Când Cel ce te dezamăgește este chiar Dumnezeu
„Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată. Totuși, era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi.”
Psalmul 73,1‑3
La începutul oricărei noi relații pe care o stabilim, avem anumite așteptări de la persoana cu care intrăm în relație. Dacă ne împrietenim cu cineva, ne așteptăm ca noul prieten să ne înțeleagă și să ne sprijine în momentele grele ale vieții, să nu aibă interese meschine și să fie un om în care ne putem încrede pe deplin la bine, dar mai ales la rău.
Dacă relația este de căsătorie, ne așteptăm ca soțul sau soția să fie un „ajutor potrivit”, un suflet-pereche, cu care să putem străbate cărările atât de întortocheate ale vieții, sprijinindu-ne unul pe celălalt, completându-ne unul pe celălalt și iubindu-ne unul pe celălalt.
Dacă ne schimbăm locul de muncă și intrăm într-o nouă relație cu șefii și colegii de muncă, ne așteptăm să fim respectați, să ni se acorde drepturile cuvenite și să fim remunerați corect, conform muncii depuse. Dacă ne mutăm într-o nouă locuință, ne așteptăm ca vecinii să fie liniștiți, respectuoși și să nu ne creeze probleme. Și exemplele pot continua.
Este firesc să avem așteptări în noile relații pe care le stabilim? Desigur! Dar ce se întâmplă atunci când suntem înșelați în așteptările noastre? Care este reacția noastră atunci când constatăm că așa-zisul nou prieten urmărește de fapt interese meschine, când partenerul de viață nu trage la același jug, când colegii de muncă nu ne respectă și patronul nu ne plătește după munca depusă, iar noii noștri vecini se dovedesc gălăgioși și incomozi?
În mod inevitabil apare dezamăgirea (decepția, descurajarea, deziluzia) – un sentiment de profundă amărăciune sufletească. Dacă nu îți blochează înaintarea pe cărările vieții, cu siguranță acest sentiment va constitui o frână pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.
Dezamăgirile pe care le trăim în această viața sunt direct proporționale cu așteptările și speranțele pe care le cultivăm, dar și cu statutul persoanei care ne dezamăgește. Cu cât sperăm și așteptăm mai mult de la o relație, cu atât dezamăgirea este mai profundă. Cu cât persoana de care se leagă speranțele și așteptările noastre are un statut mai înalt și este mai importantă în ochii noștri, cu atât dezamăgirea este mai mare. Una este să fim dezamăgiți de vânzătorul de la brutărie, alta este să fim dezamăgiți de partenerul de viață și alta este să fim dezamăgiți de pastorul sau preotul care păstorește biserica pe care o frecventam.
Atunci când trăim experiență dezamăgirii în privința relațiilor cu semenii noștri, după o perioadă de confuzie, întrebări interioare, supărare sau poate chiar revoltă, găsim soluții să ieșim de sub presiune. Dacă ne dezamăgește un prieten nou, renunțăm la acea relație de prietenie; dacă ne dezamăgește partenerul de viață, ne separăm sau poate chiar ajungem la divorț; dacă ne dezamăgesc colegii sau patronul de la noul loc de muncă, schimbăm jobul; iar dacă ne dezamăgesc vecinii gălăgioși, schimbăm locuința.
Dar ce facem atunci când cel ce ne dezamăgește este chiar Dumnezeu? Ce facem atunci când, intrând într-o relație cu El și încheind legământul botezului, așteptările noastre cu privire la El și la viața noastră nu se împlinesc?
Ne așteptăm să fim ocrotiți de boală și totuși ne îmbolnăvim și noi, copiii Săi. Ne așteptăm să fim binecuvântați cu prosperitate, potrivit promisiunilor Scripturii, și totuși avem parte de lipsuri materiale. Ne așteptăm să avem relații armonioase în biserică și totuși vedem tensiuni între membri. Ne așteptăm să avem o pace sufletească pe care să nu o tulbure nimeni și nimic, și totuși avem parte de lupte interioare teribile cu natura noastră decăzută, cu înclinațiile noastre rele, dar și cu păcatul și cu corupția din jurul nostru.
Pe data de 28 decembrie 2013, credincioșii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Lilongwe, Malawi se îndreptau, ca de obicei, spre sala de cult, pentru a participa la serviciile divine. Se așteptau la multe binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Însă în acea zi, s-a întâmplat o tragedie: clădirea bisericii a fost lovită de un fulger chiar în timpul serviciului divin din Sabat. Au murit pe loc opt credincioși, iar alții au fost răniți. Imediat după nenorocire, un ziarist local scria: „Adventiști și neadventiști sunt șocați.” Automat, gândurile tuturor s-au îndreptat spre Dumnezeu cu întrebarea: „De ce a îngăduit Dumnezeu să li se întâmple oamenilor buni așa ceva?”
Ce facem când Cel care ne dezamăgește este Însuși Dumnezeu? Când dezamăgirile noastre sunt legate de relația cu semenii noștri, soluția este simplă: renunțăm la relațiile respective, înlocuindu-le cu altele. Dar pe Dumnezeu cu cine Îl înlocuim, știind bine ca El este singurul Dumnezeu adevărat și că nu există un alt dumnezeu afară de El?
Dacă am fi politeiști și ne-ar dezamăgi unul dintre zei, am alerga la altul care ni s-ar părea mai bun. În religiile politeiste acest lucru este des practicat încă din Antichitate. În hinduism, de exemplu, dacă un închinător este dezamăgit de zeul Shiva, poate să se îndrepte spre zeul Vishnu pentru a se închina lui. Iar dacă nici acest zeu nu îi împlinește așteptările, se poate îndrepta spre popularul zeu Krishna. Sau spre unul dintre cei aproximativ trei milioane de zei hinduși.
Însă noi știm că „chiar dacă ar fi așa-numiți „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți „dumnezei” și mulți „domni”), totuși pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” (1 Corinteni 8,5.6).
Ioan ne relatează în Evanghelia sa despre o mare criză care s-a produs în Galileea între ucenicii Mântuitorului. După o predică profundă a lui Iisus, în care a vorbit despre „Pâinea vieții” și necesitatea ca cei care Îl urmează să mănânce trupul Fiului omului și să bea sângele Lui (vezi Ioan 6,51.53.54), mulți dintre ucenici au rămas contrariați: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?… Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” (vers.52.60).
Urmarea? „Din clipa aceea, mulți dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El” (vers.66). Văzându-i plecând din preajma Sa, Iisus S-a îndreptat spre cei doisprezece și i-a întrebat: „Voi nu vreți să vă duceți?” „Doamne”, i-a răspuns SȘimon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (vers.67.68).
Observați un amănunt important în răspunsul lui Petru: el nu întreabă: „Unde să ne ducem?”, căci ucenicii aveau unde să se ducă: înapoi la casele lor, în satele lor. El nu întreabă nici „La ce să ne ducem?”, căci ucenici aveau la ce să se întoarcă: la vechile lor ocupații, la plasele lor de pescuit. Când Petru întreabă „La cine să ne ducem?”, el își exprimă credința că pentru ucenici nu există un alt Dumnezeu și un alt Mântuitor decât Iisus Christos.
Noi nu avem un alt dumnezeu la care să alergăm dezamăgiți de Cel căruia ne închinăm și căruia Îi slujim acum, căci un astfel de dumnezeu nu există. Da, unii aleargă la Satana, devenind închinătorii lui, însă el nu este dumnezeu, ci creatură. Și atunci, nu avem decât două opțiuni: fie Îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, ne răzvrătim împotriva Lui și încercăm să devenim atei, rupând orice relație cu El, fie rămânem lângă El, continuând să ne încredem în dragostea, dreptatea și înțelepciunea Lui, chiar dacă nu înțelegem tot ce se întâmplă.
În general, atunci când un om e dezamăgit de Dumnezeu, își pune tot felul de întrebări care, în esență, se rezumă la una singură: De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni și lucruri bune oamenilor răi? Dacă există un Dumnezeu în cer, un Dumnezeu drept și iubitor, așa cum Îl descrie Scriptura, de ce îngăduie să se întâmple atâtea nedreptăți și nenorociri pe pământ?
Un pastor contemporan cu marele Spurgeon Îi reproșa lui Dumnezeu după moartea soției sale: „Eu, care sunt rău, dacă aș fi văzut un câine lovit în drum și aș fi avut putere, l-aș fi vindecat și l-aș fi scăpat de la moarte. Dar Tu nu ai ținut cont de soția mea, care Te-a slujit așa de credincioasă. Ai disprețuit rugăciunea noastră și nu Ți-a păsat de lacrimile noastre.”
Astfel de întrebări, reproșuri și chiar acuzații la adresa lui Dumnezeu s-au născut nu doar în sufletele unor oameni de rând. Bărbați ai credinței de pe paginile Scripturii s-au confruntat și ei cu astfel de întrebări și dezamăgiri legate de Dumnezeu. Citiți mărturiile lui Iov, Ieremia, Habacuc, Asaf, David și Ilie, mărturii care demonstrează că acești oameni ai lui Dumnezeu, într-un anumit moment al relației lor cu El, au fost profund descurajați, unii dintre ei chiar blestemându-și ziua nașterii lor (vezi Ieremia 20,14‑18; Iov cap.3).
După cea mai simplă logică, Acel Dumnezeu care Se descoperă pe Sine ca fiind „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34,7) pare să Se comporte contrar acestei descoperiri, dovedind insensibilitate față de suferințele copiilor Săi.
Orice om gândește că dacă el, o ființă nedesăvârșită, își poate ierta copilul atunci când greșește, dorindu-i tot binele posibil, Dumnezeu ar trebui să procedeze la fel. Iisus întărește această concepție, afirmând: „Deci dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer” (Matei 7,11).
Aproape toți, fără excepție, avem astfel de așteptări de la Dumnezeu și foarte puțini recunosc, asemenea tâlharului pocăit de pe cruce: „Pentru noi este drept, căci primim răsplataă cuvenită pentru fărădelegile noastre” (Luca 23,41).
Toate dezamăgirile noastre pornesc de la premisa că oamenilor buni trebuie să li se întâmple doar lucruri bune, iar oamenilor răi, doar lucruri rele. În niciun caz invers! Aceasta prejudecată se afla și în gândirea iudeilor contemporani cu Iisus. Nici ucenicii Domnului nu au rămas imuni la această prejudecată. În momentul în care l-au văzut pe un orb din naștere, pe baza prejudecății că oamenilor buni trebuie să li se întâmple doar lucruri bune, iar oamenilor răi, doar lucruri rele, ei L-au întrebat pe Domnul: „Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9,2).
Ei gândeau că dacă acestui om i s-a întâmplat o asemenea nenorocire încât să se nască orb, cineva trebuie să fi fost rău: ori el, ori părinții lui. Doar că întrebarea lor era complet lipsită de logică. Cum ar fi putut acest orb să păcătuiască înainte de a se naște orb? Iar dacă ar fi păcătuit părinții lui (erau răi!?), potrivit aceleiași prejudecăți nu lor ar fi trebuit să li se întâmple nenorocirea?
În răspunsul Său, Mântuitorul demontează până la ultimul „șurub” prejudecata contemporanilor Săi: „Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,3).
Întrebarea: De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni și lucruri bune oamenilor răi are trei premise: 1) Unii oameni sunt „buni”; 2) Anumite lucruri care li se întâmplă oamenilor „buni” sunt rele; 3) Anumite lucruri care li se întâmplă oamenilor răi sunt bune. Însă ambele premise sunt greșite, conducând la concluzia (logică de altfel!) că Dumnezeu este nedrept și că noi am proceda mult mai corect dacă am fi în locul Lui.
Astfel de concluzii greșite au tras chiar oameni ai lui Dumnezeu. Referindu-se la felul în care Dumnezeu Se raportează la oamenii „silnici”, Iov spune: „Și totuși, Dumnezeu prin puterea Lui, lungește zilele celor silnici și iată-i în picioare când nu mai trăgeau nădejde de viață. El le dă liniște și încredere, are privirile îndreptate spre căile lor” (Iov 24,22.23).
Asaf, în momentele sale de descurajare, observă și el „fericirea celor răi”: „Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte și trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferințe omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. De aceea, mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima… Așa sunt cei răi, totdeauna fericiți și-și măresc bogățiile” (Psalmul 73,4‑7.12).
Observați ce afirmă Iov și Asaf? Că oamenilor răi li se întâmplă lucruri „bune”, fapt care le creează confuzie, știind bine că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și neprihănit.
În ceea ce-l privește pe el personal, de altfel un om consacrat lui Dumnezeu, Asaf afirmă: „Degeaba mi-am curățat eu inima și mi-am spălat mâinile în nevinovăție, căci în fiecare zi sunt lovit și în toate diminețile sunt pedepsit” (Psalmul 73,13.14). Adică oamenilor „buni” li se întâmplă lucruri rele. Să luăm în discuție cele trei premise amintite:
1) Prima premisă greșită:Unii oameni sunt buni.
Este cu adevărat un om bun în natura lui? Problema „bunătății” naturii umane este rezolvată de Domnul Iisus în dialogul pe care l-a purtat cu tânărul bogat. La întrebarea fruntașului națiunii iudaice: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”, Iisus răspunde, dezarmându-l nu doar pe acest tânăr, dar și pe toți cei care de-a lungul veacurilor s-au considerat buni: „Pentru ce Mă numești bun? a zis Iisus. Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10,17.18).
Apostolul Pavel continuă ideea exprimată de Iisus, afirmând că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Privind apoi la sine, în lumina caracterului Mântuitorului, același apostol spune: „Eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” și „nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească” (Romani 7,14.18).
Așadar, cine dintre oameni, chiar dintre cei mai credincioși urmași ai lui Christos, poate afirma despre sine că este bun și, prin urmare, Dumnezeu ar trebui să-i răsplătească bunătatea binecuvântându-l non stop?
2) A doua premisă greșită: Anumite lucruri care li se întâmplă oamenilor „buni” sunt rele.
După care criterii considerăm noi că anumite lucruri sunt bune sau rele? Iată câteva exemple care ar trebui să ne dea de gândit:
– Când tânărul Iosif, aflat la vârsta adolescenței, a fost vândut de frații săi și dus în Egipt ca sclav, apoi atunci când a făcut închisoare pentru că a dorit să-și păstreze integritatea morală, a fost acesta un lucru bun sau rău? Oare care erau gândurile lui cu privire la ceea ce i se întâmpla atunci când trecea cu caravana străinilor pe lângă dealurile unde știa că se aflau corturile tatălui său? Nu ne e greu să ne imaginăm câte întrebări fără răspuns și câte nedumeriri au chinuit sufletul lui în acele momente.
Cu siguranță, în acele împrejurări nefaste pentru el, Iosif gândea că ceea ce i se întâmpla era un lucru din cale afară de rău. Însă anii au trecut și, privind în urmă, după ce li s-a descoperit fraților săi, el are o cu totul altă perspectivă asupra „răului” pe care i l-au făcut frații săi, spunându-le acestora: „Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ce se vede astăzi și anume să scape viața unui popor în mare număr” (Geneza 50,20).
Același lucru care nouă ni se pare „rău”, atunci când îl privim și judecăm din perspectiva noastră îngustă, din perspectiva cerului poate fi o mare binecuvântare.
– Când Daniel a fost legat și aruncat în groapa cu lei, era acesta un lucru bun sau rău? Absurdă întrebare, nu-i așa? Oare ce simțea în acele momente „omul prea iubit și scump” al lui Dumnezeu (vezi Daniel 9,23), ajuns la vârsta senectuții? Greu de imaginat! Însă finalul îl cunoaștem: Daniel a fost ocrotit de îngerul Domnului, iar minunea atât de evidentă a mișcat întreaga curte imperială a Persiei, în frunte cu împăratul Darius.
– Era un lucru bun sau rău ca cei trei tineri credincioși să fie aruncați în cuptorul aprins din porunca lui Nebucadnețar? Din perspectivă strict personală și de moment, era un lucru cum nu se poate mai rău: să mori pentru că dorești să fii credincios poruncii lui Dumnezeu. Însă din perspectiva cerului, de acolo de unde întregul puzzle al vieții se vede clar, până la cele mai mici detalii, era un lucru bun, spre slava lui Dumnezeu.
3) A treia premisă greșită: Anumite lucruri care li se întâmplă oamenilor răi sunt bune.
Asaf vedea un lucru bun faptul că oamenii răi aveau trupul încărcat cu grăsime. Oare medicina modernă este de aceeași părere? Ce părere are un medic nutriționist cu privire la oamenii supraponderali sau obezi?
Era oare un lucru bun că tânărul fruntaș iudeu avea multe avuții? În aparență, da. Însă din perspectiva mântuirii și a relației cu Iisus, avuțiile lui au fost o piedică în calea acestei relații și a propriei mântuiri. Câți oameni care au câștigat lozul cel mare și s-au îmbogățit peste noapte nu au sfârșit în mizerie și nefericire!
Exemplele pot continua. Multe lucruri care ni s-au părut rele într-o anumită etapă a vieții s-au dovedit, după trecerea anilor, a fi spre binele nostru și spre mântuirea noastră. Iar acele lucruri „rele” care ni s-au întâmplat și al căror sens încă nu l-am deslușit, le vom înțelege pe deplin la final, când Tatăl nostru ceresc ne va descoperi întregul „puzzle” al vieții.
„De altă parte știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Romani 8,28).
Poate că atunci când ni se întâmplă lucruri „rele” ne tânguim, ne punem fel de fel de întrebări sau poate chiar murmurăm împotriva lui Dumnezeu. Mai rău decât atât, poate chiar ne răzvrătim împotriva Lui și Îi întoarcem spatele. Însă dacă am privi lucrurile dinspre viața veșnică spre viața aceasta, din perspectiva luptei dintre bine și rău și nu din perspectiva noastră îngustă, am recunoaște asemenea lui Asaf: „Când mi se amăra inima și mă simțeam străpuns în măruntaie, eram prost și fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta” (Psalmul 73,21.22).
Din aceeași perspectivă, am fi convinși, asemenea apostolului Pavel, care le scria credincioșilor din Roma „că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de voi” (Romani 8,18).
Când a murit mama mea, fiind anunțat dimineața devreme de acest lucru, am fost bulversat. Nu știam de ce Dumnezeu a îngăduit ca sfârșitul ei să fie atât de brusc, fără măcar să am ocazia să-mi iau rămas bun de la ea până în ziua învierii. În gândirea mea din acele momente, lucrul care i s-a întâmplat ei, dar și nouă, celor din familie, era un lucru cât se poate de rău. Căci ce lucru poate fi mai rău decât moartea?
Însă timpul a trecut, apele s-au limpezit și acum îmi dau seama cât de bun a fost Dumnezeu cu ea, chemând-o la odihna dintr-o dată, fără nicio avertizare. Îi era teamă de moarte și se ruga Domnului să o cheme la odihnă fără suferință. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile. A murit fără măcar să știe ce se întâmplă cu ea.
De unde știm dacă un lucru care ni se întâmplă este bun sau rău? Acel lucru nu trebuie judecat nici după emoțiile sau senzațiile de moment, nici după opinia lumii sau după cultura vremii. De exemplu, noi percepem durerea fizică fiind un lucru rău, care trebuie combătut. Dar cum ar fi viața noastră trăită aici, în condițiile păcatului, dacă nu ar exista durerea care să ne avertizeze cu privire la o boală care se strecoară în trupul nostru?
În lume există persoane care nu simt niciodată durerea fizică. Viața le este permanent pusă în pericol din această cauză. O simplă apendicită le poate fi fatală, căci nu există durerea care să tragă semnalul de alarmă.
Lucrurile care ni se întâmplă trebuie judecate după roadele lor. Adevăratele roade ale unui lucru „bun” sau „rău” care ni se întâmplă în viață se vor vedea mai târziu. Dacă nu în această viață, cu siguranță ca ele vor apare în viața viitoare.
Când oamenilor „buni” li se întâmplă lucruri „rele”, concluzia pripită și aproape unanimă a lumii este următoarea: Ori Dumnezeu nu există, ori, dacă există, El este nedrept și indiferent la suferința umană. Dar oare trebuie să aruncăm asupra Lui toată responsabilitatea lucrurilor rele care ni se întâmplă? Nu ni se întâmplă uneori lucruri rele pentru că noi suntem neglijenți și călcăm anumite legi puse de El în Univers?
Am amintit de tragedia care a lovit o biserica adventistă din Africa, care i-a șocat și pe credincioșii adventiști și pe cei neadventiști deopotrivă. Însă după ce apele s-au mai liniștit, un corespondent de presă își punea întrebarea: „Oare un paratrăsnet instalat pe clădirea bisericii nu i-ar fi ferit de moarte pe cei opt oameni?”
După o zi încărcată cu fel de fel de întruniri și seminarii la sediul conducerii bisericii, câțiva pastori s-au urcat într-o mașină, îndreptându-se noaptea târziu spre casă. Însă din cauza oboselii, șoferul a ațipit la volan, iar accidentul a fost inevitabil. Răni grave, spitalizare, întrebări peste întrebări. De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea tragedie, din moment ce acești oameni făcuseră ceea ce este bine? Erau doar în slujba lui Dumnezeu, nu-i așa?
Însă unul dintre pastorii accidentați, aflându-se încă pe patul spitalului, a recunoscut: „Nu Dumnezeu e responsabil pentru acest accident. Noi suntem vinovați. Nu ar fi trebuit să pornim la drum noaptea, după o zi atât de solicitantă. Am fi putut rămâne până a doua zi și am fi călătorit odihniți și în siguranță.”
De multe ori, atunci când ni se întâmplă lucruri „rele”, întindem degetul acuzator spre Dumnezeu, când de fapt ar trebui să-l întindem spre noi înșine. În concluzie, atunci când ni se pare că oamenilor „buni” li se întâmplă lucruri „rele”, dar și invers: oamenilor răi li se întâmplă lucruri „bune”, să nu uităm câteva lucruri importante:
– Niciun om nu este bun cu adevărat. Singurul bun este Dumnezeu
– Nu toate lucrurile care ni se par acum rele, sunt rele și din perspective viitorului. Dimpotrivă, ele pot fi transformate în reale binecuvântări de către Dumnezeu.
– Nu toate lucrurile care ni se par bune în această viața sunt bune și din perspectiva mântuirii. Tânărul bogat poseda multe lucruri bune, însă ele l-au separat de Iisus și de propria mântuire.
– Multe dintre lucrurile rele care ni se întâmplă sunt cauzate de neglijențele noastre. Dumnezeu nu are nicio vină dacă noi suntem neglijenți în anumite domenii.
– Acum noi trăim în timp de har, nu de judecată și pedeapsă. Cei răi, cărora li se întâmplă lucruri bune, se bucură acum de harul lui Dumnezeu. Însă, dacă nu se întorc la El, își adună o „comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecați a lui Dumnezeu” (Romani 2,5).
– „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8), iar din izvorul dragostei nu se va naște niciodată ceva rău.
„Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul și nu poți să privești nelegiuirea” (Habacuc 1,13).
„Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1,13).
„Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci!” (Psalmul 106,1).
De aceea, să nu ne îndoim niciodată de dragostea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata luptă a credinței, iar cei care vor birui îndoiala și dezamăgirea vor cânta la finalul luptei dintre bine și rău, împreună cu sfinții din toate timpurile, cântarea lui Moise și cântărea Mielului: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).
Lori Balogh
