Ilustrații despre înțelepciune
Fericiri deghizate
Un țăran avea un teren greu de prelucrat. Avea doar un fiu care-l ajuta, și un cal cu care ara. Într-o zi, îi fugi calul de acasă. Vecinii veniră la țăran și-i plânseră de milă pentru această nenorocire. Dar țăranul rămase liniștit și le spuse:
„De unde știți că este nenorocire?”
Câteva săptămâni după aceea, calul se întoarse înapoi și aduse cu sine zece cai sălbatici. Vecinii veniră să-l felicite pe țăran pentru norocul său. Dar țăranul rămase liniștit și le spuse:
„De unde știți voi că este un noroc?”
O săptămână mai târziu, feciorul călări pe unul dintre acești cai sălbatici și-și fractură piciorul. Acum țăranul nu mai avea niciun fecior care să-l ajute. Vecinii veniră din nou ca să-l compătimească pentru această nenorocire. Dar țăranul rămase liniștit și le spuse:
„De unde știți că este o nenorocire?”
În săptămânile următoare izbucni un război și soldații veniră prin vale pentru a-i lua pe tineri la oaste. Doar feciorul țăranului n-a fost luat pentru că avea piciorul rupt.
Povestea prințului înțelept
Se povestește despre un rege, care avea doi fii, că i-a chemat într-o zi la el și le-a spus:
„Aveți fiecare câte un galben că să cumpărați ceva care să umple întreaga sală a tronului. Acela dintre voi care va reuși să umple toată sala cu doar un galben, va moșteni tronul.”
Unul dintre băieți s-a gândit să cumpere paie, cel mai ieftin produs posibil, însă nici măcar paie nu a putut cumpăra suficient de multe ca să umple întreaga sală.
Celălalt a cumpărat o lumânare, a aprins-o, și întreaga sala s-a umplut de lumină. Pentru că a știut să umple sala cu mai puțin de un galben, el a primit tronul tatălui său.
Profesorul de filozofie
Un profesor de filozofie stătea în fața clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin și aceștia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenți dacă borcanul era plin, iar aceștia au fost de acord că era.
Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenți cum stătea treaba iar aceștia au răspuns în cor: „Pliiin”! Profesorul a scos de sub catedră două căni cu suc pe care le-a turnat în borcan umplându-l de această dată definitiv. Studenții au râs.
”Acum” – a spus profesorul după ce hohotele s-au domolit -, „aș dori să înțelegeți că acest borcan reprezintă viața voastră. Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sănătatea, prietenii și pasiunile voastre, și că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viața voastră ar fi tot plină. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi: serviciul, casa, mașina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte. Dacă veți începe cu nisipul” -a continuat el -, „nu veți mai avea unde să puneți mingile de golf și pietricelele.
La fel și în viață, dacă îți irosești tot timpul și energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine. Acordă atenție lucrurilor importante pentru fericirea ta. Joacă-te cu copiii, fă-ți controale medicale periodic, ieși cu prieteni/prietena/soția în oraș la cină, joacă-te; vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine știe ce dispozitiv. Ai, în primul rând, grija de mingile de golf, ele contează cu adevărat. Stabilește-ți prioritățile, restul e doar nisip.”
Unul dintre studenți a ridicat mâna, interesându-se ce reprezentau cele două căni de suc.
Profesorul i-a răspuns zâmbind:
„Mă bucur că întrebi asta. Ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viața ta, e loc întotdeauna pentru două căni de suc, împreună cu un prieten.”
Înțelepciunea lui Socrate
În Grecia antică, Socrate (469‑399 î.Ch.) era foarte cunoscut pentru înțelepciunea lui. Într-o zi, el s-a întâlnit întâmplător cu cineva care i-a spus:
„Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum despre unul dintre cunoscuții tăi?”
„Stai o clipă” – replică Socrate. „Înainte să-mi spui, aș vrea să treci prinț-un mic test, numit „Testul celor trei.”
„Testul celor trei?”
„Da” – a continuat Socrate. „Înainte să-mi vorbești despre cunoscutul meu, să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al adevărului: Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
„Nu” – spuse omul. „De fapt eu am auzit doar.”
„În regulă” – zise Socrate. „Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum, să încercăm testul al doilea, cel al binelui: Ceea ce vrei să-mi spui despre cunoscutul meu este ceva de bine?”
„Nu, dimpotrivă…”
„Deci” – a continuat Socrate -, „vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit și Socrate a continuat.
„Există o a treia probă – filtrul utilității: Ceea ce vrei să-mi spui despre el, îmi este de folos?”
„Nu, nu chiar…”
„Ei bine” -a conchis Socrate -, „dacă ceea ce vrei să-mi spui nu știi dacă e adevărat, nici nu e bine, nici măcar de folos, atunci, de ce să-mi spui?”
Epitaf
Următoarele cuvinte au fost scrise pe mormântul unui preot anglican (1100) în criptele abației Westminster:
„Când eram tânăr și liber, și imaginația mea nu avea limite, visam să schimb lumea. Îmbătrânind, am devenit mai înțelept și am descoperit că lumea nu se poate schimba. Atunci mi-am redus din obiective și am decis să-mi schimb doar țara.
Dar, la fel, și ea părea de neclintit. Ajungând la apusul vieții, într-o ultimă încercare disperată, mi-am propus să schimb doar familia mea, să-i schimb pe apropiații mei. Dar, din păcate, nu mai aveam pe nimeni.
Și acum, când mă aflu pe patul de moarte, dintr-o dată îmi dau seama că, dacă m-aș fi schimbat eu mai întâi, prin exemplul meu mi-aș fi schimbat familia; apoi, inspirat și stimulat de ea, aș fi putut să fac bine țării mele și, cine știe, poate chiar aș fi reușit să schimb lumea.”
O mână mai mare
Un băiețel a mers cu mama lui la un magazin din cartier. Era anotimpul cireșelor. Vânzătorul îi spuse copilului că poate să ia o mână de cireșe din coșurile de la tejghea. Văzând că băiatul ezită, vânzătorul luă o mână plină de cireșe și le puse în palmele deschise ale băiatului…
Mai târziu mama l-a întrebat:
„Fiule, de ce nu ai luat cireșe atunci când ți-au fost oferite?”
„Pentru că mâna lui este mai mare decât a mea!” – a fost răspunsul rapid și înțelept al copilului.
Mai bine să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne ofere ce și cât știe El că e bine pentru noi, decât să ne luăm noi singuri. El ne va oferi mult mai mult decât ne imaginăm noi.
Culegere de Lori Balogh
