Ilustrații despre smerenie, umilință, modestie
În căutarea unei soții
Soren Kierkegaard, marele teolog danez, relatează povestea unui prinț care căuta o fecioară potrivită pentru a-i fi regină. Într-o zi, în timp ce trecea prin satul în care îl trimisese împăratul cu treaba, ochii i s-au oprit asupra unei fete prea-frumoase din sectorul sărac al acelui loc. În zilele ce au urmat, nu de puține ori a avut ocazia să o mai vadă pe acea tânăra frumoasă, de care până la urmă s-a și îndrăgostit.
Toate bune și frumoase, doar că nu știa cum să-i ceară mâna. Ar fi putut să-i poruncească să se căsătorească cu el, dar chiar și un prinț își dorește ca mireasa lui să consimtă liber și nesilită de nimeni să-i fie soție. De asemenea, ar fi putut să se îmbrace în uniforma cea mai frumoasă, să meargă la fată acasă cu trăsura regală trasă de șase cai. Dar dacă ar fi procedat așa, atunci nu ar fi putut fi sigur că tânăra îl iubește sau doar e copleșită de splendoarea regală.
Prințul a venit însă cu o altă soluție: Și-a dezbrăcat roba regală, s-a mutat în sat, intrând nu cu coroana pe cap, ci îmbrăcat în straie țărănești, a trăit în mijlocul sătenilor, cunoscându-le grijile și preocupările, și învățându-le limba. Cu timpul, tânăra a ajuns să îl iubească pentru caracterul lui și pentru că el o iubise mai întâi.
Nemulțumitul și gândacul
Într-o fabulă, Thomas Hilton povestește despre un om numit Horville Sash, care avea cea mai de jos slujbă dintr-o mare companie: sorta scrisorile într-o cameră aflată în subsolul clădirii companiei. Într-o zi, privind spre podea, a văzut un gândac. Dorind să-l strivească, și-a ridicat piciorul, dar chiar atunci gândacul i-a spus:
„Nu mă omorî! Cruță-mi viața, și-ți voi împlini cea mai mare dorință!”
Horville l-a ascultat și i-a spus că cea mai mare dorință a lui era să fie promovat și să lucreze la etajul al doilea. Dorința i-a fost îndeplinită chiar a doua zi. În timp ce lucra la acest etaj, Horville a auzit pași pe tavan. De aceea, s-a gândit că un etaj mai sus înseamnă și un salariu mai mare. Și i-a cerut gândacului să lucreze la etajul al treilea. Ambițiile lui nu s-au oprit însă aici, așa că a ajuns să lucreze la etajul al 10‑lea, apoi la al 20‑lea, apoi la al 78‑lea și tot nu era mulțumit.
Într-o zi, în timp ce lucra la etajul al 96‑lea, a observat o scară care ducea mai sus. Ajuns pe terasa acelei clădiri, se considera a fi cel mai cu vază om din companie. În timp ce-și admira poziția, Horville a observat într-un colț, un tânăr așezat în genunchi și cu ochii închiși.
Întrebat ce face acolo, tânărul a spus că se roagă lui Dumnezeu care este sus în ceruri. Auzind răspunsul băiatului, inima lui Horville a fost cuprinsă de o mare întristare:
„Crezi că este cineva mai sus și mai mare decât mine?”
„Cu siguranță” – i-a răspuns băiatul. Atunci Horville a chemat imediat gândacul:
„Pune-mă în acea poziție în care numai Dumnezeu ar putea fi dacă ar coborî pe pământ!”
Gândacul i-a împlinit dorința, iar în ziua următoare Horville a început din nou să lucreze în camera de sortat scrisori de la subsolul clădirii.
O predică ce umblă
Într-o după-amiază a anului 1953, în gara orașului Chicago s-au adunat oficialitățile și reporterii pentru a-l întâmpina pe câștigătorul premiului Nobel pentru pace al anului 1952. La câteva minute după sosirea trenului, un bărbat uriaș, cu părul vâlvoi, a coborât din tren. Blițurile aparatelor de fotografiat au fulgerat, iar oficialitățile orașului s-au apropiat cu mâinile întinse. Diferiți oameni au început să-i spună cât sunt de onorați de vizita lui. Omul le-a mulțumit politicos, iar apoi, privind peste capetele mulțimii, a cerut să fie scuzat un moment.
A pășit printre oameni până a ajuns la o femeie de culoare, care se lupta cu două valize mari. I-a luat bagajele și cu un zâmbet a însoțit femeia până la autobuz. A ajutat-o să urce și i-a urat drum bun. Apoi s-a întors la mulțimea care-l aștepta și a spus:
„Vă rog să mă scuzați că v-am făcut să mă așteptați!”
Acel om era Albert Schweitzer, faimosul doctor misionar, care și-a petrecut viața ajutând săracii din Africa. Ca răspuns la fapta lui Schweitzer, unul dintre membrii comitetului de primire i-a spus plin de admirație reporterului de lângă el:
„Este prima dată când văd o predică umblând!”
Thomas Jefferson
Nu se prea aude ca un om bogat să se facă de bunăvoie sărac, însă Thomas Jefferson, președintele SUA, a fost un astfel de om. El a părăsit luxul splendidei reședințe Monticello pentru a trăi într-o casă simplă de tot, în Washington D.C.
Odată, un bărbat din Connecticut, în timp ce călărea prin Washington, a fost surprins să vadă un om îmbrăcat într-un modest costum de călărie, plimbându-se pe un splendid cal de rasă.
„Ascultă, omule, cât vrei să-ți dau pentru calul ăsta?”
„Nu e de vânzare, dar la ce vă trebuie un alt cal?”
„Să mă ducă departe de acest oraș. Nu pot să-l sufăr pe omul această, pe Jefferson!”
„Da? Dar l-ați întâlnit vreodată?”
„Nu, dar l-aș recunoaște imediat. Poartă haine luxoase, două ceasuri de aur la mână și câte un inel pe fiecare deget. Ipocritul! Vorbește despre egalitate între oameni, dar el trăiește ca un rege.”
„Eu cred că sunteți greșit informat” – îi spuse noua cunoștință. „Jefferson nu se îmbracă mai bine decât mine. Uitați, mâine am treabă la Casa Alba. Fiți acolo la ora 10 și eu vă voi aranja o audiență.”
A doua zi, la intrarea în holul Casei Albe, omul cu modestul costum de călărie aștepta sosirea vizitatorului din Connecticut. Tocmai când să-și întâmpine musafirul, apăru un servitor:
„Domnule Președinte” – spuse acesta, înmânându-i o scrisoare. Rușinat și încurcat, omul din Connecticut se întoarse și o luă la fugă pe scările Casei Albe, fără să-și mai salute cunoștința din ziua precedentă – președintele Thomas Jefferson.
Lucruri de care nu avem nevoie
Pentru Socrate o viață bună nu însemna îmbuibare, lux și trândăvie. Mantia de purpură, stofele argintii și aurii nu sunt bune decât pentru actorii care joacă într-o piesă de teatru, dar cu totul inutile pentru fericirea vieții. Plimbându-se în agora, marea piață a Atenei, privea cu ironie tarabele încărcate cu tot felul de mărfuri care stârnesc admirația și poftele cumpărătorilor și spunea:
„Ce de lucruri de care eu nu am nevoie!”
Culegere de Lori Balogh
