Este important in ce zi ne inchinam ?
Unii crestini raspund: “Nu, nu este important. Pentru Dumnezeu e important doar sa ne inchinam Lui. Nu conteaza ziua.” Alti crestini, dimpotriva, afirma: “Este foarte important pentru Dumnezeu in ce zi ne inchinam Lui, caci prin aceasta dovedim ascultare de vointa Lui.” Care este adevarul ?
Dilema devine si mai acuta atunci cand citim cele scrise de apostolul Pavel in Romani 14,5: “Unul socoteste o zi mai presus decat alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare sa fie pe deplin incredintat in mintea lui.”
La o citire superficiala, apostolul Pavel pare sa aprobe ambele atitudini: si pe cei care fac deosebire intre zile in privinta inchinarii, dar si pe cei care nu fac aceasta deosebire, considerand ca toate zilele sunt la fel si ca, fie ca e vorba de sambata, fie ca e vorba de duminica, ceea ce este important este sa ne inchinam lui Dumnezeu.
La ce s-a referit Pavel cand le-a scris credinciosilor din Roma aceste lucruri ? Care erau acele zile speciale de care unii credinciosi tineau seama, iar altii nu ? Comentatorii Bibliei au pareri diferite cu privire la acest subiect.
Unii considera ca Pavel are in vedere o superstitie des intalnita in Antichitate, potrivit careia unele zile erau cu noroc, iar altele erau insotite de ghinion. Insa e greu de crezut ca Pavel ar fi tinut seama de astfel de superstitii, aprobandu-i si pe cei care credeau in ele si pe cei care le ignorau.
Alti comentatori considera ca Pavel se refera la anumite zile de post pe care le tineau cei mai religiosi dintre iudei. Fariseii, de exemplu, posteau de regula martea si joia, dar si in alte ocazii speciale ( Ziua Ispasirii ). Desi aceasta interpretare pare verosimila, daca Pavel ar fi avut in vedere aceste zile de post, cu siguranta ca el s-ar fi referit la post in mod direct, nu folosind un limbaj general.
Alti comentatori sugereaza ca Pavel face referire la Sabatul saptamanal, dand libertate crestinilor sa hotarasca ei insisi daca trebuie sa respecte sau nu aceasta zi ca zi de odihna si inchinare. Insa nici aceasta interpretare nu este corecta, daca privim intregul context al Noului Testament, in care Decalogul ( Legea morala ) este inaltat la adevarata lui autoritate.
Apostolul care le-a scris acelorasi credinciosi din Roma ca “Legea este sfanta si porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ), asigurandu-ne ca “noi intarim Legea” ( Romani 3,31 ), nu putea sa se contrazica lasand ascultarea de una din poruncile Decalogului la liberul arbitru al omului. Atitudinea lui Pavel fatza de Legea morala, asa cum este ea exprimata in Cele Zece Porunci, reiese clar din epistolele sale in care citeaza din Lege ( Romani 13,9 ) si ne ofera chiar si o parafrazare a Decalogului ( 1 Timotei 1,8-10 ).
Exista insa si o a patra interpretare a zilelor de care aminteste Pavel in Romani 14,5 si care este cea mai plauzibila. Aceasta sustine ca zilele la care face referire apostolul sunt acele zile speciale din calendarul iudaic, in afara de Sabatul saptamanal, zile care includeau atat sarbatorile prevazute in legea mozaica ( Leviticul 23: Pastele, Azimele, Cincizecimea, Trambitele, Ziua Ispasirii si Corturile ), cat si alte sarbatori ca Luna noua ( prima zi a fiecarei luni ) si Purim ( o sarbatoare introdusa pe vremea Esterei ).
Unele din aceste zile de sarbatoare iudaice erau pazite ca zile de Sabat, credinciosii abtinandu-se de la anumite lucrari. Exista totusi o distinctie evidenta intre aceste sabate ceremoniale si Sabatul saptamanal al zilei a saptea. Niciuna din aceste sarbatori nu erau prevazute in Cele Zece Porunci. Ele erau sarbatori anuale sau lunare ( Luna noua ), nicidecum saptamanale ca Sabatul zilei a saptea.
Problema aparuta in Biserica primara , alcatuita atat din iudei crestinati, cat si crestini dintre neamuri, era legata de continuarea pazirii acestor zile de sarbatoare iudaice sau de renuntarea la ele.
Comunitatea din Roma, pe care nu Pavel o fondase, a cunoscut o situatie speciala la mijlocul secolului I d.Chr. In anul 49 d.Chr., imparatul roman Claudiu a dat ordin ca toti iudeii, fie crestini, fie necrestini, sa paraseasca Roma. Cu ocazia acelui decret, Aquila si Priscila, doi crestini apartinand comunitatii din Roma, au plecat si ei, ajungand in Corint, unde l-au intalnit pe Pavel ( Faptele apostolilor 18, 1.2 ).
Astfel, pentru un timp, comunitatea din capitala imperiului a fost alcatuita exclusiv din crestini dintre neamuri. Insa dupa cativa ani, iudeii s-au intors in cetate, fapt cunoscut de Pavel, deoarece si Aquila si Priscila se intorsesera la Roma ( Romani 16, 3 ).
Asadar, atunci cand Pavel a scris Epistola catre romani, iudeii se intorsesera la Roma, ei fiind negresit si intemeietorii acelei comunitati. Insa la intoarcerea lor, comunitatea era condusa acum de crestini dintre neamuri, ceea ce a condus la tensiuni care au imbracat uneori forme teologice.
Cand Pavel a scris epistola sa, tensiunile din sanul comunitatii din Roma erau evidente, iar capitolul 14 surprinde o parte dintre acestea. In timp ce iudeii crestini sustineau ca toti crestinii trebuie sa respecte toate sarbatorile si obiceiurile iudaice, crestinii dintre neamuri sustineau ca ei nu au aceasta obligatie.
Unul din subiectele controvesate era legat de mancare, subiect tratat de Pavel atat in Romani 14, cat si in 1 Corinteni 8. Al doilea subiect controversat in comunitatea din Roma era cel legat de sarbatorile iudaice ( nu Sabatul saptamanal ! ), pe care iudeii pretindeau ca trebuie sa le tina si crestinii dintre neamuri ( Romani 14,5.6 ).
In epistola sa, Pavel incearca sa linisteasca spiritele aprinse din comunitatea din Roma, indemnand la toleranta reciproca. Daca iudeii crestini doreau sa tina in continuare unele sarbatori iudaice, erau liberi sa o faca, insa nu aveau dreptul sa-i judece pe fratii lor dintre neamuri daca acestia nu considerau necesar sa le respecte.
In timp ce sustine importanta Legii morale, pe care o considera “sfanta”, iar “porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ), Pavel incearca sa darame zidul de despartire dintre crestinii iudei si cei dintre neamuri, unindu-i in Christos. Or, aceasta unire el incearca sa o realizeze prin anularea obligativitatii pazirii de catre neamuri a unor sarbatori iudaice, care nu aveau nicio semnificatie morala.
Tema principala a capitolului 14 din Romani este toleranta crestina: atat din partea iudeilor, cat si din partea crestinilor dintre neamuri. Ambele parti trebuiau sa manifeste sensibilitate fatza de constiinta religioasa a celorlalti, respectand punctul lor de vedere, chiar daca nu era identic cu al lor.
Nimeni nu are dreptul sa se aseze in locul lui Dumnezeu pentru a-l judeca pe fratele sau, chiar daca acesta are o conceptie diferita de a lui. In probleme care nu sunt legate de principiile adevarului si care nu sunt de natura morala, fiecare trebuie sa raspunda inaintea lui Dumnezeu.
Chiar si astazi, daca cineva considera ca trebuie sa respecte obiceiuri iudaice, e liber sa o faca. De asemenea, e liber sa nu le respecte, daca asa ii dicteaza constiinta. Important este sa ne toleram unii pe altii, in dragoste, asa cum le sta bine unor adevarati frati in credinta. Doar astfel se va implini marele ideal al lui Pavel:
“Pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos, ca sa nu mai fim copii, purtati de orice fel de invatatura… ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos.” ( Efeseni 4, 13-15 ).
Lori Balogh
