Romani 14,17: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură”
„Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.”
Textul citat mai sus este folosit de unii comentatori pentru a demonstra că în cadrul Noului Legământ creștinii nu mai au obligația de a se supune prevederilor legilor sanitare din Vechiul Testament, referitoare în special la alimentație.
Deosebirea dintre animalele curate și necurate, așa cum este făcută în Leviticul 11, este considerată de domeniul trecutului, aparținând legii mozaice, abrogată odată cu prima venire a lui Christos. În consecință, creștinii Noului Legământ pot consuma „tot ce se vinde pe piață”, fără să cerceteze ceva din pricina cugetului (vezi 1 Corinteni 10,25), căci „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură” (Romani 14,17).
Dar oare un creștin poate consuma fără mustrări de conștiința chiar orice se vinde pe piață? În unele piețe ale lumii creștine se vinde și carne de cal, de măgar, de broască, de câine dar și… cremă de ghete!? Poate un creștin să consume orice, fără să fie mustrat în cugetul lui?
Întorcându-ne la Romani 14,17, vom putea înțelege sensul adevărat al celor spuse de apostol doar dacă admitem că în acest capitol Pavel nu ia în discuție legea lui Moise. Această lege, cu diferitele ei prevederi ceremoniale, incluzându-le și pe cele referitoare la animalele curate și necurate, nu reprezintă preocuparea lui Pavel în acest context.
Deosebirea pe care Pavel o face între cel „slab” și cel „tare” în credință nu este făcută pe baza respectării sau nerespectării prevederilor legii sanitare din legea mozaică, ci mai degrabă pe baza unor reguli ascetice pe care unii creștini din Biserica primară încercau să le împlinească.
În epistolele sale, Pavel face deseori referire la aceste tendințe ascetice, prin care unii considerau că pot intra mai repede în grația lui Dumnezeu. Un exemplu în acest sens este 1 Timotei 4,3, în care apostolul avertizează că vor veni unii care „opresc căsătoria și întrebuințarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut să fie luate cu mulțumiri de către cei ce cred și cunosc adevărul”.
O aluzie la astfel de practici ascetice, constând în abținerea de la alimente permise de Cuvântul lui Dumnezeu („bucate pe care Dumnezeu le-a făcut să fie luate cu mulțumiri”) o găsim și în Coloseni 2,21: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Aici este evident că apostolul se referă la „porunci și învățături omenești” (vezi Coloseni 2,22), nicidecum la prevederile legii mozaice din Vechiul Legământ.
Vechiul Testament nu prescrie nicăieri astfel de practici ascetice, cum sunt vegetarianismul strict sau obligativitatea de a ține alte zile de post decât cele indicate în legea mozaică (posturile din zilele de luni și joi la evrei sau miercuri și vineri la creștini).
În cartea sa „Sabatul sub foc încrucișat”, Samuele Bacchiochi aduce ca argument o recomandare dată creștinilor în capitolul 8 al Didahiilor (prima operă creștină postbiblică), în care se spune că creștinii ar trebui să postească miercurea și vinerea, și nu lunea și joia, ca iudeii (1).
Aceste prevederi ascetice (zile de post, vegetarianism strict, celibatul) nu aveau niciun temei biblic, însă apostolul Pavel nu le condamnă direct, ele nefiind în situația de a submina la acea dată Evanghelia lui Christos. Cei care doreau să fie vegetarieni puteau s-o facă, cei care posteau, puteau și ei să-și urmeze convingerile, iar cei care doreau să rămână celibatari, de asemenea puteau să-și aleagă propria cale în viață. Însă toate acestea trebuiau însoțite de toleranță reciprocă.
Atâta vreme cât anumite reguli stabilite de oameni și acceptate de unii creștini nu puneau în pericol mesajul Evangheliei, Pavel le-a tolerat, lăsând la latitudinea fiecărui credincios să procedeze potrivit conștiinței lui.
Așadar, întreaga discuție din Romani capitolul 14 nu se referă la a păzi sau a ignora vreuna dintre legile sănătății din Vechiul Testament, care nu erau de origine omenească, ci dimpotrivă, capitolul 14 ia în discuție acele obiceiuri și superstiții de origine omenească pentru care unii creștini „slabi în credință” își făceau scrupule.
O dovadă în sprijinul afirmației că Pavel nu se referă la prevederile legii mozaice cu privire la alimentele curate și necurate (vezi Leviticul capitolul 11) este folosirea cuvântului „necurat” din versetul 14: „Eu știu și sunt încredințat în Domnul Iisus că nimic nu este necurat în sine și că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat.”
Aparent, Pavel lasă la latitudinea omului să stabilească dacă o hrană este curată sau necurată, trecând peste prevederile clare din Leviticul capitolul 11. Însă cuvântul „necurat” din Romani 14,14 diferă ca sens de același cuvânt din Leviticul capitolul 11. Cuvântul „necurat” din Romani 14,14 este tradus din grecescul „koinos”, cu totul diferit ca sens de grecescul „akathartos”, folosit de Septuaginta în Leviticul capitolul 11.
În Romani, termenul „necurat” („koinos”) se referă la o hrană considerată necurată de conștiința unor creștini, din diferite motive, mai ales în legătură cu slujirea idolilor. În Leviticul, termenul „necurat” („akathartos”) se referă la o hrană impură, interzisă prin poruncă divină. Ceea ce este o mare diferență.
Acest amănunt dovedește că discuția din Romani capitolul 14 nu se referă la hrana necurată interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu, ci la hrana curată din punct de vedere biblic, dar care a fost închinată idolilor. Creștinii „slabi” își făceau scrupule cu privire la această hrană, refuzând să o consume, în timp ce creștinii „tari” (între care se număra și Pavel – vezi Romani 15,1) nu-și făceau astfel de probleme de conștiință, având în vedere argumentul adus de Pavel în Epistola către corinteni: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, știm că în lume un idol este totuna cu nimic și că nu este decât un singur Dumnezeu” (1 Corinteni 8,4).
Când Pavel afirmă în versetul 17 ca „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt”, el vrea să atragă atenția creștinilor că dincolo de cerințele lui Dumnezeu exprimate în regulile sanitare ale legii lui Moise, toate celelalte sunt doar reguli, porunci și tradiții omenești, fără valoare înaintea lui Dumnezeu.
Cei care vor să le respecte, o pot face atâta vreme cât nu-și pun încrederea în ele pentru propria mântuire. Ei nu trebuie să uite însă ceea ce ne învață Însuși Mântuitorul cu privire la orice poruncă omenească: „Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești” și „orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15,9.13).
Lori Balogh
Referințe:
(1) Samuele Bacchiochi, „Sabatul sub foc încrucișat”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2001, pag. 272
