Cand Cel ce te dezamageste este chiar Dumnezeu

Cand Cel ce te dezamageste este chiar Dumnezeu

 

„Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curata. Totusi, era sa mi se indoaie piciorul si erau sa-mi alunece pasii! Caci ma uitam cu jind la cei nesocotiti, cand vedeam fericirea celor rai.”

Psalmul 73,1-3

 

La inceputul oricarei noi relatii pe care o stabilim, avem anumite asteptari de la persoana cu care intram in relatie. Daca ne imprietenim cu cineva, ne asteptam ca noul prieten sa ne inteleaga si sa ne sprijine in momentele grele ale vietii, sa nu aiba interese meschine si sa fie un om in care ne putem increde pe deplin la bine, dar mai ales la rau.

Daca relatia este de casatorie, ne asteptam ca sotul sau sotia sa fie un „ajutor potrivit”, un suflet-pereche, cu care sa putem strabate cararile atat de intortocheate ale vietii, sprijinindu-ne unul pe celalalt, completandu-ne unul pe celalalt si iubindu-ne unul pe celalalt.

Daca ne schimbam locul de munca si intram intr-o noua relatie cu sefii si colegii de munca, ne asteptam sa fim respectati, sa ni se acorde drepturile cuvenite si sa fim remunerati corect, conform muncii depuse. Daca ne mutam intr-o noua locuinta, ne asteptam ca vecinii sa fie linistiti, respectuosi si sa nu ne creeze probleme. Si exemplele pot continua.

Este firesc sa avem asteptari in noile relatii pe care le stabilim? Desigur! Dar ce se intampla atunci cand suntem inselati in asteptarile noastre? Care este reactia noastra atunci cand constatam ca asa-zisul nou prieten urmareste de fapt interese meschine, cand partenerul de viata nu trage la acelasi jug, cand colegii de munca nu ne respecta si patronul nu ne plateste dupa munca depusa, iar noii nostri vecini se dovedesc galagiosi si incomozi?

In mod inevitabil apare dezamagirea ( deceptia, descurajarea, deziluzia ) – un sentiment de profunda amaraciune sufleteasca. Daca nu iti blocheaza inaintarea pe cararile vietii, cu siguranta acest sentiment va constitui o frana pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp.

Dezamagirile pe care le traim in aceasta viata sunt direct proportionale cu asteptarile si sperantele pe care le cultivam, dar si cu statutul persoanei care ne dezamageste. Cu cat speram si asteptam mai mult de la o relatie, cu atat dezamagirea este mai profunda. Cu cat persoana de care se leaga sperantele si asteptarile noastre are un statut mai inalt si este mai important in ochii nostri, si dezamagirea este mai mare. Una este sa fim dezamagiti de vanzatorul de la brutarie, alta este sa fim dezamagiti de partenerul de viata si alta este sa fim dezamagiti de pastorul sau preotul care pastoreste biserica pe care o frecventam.

Atunci cand traim experienta dezamagirii in privinta relatiilor cu semenii nostri, dupa o perioada de confuzie, intrebari interioare, suparare sau poate chiar revolta, gasim solutii sa iesim de sub presiune. Daca ne dezamageste un prieten nou, renuntam la acea relatie de prietenie; daca ne dezamageste partenerul de viata, ne separam sau poate chiar ajungem la divort; daca ne dezamagesc colegii sau patronul de la noul loc de munca, schimbam jobul; iar daca ne dezamagesc vecinii galagiosi, schimbam locuinta.

Dar ce facem atunci cand cel ce ne dezamageste este chiar Dumnezeu? Ce facem atunci cand, intrand intr-o relatie cu El si incheind legamantul botezului, asteptarile noastre cu privire la El si la viata noastra nu se implinesc?

Ne asteptam sa fim ocrotiti de boala si totusi ne imbolnavim si noi, copiii Sai. Ne asteptam sa fim binecuvantati cu prosperitate, potrivit promisiunilor Scripturii, si totusi avem parte de lipsuri materiale. Ne asteptam sa avem relatii armonioase in biserica, si totusi vedem tensiuni intre membri. Ne asteptam sa avem o pace sufleteasca pe care sa nu o tulbure nimeni si nimic, si totusi avem parte de lupte interioare teribile cu natura noastra decazuta, cu inclinatiile noastre rele, dar si cu pacatul si cu coruptia din jurul nostru.

Pe data de 28 decembrie 2013, credinciosii Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea din Lilongwe, Malawi se indreptau, ca de obicei, spre sala de cult, pentru a participa la serviciile divine. Se asteptau la multe binecuvantari din partea lui Dumnezeu. Insa in acea zi, s-a intamplat o tragedie: cladirea bisericii a fost lovita de un fulger chiar in timpul serviciului divin din Sabat. Au murit pe loc opt credinciosi, iar altii au fost raniti. Imediat dupa nenorocire, un ziarist local scria: „Adventisti si neadventisti sunt  socati.” Automat, gandurile tuturor s-au indreptat spre Dumnezeu cu intrebarea: „De ce a ingaduit Dumnezeu sa li se intample oamenilor buni asa ceva?”

Ce facem cand Cel care ne dezamageste este Insusi Dumnezeu? Cand dezamagirile noastre sunt legate de relatia cu semenii nostri, solutia este simpla: renuntam la relatiile respective, inlocuindu-le cu altele. Dar pe Dumnezeu cu cine Il inlocuim, stiind bine ca El este singurul Dumnezeu adevarat si ca nu exista un alt dumnezeu afara de El?

Daca am fi politeisti si ne-ar dezamagi unul dintre zei, am alerga la altul care ni s-ar parea mai bun. In religiile politeiste acest lucru este des practicat, inca din Antichitate. In hinduism, de exemplu, daca un inchinator este dezamagit de zeul Shiva, poate sa se indrepte spre zeul Vishnu pentru a se inchina lui. Iar daca nici acest zeu nu ii implineste asteptarile, se poate indrepta spre popularul zeu Krishna. Sau spre unul dintre cei aproximativ trei milioane de zei hindusi.

Insa noi stim ca „chiar daca ar fi asa-numiti „dumnezei”, fie in cer, fie pe pamant ( cum si sunt in adevar multi „dumnezei” si multi „domni” ), totusi pentru noi nu exista decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile si prin El si noi.” ( 1 Corinteni 8, 5.6 )

Ioan ne relateaza in Evanghelia sa despre o mare criza care s-a produs in Galilea intre ucenicii Mantuitorului. Dupa o predica profunda a lui Iisus, in care a vorbit despre „Painea vietii” si necesitatea ca cei care Il urmeaza sa manance trupul Fiului omului si sa bea sangele Lui ( vezi Ioan 6, 51.53.54 ), multi dintre ucenici au ramas contrariati: „Cum poate omul acesta sa ne dea trupul Lui sa-l mancam?…Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” ( vers. 52.60 )

Urmarea? „Din clipa aceea, multi dintre ucenicii Lui s-au intors inapoi si nu mai umblau cu El” ( vers. 66 ) Vazandu-i plecand din preajma Sa, Iisus S-a indreptat spre cei doisprezece si i-a  intrebat: „Voi nu vreti sa va duceti?” „Doamne”, i-a raspuns Simon Petru, „la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice” ( vers. 67.68 )

Observati un amanunt important in raspunsul lui Petru: el nu intreaba: „Unde sa ne ducem?”, caci ucenicii aveau unde sa se duca: inapoi la casele lor, in satele lor. El nu intreaba nici „La ce sa ne ducem?”, caci ucenici aveau la ce sa se intoarca: la vechile lor ocupatii, la plasele lor de pescuit. Cand Petru intreaba „La cine sa ne ducem?”, el isi exprima credinta ca pentru ucenici nu exista un alt Dumnezeu si un alt Mantuitor decat Iisus Christos.

Noi nu avem un alt dumnezeu la care sa alergam dezamagiti de Cel caruia ne inchinam si caruia Ii slujim acum, caci un astfel de dumnezeu nu exista. Da, unii alearga la Satana, devenind inchinatorii lui, insa el nu este dumnezeu, ci creatura. Si atunci, nu avem decat doua optiuni: fie Ii intoarcem spatele lui Dumnezeu, ne razvratim impotriva Lui si incercam sa devenim atei, rupand orice relatie cu El, fie ramanem langa El, continuand sa ne incredem in dragostea, dreptatea si intelepciunea Lui, chiar daca nu intelegem tot ce se intampla.

In general, atunci cand un om e dezamagit de Dumnezeu, isi pune tot felul de intrebari care, in esenta, se rezuma la una singura: De ce se intampla lucruri rele oamenilor buni si lucruri bune oamenilor rai? Daca exista un Dumnezeu in cer, un Dumnezeu drept si iubitor, asa cum Il descrie Scriptura, de ce ingaduie sa se intample atatea nedreptati si nenorociri pe pamant?

Un pastor contemporan cu marele Spurgeon, Ii reprosa lui Dumnezeu dupa moartea sotiei sale: „Eu, care sunt rau, daca as fi vazut un caine lovit in drum si as fi avut putere, l-as fi vindecat si l-as fi scapat de la moarte. Dar Tu nu ai tinut cont de sotia mea, care Te-a slujit asa de credincioasa. Ai dispretuit rugaciunea noastra si nu Ti-a pasat de lacrimile noastre.

Astfel de intrebari, reprosuri si chiar acuzatii la adresa lui Dumnezeu s-au nascut nu doar in sufletele unor oameni de rand. Barbati ai credintei de pe paginile Scripturii s-au confruntat si ei cu astfel de intrebari si dezamagiri legate de Dumnezeu. Cititi marturiile lui Iov, Ieremia, Habacuc, Asaf, David si Ilie, marturii care demonstreaza ca acesti oameni ai lui Dumnezeu, intr-un anumit moment al relatiei lor cu El, au fost profund descurajati, unii dintre ei chiar blestemandu-si ziua nasterii lor ( vezi Ieremia 20, 14-18; Iov cap. 3 ).

Dupa cea mai simpla logica, Acel Dumnezeu care Se descopera pe Sine ca fiind „plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul” ( Exodul 34, 6.7 ) pare sa Se comporte contrar acestei descoperiri, dovedind insensibilitate fatza de suferintele copiilor Sai.

Orice om gandeste ca daca el, o fiinta nedesavarsita, isi poate ierta copilul atunci cand greseste, dorindu-i tot binele posibil, Dumnezeu ar trebui sa procedeze la fel. Iisus intareste aceasta conceptie, afirmand: „Deci daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru, care este in ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer.” ( Matei 7, 11 )

Aproape toti, fara exceptie, avem astfel de asteptari de la Dumnezeu si foarte putini recunosc, asemenea talharului pocait de pe cruce: „Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre” ( Luca 23,41 ).

Toate dezamagirile noastre pornesc de la premisa ca oamenilor buni trebuie sa li se intample doar lucruri bune, iar oamenilor rai, doar lucruri rele. In niciun caz invers! Aceasta prejudecata se afla si in gandirea iudeilor contemporani cu Iisus. Nici ucenicii Domnului nu au ramas imuni la aceasta prejudecata. In momentul in care l-au vazut pe un orb din nastere, pe baza prejudecatii ca oamenilor buni trebuie sa li se intaple doar lucruri bune, iar oamenilor rai, doar lucruri rele, ei L-au intrebat pe Domnul: „Invatatorule, cine a pacatuit: omul acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” ( Ioan 9, 2 )

Ei gandeau ca daca acestui om i s-a intamplat o asemenea nenorocire incat sa se nasca orb, cineva trebuie sa fi fost rau: ori el, ori parintii lui. Doar ca intrebarea lor era complet lipsita de logica. Cum ar fi putut acest orb sa pacatuiasca inainte de a se naste orb? Iar daca ar fi pacatuit parintii lui ( erau rai!? ) , potrivit aceleiasi prejudecati, nu lor ar fi trebuit sa li se intample nenorocirea?

In raspunsul Sau, Mantuitorul demonteaza pana la ultimul „surub” prejudecata contemporanilor Sai: „Iisus a raspuns: „N-a pacatuit nici omul acesta, nici parintii lui, ci s-a nascut asa ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu.” ( Ioan 9, 3 )

Intrebarea: De ce li se intampla lucruri rele oamenilor buni si lucruri bune oamenilor rai are trei premise: 1) Unii oameni sunt „buni”; 2) Anumite lucruri care li se intampla oamenilor „buni” sunt rele; 3) Anumite lucruri care li se intampla oamenilor rai sunt bune.  Insa ambele premise sunt gresite, conducand la concluzia ( logica de altfel! ) ca Dumnezeu este nedrept si ca noi am proceda mult mai corect daca am fi in locul Lui.

Astfel de concluzii gresite au tras chiar oameni ai lui Dumnezeu. Referindu-se la felul in care Dumnezeu Se raporteaza la oamenii „silnici”, Iov spune: „Si totusi, Dumnezeu prin puterea Lui, lungeste zilele celor silnici si iata-i in picioare cand nu mai trageau nadejde de viata. El le da liniste si incredere, are privirile indreptate spre caile lor” ( Iov 24, 22.23 ).

Asaf, in momentele sale de descurajare, observa si el „fericirea celor rai”: „Intr-adevar, nimic nu-i tulbura pana la moarte  si trupul le este incarcat de grasime. N-au parte de suferinte omenesti si nu sunt loviti ca ceilalti oameni. De aceea, mandria le slujeste ca salba si asuprirea este haina care-i inveleste. Li se bulbuca ochii de grasime si au mai mult decat le-ar dori inima… Asa sunt cei rai, totdeauna fericiti si-si maresc bogatiile.” (Psalmu 73, 4-7.12 )

Observati ce afirma Iov si Asaf? Ca oamenilor rai li se intampla lucruri „bune”, fapt care le creaza confuzie, stiind bine ca Dumnezeu este un Dumnezeu drept si neprihanit.

In ceea ce-l priveste pe el personal, de altfel un om consacrat lui Dumnezeu, Asaf afirma: „Degeaba mi-am curatat eu inima si mi-am spalat mainile in nevinovatie, caci in fiecare zi sunt lovit si in toate diminetile sunt pedepsit” ( Psalm 73, 13.14 ). Adica oamenilor „buni” li se intampla lucruri rele.

Sa luam in discutie cele trei premise amintite:

1) Unii oameni sunt buni.

Este cu adevarat un om bun in natura lui? Problema „bunatatii” naturii umane este rezolvata de Domnul Iisus in dialogul pe care l-a purtat cu tanarul bogat. La intrebarea fruntasului natiunii iudaice: „Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?”, Iisus raspunde, dezarmandu-l nu doar pe acest tanar, dar si pe toti cei care de-a lungul veacurilor s-au considerat buni: „Pentru ce Ma numesti bun? a zis Iisus. Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.” ( Marcu 10, 17.18 )

Apostolul Pavel continua ideea exprimata de Iisus, afirmand ca „toti au pacatuit si sunt lipsisti de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3,23 ). Privind apoi la sine, in lumina caracterului Mantuitorului, acelasi apostol spune: „Eu sunt pamantesc, vandut rob pacatului” si „nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca” ( Romani 7, 14.18 )

Asadar, cine dintre oameni, chiar dintre cei mai credinciosi urmasi ai lui Christos, poate afirma despre sine ca este bun si, prin urmare, Dumnezeu ar trebui sa-i rasplatesca bunatatea binecuvantandu-l non stop?

2) A doua premisa gresita: Anumite lucruri care li se intampla oamenilor „buni” sunt rele.

Dupa care criterii consideram noi ca anumite lucruri sunt bune sau rele? Iata cateva exemple care ar trebui sa ne dea de gandit:

– Cand tanarul Iosif, aflat la varsta adolescentei, a fost vandut de fratii sai si dus in Egipt ca sclav, apoi atunci cand a facut inchisoare pentru ca a dorit sa-si pastreze integritatea morala, a fost acesta un lucru bun sau rau? Oare care erau gandurile lui cu privire la ceea ce i se intampla atunci cand trecea cu caravana strainilor pe langa dealurile unde stia ca se aflau corturile tatalui sau? Nu ne e greu sa ne imaginam cate intrebari fara raspuns si cate nedumeriri au chinuit sufletul lui in acele momente.

Cu siguranta, in acele imprejurari nefaste pentru el, Iosif gandea ca ceea ce i se intampla era un lucru din cale afara de rau. Insa anii au trecut si, privind in urma, dupa ce li s-a descoperit fratilor sai, el are o cu totul alta perspectiva asupra „raului” pe care i l-au facut fratii sai, spunandu-le acestora: „Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine, ca sa se implineasca ce se vede astazi si anume sa scape viata unui popor in mare numar” ( Geneza 50, 20 )

Acelasi lucru care noua ni se pare „rau”, atunci cand il privim si judecam din perspectiva noastra ingusta, din perspectiva cerului poate fi o mare binecuvantare.

– Cand Daniel a fost legat si aruncat in groapa cu lei, era acesta un lucru bun sau rau? Absurda intrebare, nu-i asa? Oare ce simtea in acele momente „omul prea iubit si scump” al lui Dumnezeu ( Daniel 9,23 ), ajuns la varsta senectutii? Greu de imaginat! Insa finalul il cunoastem: Daniel a fost ocrotit de ingerul Domnului, iar minunea atat de evidenta a miscat intreaga curte imperiala a Persiei, in frunte cu imparatul Darius.

– Era un lucru bun sau rau ca cei trei tineri credinciosi sa fie aruncati in cuptorul aprins din porunca lui Nebucadnetar? Din perspectiva strict personala si de moment, era un lucru cum nu se poate mai rau: sa mori pentru ca doresti sa fii credincios poruncii lui Dumnezeu. Insa din perspectiva cerului, de acolo de unde intregul puzzle al vietii se vede clar, pana la cele mai mici detalii, era un lucru bun, spre slava lui Dumnezeu.

3) A treia premisa gresita: Anumite lucruri care li se intampla oamenilor rai sunt bune.

Asaf vedea un lucru bun faptul ca oamenii rai aveau trupul incarcat cu grasime. Oare medicina moderna este de aceeasi parere? Ce parere are un medic nutritionist cu privire la oamenii spraponderali sau obezi?

Era oare un lucru bun ca tanarul fruntas iudeu avea multe avutii? In aparenta, da. Insa din perspectiva mantuirii si a relatiei cu Iisus, avutiile lui au fost o piedica in calea acestei relatii si a propriei mantuiri. Cati oameni care au castigat lozul cel mare si s-au imbogatit peste noapte nu au sfarsit in mizerie si nefericire!

Exemplele pot continua. Multe lucruri care ni s-au parut rele intr-o anumita etapa a vietii s-au dovedit, dupa trecerea anilor, a fi spre binele nostru si spre mantuirea noastra. Iar acele lucruri „rele” care ni s-au intamplat si al caror sens inca nu l-am deslusit, le vom intelege pe deplin la final, cand Tatal nostru ceresc ne va descoperi intregul puzzle al vietii.

„De alta parte stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau. ” ( Romani 8,28 )

Poate ca atunci cand ni se intampla lucruri „rele” ne tanguim, ne punem fel de fel de intrebari sau poate chiar murmuram impotriva lui Dumnezeu. Mai rau decat atat, poate chiar ne razvratim impotriva Lui si Ii intorcem spatele. Insa daca am privi lucrurile dinspre viata vesnica spre viata aceasta, din perspectiva luptei dintre bine si rau si nu din perspectiva noastra ingusta, am recunoaste asemenea lui Asaf: „Cand mi se amara inima si ma simtem strapuns in maruntaie, eram prost si fara judecata, eram ca un dobitoc inaintea Ta” ( Psalm 73, 21.22 ).

Din aceeasi perspectiva, am fi convinsi, asemenea apostolului Pavel, care le scria credinciosilor din Roma „ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fatza de voi” ( Romani 8,18 ).

Cand a murit mama mea, fiind anuntat dimineata devreme de acest lucru, am fost bulversat. Nu stiam de ce Dumnezeu a ingaduit ca sfarsitul ei sa fie atat de brusc, fara macar sa am ocazia sa-mi iau ramas bun de la ea pana in ziua invierii. In gandirea mea din acele momente, lucrul care i s-a intamplat ei, dar si noua, celor din familie, era un lucru cat se poate de rau. Caci ce lucru poate fi mai rau decat moartea?

Insa timpul a trecut, apele s-au limpezit si acum imi dau seama cat de bun a fost Dumnezeu cu ea, chemand-o la odihna dintr-o data, fara nicio avertizare. Ii era teama de moarte si se ruga Domnului sa o cheme la odihna fara suferinta. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugaciunile. A murit fara macar sa stie ce se intampla cu ea.

De unde stim daca un lucru care ni se intampla este bun sau rau? Acel lucru nu trebuie judecat nici dupa emotiile sau senzatiile de moment, nici dupa opinia lumii sau dupa cultura vremii. De exemplu, noi percepem durerea fizica fiind un lucru rau, care trebuie combatut. Dar cum ar fi viata noastra traita aici, in conditiile pacatului, daca nu ar exista durerea care sa ne avertizeze cu privire la o boala care se strecoara in trupul nostru? In lume exista persoane care nu simt nicio durere fizica niciodata. Viata le este permanent pusa in pericol din aceasta cauza. O simpla apendicita le poate fi fatala, caci nu exista durerea care sa traga semnalul de alarma.

Lucrurile care ni se intampla trebuie judecate dupa roadele lor. Adevaratele roade ale unui lucru „bun” sau „rau” care ni se intampla in viata se vor vedea mai tarziu. Daca nu in aceasta viata, cu siguranta ca ele vor apare in viata viitoare.

Cand oamenilor „buni” li se intampla lucruri „rele”, concluzia pripita si aproape unanima a lumii este urmatoarea: Ori Dumnezeu nu exista, ori, daca exista, El este nedrept si indiferent la suferinta umana. Dar oare trebuie sa aruncam asupra Lui toata responsabilitatea lucrurilor rele care ni se intampla? Nu ni se intampla uneori lucruri rele pentru ca noi suntem neglijenti si calcam anumite legi puse de El in Univers?

Am amintit de tragedia care a lovit o biserica adventista din Africa, care i-a socat si pe credinciosii adventisti si pe cei neadventisti deopotriva. Insa dupa ce apele s-au mai linistit, un corespondent de presa isi punea intrebarea: „Oare un paratrasnet instalat pe cladirea bisericii nu i-ar fi ferit de moarte pe cei opt oameni?”

Dupa o zi incarcata cu fel de fel de intruniri si seminarii la sediul conducerii bisericii, cativa pastori s-au urcat intr-o masina, indreptandu-se noaptea tarziu spre casa. Insa din cauza oboselii, soferul a atipit la volan, iar accidentul a fost inevitabil. Rani grave, spitalizare, intrebari peste intrebari. De ce a ingaduit Dumnezeu o asemenea tragedie, din moment ce acesti oameni facusera ceea ce este bine? Erau doar in slujba lui Dumnezeu, nu-i asa?

Insa unul dintre pastorii accidentati, aflandu-se inca pe patul spitalului, a recunoscut: „Nu Dumnezeu e responsabil pentru acest accident. Noi suntem vinovati. Nu ar fi trebuit sa pornim la drum noaptea, dupa o zi atat de solicitanta. Am fi putut ramane pana a doua zi si am fi calatorit odihniti si in siguranta.

De multe ori, atunci cand ni se intampla lucruri „rele”, intindem degetul acuzator spre Dumnezeu, cand de fapt ar trebui sa-l intindem spre noi insine.

In concluzie, atunci cand ni se pare ca oamenilor „buni” li se intampla lucruri „rele”, dar si invers, oamenilor rai li se intampla lucruri „bune”, sa nu uitam cateva lucruri importante:

– Niciun om nu este bun cu adevarat. Singurul bun este Dumnezeu

– Nu toate lucrurile care ni se par acum rele, sunt rele si din perspective viitorului. Dimpotriva, ele pot fi transformate in reale binecuvantari de catre Dumnezeu.

– Nu toate lucrurile care ni se par bune in aceasta viata sunt bune si din perspectiva mantuirii. Tanarul bogat poseda multe lucruri bune, insa ele l-au separat de Iisus si de propria mantuire.

– Multe dintre lucrurile rele care ni se intampla sunt cauzate de neglijentele noastre. Dumnezeu nu are nicio vina daca noi suntem neglijenti in anumite domenii.

– Acum noi traim in timp de har, nu de judecata si pedeapsa. Cei rai, carora li se intampla lucruri bune, se bucura acum de harul lui Dumnezeu. Insa, daca nu se intorc la El, isi aduna o „comoara de manie pentru ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu.” ( Romani 2,5 )

„Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ), iar din izvorul dragostei nu se va naste niciodata ceva rau.

„Ochii Tai sunt asa de curati ca nu pot sa vada raul si nu poti sa privesti nelegiuirea.” ( Habacuc 1,13 )

     „Nimeni, cand este ispitit, sa nu zica: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit  ca sa faca rau si El Insusi nu ispiteste pe nimeni.” ( Iacov 1,13 )

„Laudati pe Domnul caci este bun, caci indurarea Lui tine in veci!” ( Psalm 106,1 )

De aceea, sa nu ne indoim niciodata de dragostea si intelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta este adevarata lupta a credintei, iar cei care vor birui indoiala si dezamagirea vor canta la finalul luptei dintre bine si rau, impreuna cu sfintii din toate timpurile, cantarea lui Moise si cantarea Mielului: „Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor!” ( Apocalipsa 15,3 )

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Lupta credintei și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free