Există vreo deosebire?

Există vreo deosebire?

William Hamilton a fost un teolog contemporan foarte controversat, considerat unul dintre radicalii teologiei moderne creștine. Numele lui este legat de mișcarea „moartea lui Dumnezeu”, căreia i s-a alăturat prin anii ’60 ai secolului trecut, în urma publicării în revista Time a unui articol intitulat: „A murit Dumnezeu”.

Deși a fost crescut într-o familie baptistă, primind o educație religioasă solidă și, deși a slujit ca pastor după terminarea studiilor superioare de teologie, Hamilton a alunecat treptat spre o atitudine de îndepărtare de Dumnezeu.

Faptul nu s-a produs brusc, ci treptat. Primele lui semne de întrebare cu privire la iubirea și dreptatea lui Dumnezeu au apărut la vârsta de 14 ani, când, fiind împreună cu alți trei prieteni, a asistat neputincios la o tragedie petrecută sub ochii săi. Încercând să confecționeze niște petarde artizanale, s-a produs o explozie în urma căreia doi dintre prietenii săi au murit. Cel de-al treilea prieten a supraviețuit fără nicio zgârietură.

De aici a început marea dilema a lui Hamilton. Cei doi prieteni care au murit erau unul catolic, iar celălalt era episcopalian, în timp ce supraviețuitorul era ateu. În mintea tânărului s-a înfiripat o întrebare: Cum putea un Dumnezeu atotputernic și iubitor să îngăduie o asemenea tragedie, în care doi creștini pier, în timp ce un ateu supraviețuiește?

În urma acelui accident, Hamilton a început să cultive tot mai mult gândul că Dumnezeu nu mai este activ în Creația Sa, că El nu Se mai implică în viața oamenilor, gând care l-a condus în final în sânul mișcării „moartea lui Dumnezeu”. Controversatul teolog nu a negat niciodată existența lui Iisus, a cărui viață neprihănită merită să fie luată ca model, susținând că învățăturile Bibliei merită să fie urmate.

Observând însă că în lumea noastră suferința și moartea îi lovește deopotrivă pe creștini și necreștini fără nicio deosebire, Hamilton a ajuns la convingerea că Dumnezeu nu mai face deosebirea între cei care sunt credincioși și cei care nu sunt. Prin urmare – credea el -, Dumnezeu a murit…

Nedumeririle lui Hamilton pot exista în multe inimi, chiar dacă nu sunt exprimate în același mod radical. Viața ne aduce multe situații în care ne întrebăm și noi, ca și controversatul teolog: „Oare Dumnezeu face cu adevărat deosebire între copiii Săi credincioși și cei care Îi întorc spatele cu indiferență? Face El vreo deosebire atunci când e vorba să reverse binecuvântările Sale asupra oamenilor? Dar când e vorba de suferință, Dumnezeu face deosebire între cei care Îi slujesc și cei care nu sunt interesați de relația cu El?”

De ce este important să găsim un răspuns la astfel de întrebări? Răspunsul e simplu: pentru a nu avea așteptări nerealiste cu privire la viața pe care o trăim și cu privire la Dumnezeul căruia ne închinăm. Astfel de așteptări sunt urmate de numeroase dezamăgiri care, la rândul lor, pot conduce în final, la scepticism și îndepărtare de Dumnezeu și de mântuire.

Astfel de crize spirituale sunt trăite în mod deosebit de cei care au părăsit de curând un stil de viață păcătos și degradant, alipindu-se de Dumnezeu și Biserica Sa. Ei constată că, deși au trecut cu întreaga lor ființă de partea binelui, adevărului și neprihănirii, nu sunt scutiți de suferințe, încercări și lupte sufletești. Dimpotrivă, uneori ei simt că focul încercării este mai intens de când s-au hotărât să-L urmeze pe Mântuitorul.

De ce se întâmplă toate acestea unui om care L-a invitat pe Dumnezeu în viața lui, oferindu-I tronul inimii ca Domn și Mântuitor? Oare nu l-a primit Dumnezeu și pe el? Oare nu-i este plăcut? Oare pe el nu-l iubește? Dacă Iisus l-a primit și pe el, de ce nu-l ocrotește de suferințe și dezamăgiri?

Și încă ceva: cum trebuie înțelese marile făgăduințe ale Scripturii făcute celor credincioși, atunci când și ei au parte de suferințe și lupte ca oricare alt om de pe pământ? În Biblie pot fi întâlnite o mulțime de făgăduințe care confirmă faptul că Dumnezeu face deosebire între cei care L-au acceptat ca Domn în viața lor și cei care au refuzat harul Său mântuitor:

– Deuteronomul 28:1‑14 – Aici sunt enumerate câteva dintre binecuvântările pe care Dumnezeu le promite celor care ascultă de glasul Lui și împlinesc toate poruncile Sale: „Îți voi da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ” (vers. 1). „Vei fi binecuvânt în cetate și vei fi binecuvântat în câmp” (vers. 3). „Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale și în toate lucrurile pe care vei pune mâna” (vers. 8). „Domnul te va copleși cu bunătăți, înmulțind rodul trupului tău, rodul turmelor tale și rodul pământului tău” (vers. 11). „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus și niciodată nu vei fi jos” (vers. 13).

Citind astfel de promisiuni, la întrebarea dacă Dumnezeu face deosebire între oameni atunci când revarsă binecuvântările Sale nu putem da decât un singur răspuns: Categoric, Dumnezeu face deosebire între copiii Săi și ceilalți oameni!

Însă vine Domnul Christos și răstoarnă dintr-o singură mișcare întreaga teologie a binecuvântărilor selective, afirmând în Matei 5:44,45: „Căci El face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni (observați ordinea în care sunt amintiți oamenii!) și dă ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți.” Unde mai este deosebirea pe care o face Dumnezeu între oamenii buni și oamenii răi, între cei care Îi slujesc și cei care se răzvrătesc împotriva Lui?

– Exodul 15:26: „Dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă.”

Nu-i așa că, având o astfel de făgăduință încurajatoare, un credincios are multe așteptări de la Dumnezeu și de la viață? Nu-i așa că el se așteaptă să fie ocrotit de teribilele boli care bântuie în lume și să fie pus la adăpost de orice suferință?

Dar iată că istoria biblică (dar și istoria noastră că individ!) infirmă această așteptare. Citim despre Elisei, urmașul lui Ilie și profetul credincios prin care Dumnezeu a făcut unele din cele mai spectaculoase minuni în poporul Său, „că s-a îmbolnăvit de o boală de care a murit” (2 Regi 13:14).

Nu știm ce boală a fost aceea, însă știm că a fost o boală gravă, incurabilă. Poate că Elisei nu s-a așteptat la un asemenea sfârșit. Poate că el a crezut, așa cum credem și noi adesea, că dacă îi va fi credincios lui Dumnezeu și-L va sluji întreaga viață, va fi ocrotit de asemenea suferințe. Iată însă că Dumnezeu nu face deosebire între copiii Săi și lumea care nu-L dorește când e vorba de boli și suferințe.

Elisei nu este o excepție în această privință. Ellen G. White, după ce a slujit 70 de ani în lucrarea lui Dumnezeu, cu tot devotamentul și cu imense sacrificii, îndurând lipsuri materiale, suferințe fizice și sufletești de tot felul, critici și acuzații nedrepte din partea unora din afara sau din interiorul bisericii, la vârsta de 87 de ani suferă un accident grav. O fractură de șold o țintește la pat și într-un scaun cu rotile timp de câteva luni, până ce moartea vine ca o eliberare. Face Dumnezeu deosebire între oameni atunci când e vorba de boală și suferință?

– Isaia 43:1‑4 – În acest pasaj biblic găsim unele dintre cele mai mișcătoare făgăduințe:

„Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc; te chem pe nume, ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde.”

Toate aceste promisiuni divine gravitează în jurul unui singur cuvânt: izbăvire. Cui îi este adresată această făgăduință? După cum reiese din text, celor ce sunt ai Lui. Așadar, putem trage concluzia că Dumnezeu face deosebire între cei ce sunt ai Lui și cei ce nu sunt ai Lui.

Dar oare Ioan Botezătorul nu era al Lui? Dar ucenicii care și-au pecetluit viața și lucrarea cu moarte de martir, nu erau ai Lui? Dar milioanele de creștini care au fost torturați, deposedați de avere, huliți, batjocoriți și uciși în cel mai sălbatic mod de-a lungul istoriei întunecatului Ev Mediu, nu erau ai Lui?

Însuși Mântuitorul a afirmat despre Ioan Botezătorul că este mai mult decât un profet și că „dintre cei născuți din femei, nu este niciunul mai mare decât el” (Luca 7:26,28). Și totuși, deși Ioan Botezătorul a fost cel mai mare profet din istoria biblică, având măreața misiune de a pregăti calea lui Mesia, el a murit în închisoare. A murit neizbăvit, ucis de mâna lui Irod, fără ca Domnul să intervină pentru eliberarea lui.

Oare ce se petrecea în inima acestui mare bărbat al credinței atunci când știa că Iisus era prin apropiere, însă fără să-i facă nici măcar o vizită în celula sa singuratică? Din nou mă întreb: Unde e deosebirea între oamenii plăcuți lui Dumnezeu și cei care nu vor să știe de El?

– Deuteronomul 28:15‑68 – Aici găsim o listă întreagă de blesteme de care vor avea parte cei ce se împotrivesc în mod repetat și irevocabil voinței lui Dumnezeu: „Vei fi blestemat în cetate și vei fi blestemat în câmp. Coșnița și postava ta vor fi blestemate. Rodul trupului tău, rodul pământului tău, fătul vacilor tale și fătul oilor tale, toate vor fi blestemate. Vei fi blestemat la venirea ta și vei fi blestemat la plecarea ta. Domnul va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea și amenințarea în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei fi nimicit, până vei pieri curând, din pricina răutăți faptelor tale care te-a făcut să Mă părăsești” (vers. 16‑20).

Ce ar trebui să înțeleagă orice om care citește aceste cuvinte teribile rostite de Însuși Dumnezeu? Că orice om care iubește răul, alipindu-se de el, nu trebuie să se aștepte în viață la nimic bun din partea lui Dumnezeu și că viața lui va fi un șir întreg de eșecuri, înfrângeri, suferințe și neîmpliniri.

Probabil că aceasta a fost marea dilemă a unor oameni ai lui Dumnezeu care, cunoscând acest pasaj biblic, se așteptau să-i vadă în jurul lor pe cei răi suferind și dispărând de pe pământul celor vii în rușine și ocara. Dar ei nu vedeau așa ceva… Dimpotrivă!

Greu încercatul Iov, privind la ceea ce i se întâmpla lui și comparându-se cu cei din jur, se întreba: „Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind și sporind în putere? Sămânța lor se întărește cu ei și în fața lor, odraslele lor propășesc sub ochii lor. În casele lor domnește pacea, fără umbră de frică; nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească… Își petrec zilele în fericire și se pogoară într-o clipă în locuința morților. Și totuși, ziceau lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaștem căile Tale. Ce este Cel Atotputernic ca să-I slujim?” Ce vom câștiga dacă Îi vom înălța rugăciuni?” (Iov 21:7‑9,13‑15).

Psalmistul Asaf, la rândul său, era chinuit de o dilemă semănătoare: „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte și trupul le este încărcat cu grăsime. N-au parte de suferințe omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. De aceea mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima… Așa sunt cei răi: totdeauna fericiți și își măresc bogățiile” (Psalmul 73:3‑7,12).

Astfel de dileme au avut și alți oameni ai credinței (vezi frământările sufletești ale lui Habacuc și Ieremia). Astfel de dileme avem și noi când vedem că necazurile și suferințele nu-i ocolesc pe copiii lui Dumnezeu, în timp ce aceia pe care îi considerăm răi o duc bine și par a fi binecuvântați de cer. Așadar, unde e deosebirea între cei răi și cei buni pe care o promite Dumnezeu în Cuvântul Său?

Am văzut oameni care nu au pus nicio țigară în gură în întreaga lor viață și care totuși s-au îmbolnăvit de boli grave de plămâni. Dar am văzut și oameni care au ajuns la vârste foarte înaintate fumând până în ultima zi a vieții. Am văzut oameni cinstiți și integri în cele mai mici amănunte ale vieții, dar care erau săraci, de abia câștigându-și existența. Dar am văzut și oameni corupți, care trăiesc doar din minciună și înșelăciune, care prosperă și sunt invidiați pentru bunăstarea lor. Am văzut oameni atenți cu privire la ceea ce mănâncă și beau, considerând trupul lor un templu al Duhului Sfânt, și care totuși s-au îmbolnăvit de boli grave. Dar am văzut și oameni necumpătați, dar sănătoși tun. Am văzut oameni care trăiesc din minciună și intrigă, dar care sunt bine văzuți în lume. Dar am văzut și oameni onești, a căror singură teamă este aceea de a nu-L supăra pe Dumnezeu, dar care sunt disprețuiți și aruncați la coșul de gunoi al societății.

Unde e dreptatea lui Dumnezeu? Cum putem înțelege făgăduințele Sale care promit fericire celor care ascultă de El și blestem celor care refuză harul Său? Este oare vreo contradicție în textul Scripturii sau contradicția se află în modul nostru de gândire, în așteptările noastre cu privire la Dumnezeu? Face Dumnezeu deosebire între cei buni și cei răi?

Această întrebare e pusă însă greșit, căci din perspectiva divină nu există oameni buni și oameni răi. Biblia ne învață ca, cel puțin din punct de vedere moral, oamenii au un numitor comun: toți sunt păcătoși. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23) – afirmă apostolul Pavel, în timp ce Solomon, în rugăciunea de consacrare a templului, face aceeași afirmație: „Căci nu este niciun om care să nu păcătuiască” (2 Cronici 6:36). Însuși Domnul Christos îl asigură pe tânărul bogat de faptul că „nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18).

Așadar, toți suntem păcătoși, deci răi, și avem nevoie vitală de harul lui Dumnezeu. E adevărat că există diferite grade de vinovăție: unii sunt mai răi, alții sunt mai puțin răi. Însă toți suntem păcătoși. În limbajul nostru imperfect, noi îi numim buni pe cei mai puțin răi și așteptăm ca Dumnezeu să-i umple de binecuvântări. Însă care om are autoritatea și expertiza morală de a stabili cine e mai bun decât altul sau, mai corect, cine este mai rău decât altul?

Criteriile noastre sunt foarte relative și nu corespund criteriilor divine. Din nefericire, nici biserica nu e scutită de asemenea greșeli. Un membru al bisericii care a călcat Porunca a patra este disciplinat sever, în timp ce unul care minte în mod repetat este lăsat în pace. Ați văzut ca cineva să fie disciplinat pentru vorbire de rău, minciună, invidie sau ură? Eu încă nu am văzut nici măcar un singur caz, deși sunt convins că astfel de păcate sunt mult mai grave în ochii lui Dumnezeu decât altele vizibile și pedepsite de biserică.

Așadar, întrebarea dacă Dumnezeu face deosebire între cei buni și cei răi este greșită în esența ei din cel puțin două motive:

– Toți oamenii sunt păcătoși și, din acest punct de vedere, nu există oameni cu adevărat buni.

– Nu avem autoritatea și capacitatea de a stabili gradul de vinovăție al semenilor noștri.

Dacă totuși vrem să ne întrebăm pe marginea acestui subiect, ar trebui să formulăm altfel întrebarea: „Face Dumnezeu deosebire între cei credincioși și cei necredincioși?” De data aceasta întrebarea este corect pusă, căci atunci când vorbim de oameni credincioși nu înțelegem oameni sfinți, desăvârșiți, lipsiți de păcat, ci oameni cu slăbiciuni și defecte, dar care se îndreaptă cu toată ființa lor spre Dumnezeu, apelând la harul Său. La o astfel de întrebare, răspunsul este un Da! categoric. Dumnezeu a făcut și va face totdeauna deosebire între cei care se încred în El și cei care Îi întorc spatele.

Și dacă El face această deosebire, aceasta nu se datorează faptului că El ar fi arbitrar în hotărârile Sale, ci pentru că El respectă alegerea pe care o face fiecare dintre noi. Dar – s-ar putea întreba cineva: „Cum face Dumnezeu deosebire între cei credincioși și cei necredincioși din moment ce și unii și alții au parte de aceleași suferințe și lupte pe acest pământ?”

În „Cartea martirilor” scrisă de John Foxe în secolul al XVI-lea (a doua carte răspândită și citită după Biblie în acel secol), autorul relatează despre persecuțiile suportate de creștini, începând cu primul secol și până în secolul al XVI-lea. Printre cei amintiți se află și un creștin pe nume Teodorus, prins și torturat pe vremea împăratului păgân Iulian Apostatul, în secolul al IV-lea.

Autorul povestește că, după ce a fost dat jos de pe roata de tortură, Teodorus a fost întrebat cum de a putut suporta atât de calm durerile provocate de torturile nemiloase la care a fost supus. „La început am simțit durerea” – a răspuns el -, „însă după aceea a apărut lângă mine un tânăr care îmi ștergea fața de transpirație și mă răcorea cu apă rece. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-a părut rău că mi s-a dat drumul”.

Omul acesta, asemenea milioanelor de alți creștini, nu a fost scutit de suferință. Însă Domnul a fost cu el în mijlocul suferințelor, ușurându-le. Cei trei tineri din Babilonul lui Nebucadnețar nu au fost scutiți de spaima de a fi aruncați în cuptorul de foc, însă Însuși Fiul lui Dumnezeu a coborât din slava cerului pentru a fi cu ei în acel cuptor.

Pavel nu a fost scutit de suferințele provocate de acel „țepuș în carne, un sol al Satanei”, însă Dumnezeu i-a dat asigurarea: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:7,9). Daniel nu a fost scutit de a fi aruncat în groapa cu lei, însă Dumnezeu a trimis acolo îngerul Său care a ocrotit viața lui (vezi Daniel 6:22).

Nu, Dumnezeu nu ne scutește de suferințe și încercări, însă ne promite că va fi cu noi în încercare, ușurându-ne suferințele și dându-le un sens. „Fiindcă Mă iubește, zice Domnul, de aceea îl voi izbăvi, îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde, voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea” (Psalmul 91:14‑16).

„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Am fost impresionat de cazul unei tinere marcate de o suferință traumatizantă, care în ciuda bolii incurabile de care suferă, continuă să fie o luptătoare. Pe fața ei se citește un optimism contagios, izvorât dintr-o încredere de nezdruncinat în Dumnezeu, care topește și cel mai insensibil suflet.

Boala ei – „neurofibromatoză” – este o boală genetică foarte rară, întâlnindu-se un caz la 100 000 de nașteri. Boala debutează de obicei la vârsta de 5 ani și se manifestă prin apariția în timp a unor tumori neurologice (la nivelul nervului optic, al țesutului cerebral și al măduvei spinării), anomalii ale oaselor lungi, posibilitatea tulburărilor hematologice (leucemie). Frecvent se instalează orbirea.

Dramatismul bolii deja prezente, a fost amplificat de divorțul părinților ei la vârsta de 7 ani. La vârsta de 13 ani a fost începutul vieții de suferință odată cu prima operație. A urmat un număr impresionant de intervenții chirurgicale, fiecare dintre ele lăsând sechele. A fost momentul primelor mari întrebări cu privire la viață și suferință.

La ora actuală, și-a pierdut vederea din cauza unei tumori pe nervul optic, iar auzul este și el periclitat din aceeași cauză. Cu toate acestea, tânăra este optimistă și încrezătoare în Dumnezeu. Întrebată dacă și-a pus vreodată întrebarea de ce i se întâmplă tocmai ei aceste lucruri, a răspuns:

„Nu am dreptul să-L întreb pe Dumnezeu de ce mi se întâmplă tocmai mie toate aceste lucruri, ci datoria mea este să-mi pun întrebarea: Ce ar trebui să fac ca să împlinesc planul lui Dumnezeu pentru mine? Dumnezeu m-a lăsat așa, nu pentru a fi nemulțumită, ci pentru a arăta slava Lui în viața mea și a demonstra ce poate face într-un corp plin de suferință.”

Răspunsurile ei sunt o mustrare pentru noi cei care, poate suntem sănătoși, dar suntem plini de necredință în fața încercărilor vieții. Revin la întrebarea: „Face Dumnezeu deosebire între copiii Săi credincioși și copiii Săi răzvrătiți?” Categoric, Da! Deși El nu așază un clopot de sticlă deasupra celor care sunt ai Lui, ocrotindu-i întotdeauna de suferințele și necazurile vieții, El face însă altceva mult mai important pentru ei: El coboară din slava cerului și Se așază lângă fiecare suflet care suferă, aducându-i pacea Sa și mângâierea mântuirii. Mai mult de-atât, ce mai dorim?

Însă, dacă deosebirea pe care Dumnezeu o face între copiii Săi și cei necredincioși nu este atât de evidentă uneori în această viață, va veni o zi în care deosebirea va fi văzută de întregul Univers. Căci El ne promite: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor. Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său care-i slujește. Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3:17,18).

Lori Balogh