon al ființei lor – inima.
Nicodim era un astfel de om. El Îl aprecia pe Iisus, sorbea învățăturile Sale, însă în ascuns. El dorea să vorbească cu Mântuitorul, însă doar noaptea. El simpatiza cu Domnul, dar stătea deoparte …
Cât de mult trebuie să-și fi reproșat el această atitudine atunci când a înțeles jertfa de pe Calvar! Cât de mult trebuie să fi regretat el timpul pierdut, faptul de a se fi rușinat de Domnul său și experiențele pe care ar fi avut ocazia să le câștige! Toate acestea au fost pentru el motive de regret pentru tot restul vieții.
Cuvântul Scripturii ne spune că la îmbălsămarea trupului Mântuitorului Nicodim a adus aproape o sută de litri de smirnă (vezi Ioan 19:39). Frumos gest, însă tardiv… Acel singur litru de mir oferit de Maria Magdalena Mântuitorului în timpul vieții Sale a valorat mult mai mult decât cei o sută de litri oferiți de Nicodim după moartea Sa.
Concluzii
Dușmanii luminii sunt dușmani reali cu care ne confruntăm fiecare dintre noi. Este cineva care ascunde și acum lumina Evangheliei sub patul comodității sau sub banița afacerilor? Este cineva care ascunde lumina Evangheliei sub vasul îngrijorărilor vieții sau în locul tainic al inimii, rușinându-se de credința sa?
Dacă ești în această situație, până când vrei să mai ascunzi lumina? Crezi că această lumină ascunsă sub baniță, sub pat, sub vas sau în locul ascuns va arde mereu fără să se stingă?
Dacă vrem ca lumina să-și atingă menirea pentru care a fost lăsată de Creator trebuie să fie așezată în locul cel mai central al ființei noastre – în sfeșnic. Adică în tot ceea ce suntem, vorbim și facem în văzul lumii. Un creștin care nu așază lumina în sfeșnic va avea surpriza să constate că lumina pe care o credea pusă la adăpost nu este altceva decât întuneric.
De aceea, „tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor… căci voi sunteți lumina lumii!”
Lori Balogh
