„Cereți… căutați… bateți!”
„Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Căci oricine cere, capătă; cine caută, găsește; și celui ce bate i se deschide.”
Matei 7:7.8
Probabil că cea mai importantă descoperire făcută de Fiul lui Dumnezeu în timpul vieții Sale pământești a fost aceea că Dumnezeu nu este doar Suveranul, Creatorul și Susținătorul Universului pe care l-a adus la existență, ci El este și Tatăl nostru. Într-un anumit mod ne raportăm la Dumnezeu în calitate de Creator și Domn absolut și cu totul altfel privim relația cu El prin prisma adevărului că El este, pe lângă toate acestea, și Tatăl nostru.
Acest simplu apelativ „Tată”, pe care Însuși Iisus l-a folosit în momentele de sfântă comuniune cu cerul, conține o întreagă teologie. Acest apelativ ne vorbește despre dragostea pe care Dumnezeu o are față de copiii Săi, fie credincioși, fie răzvrătiți, despre grija Sa părintească față de nevoile fizice, materiale și spirituale ale creaturilor Sale, despre cele mai bune intenții și planuri pe care le are cu privire la copiii Săi, dar și despre disciplina pe care trebuie să o aplice uneori copiilor Săi rătăcitori.
Însă termenul „Tată” mai transmite un mesaj important omenirii înstrăinate, care I-a întors spatele cu indiferență: uneori inima Sa de Tată suferă, alteori inima Sa de Tată se bucură, dar întotdeauna inima Sa de Tată tânjește după o relație profundă, sinceră și iubitoare cu copiii Săi.
Vreți să înțelegeți ce se întâmplă în inima de Tată a lui Dumnezeu când omul Îi întoarce spatele sfidător? Sau vreți să cuantificați cât de mult Se bucură El când este căutat de fiii Săi risipitori? Doriți să realizați cât de mult tânjește El după comuniunea cu noi? Dacă da, atunci luați toate aceste trăiri și sentimente pe care le are un părinte omenesc în relația cu copiii săi și înmulțiți-le cu infinitul. Rezultatul acestei înmulțiri ne va ajuta să pătrundem în inima Sa și să-I înțelegem mai bine intențiile, planurile și acțiunile Sale în istoria omenirii, dar și a noastră personală.
Se ridică însă o întrebare pertinentă: Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru care ne cunoaște toate nevoile, dorințele și aspirațiile și înaintea căruia ființa noastră este ca o carte deschisă, de ce trebuie să-I cerem anumite lucruri? Nu le cunoaște El mai bine decât noi și cu mult timp înainte ca noi să le conștientizăm? Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, Izvorul tuturor binecuvântărilor pe care le primim în viață, de ce trebuie să căutăm, uneori cu insistență, aceste binecuvântări, când El ar putea să ni le aștearnă în cale, astfel încât noi să ne „împiedicăm” de ele?
Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, care a deschis toate „ușile” cerului pentru a ne oferi mântuirea Sa, de ce atunci uneori trebuie să batem cu stăruință la unele uși pentru a ne rezolva problema? De ce în viața unui copil al lui Dumnezeu sincer și devotat trebuie să existe uși închise, bariere, piedici, cereri insistente și căutări stăruitoare? Are Tatăl nostru ceresc plăcerea de a ne vedea mereu în postura de a cere, de a căuta și de a bate la uși închise?
Este adevărat – iar Cuvântul lui Dumnezeu confirmă acest lucru – că există multe binecuvântări pe care El ni le oferă fără ca noi să I le cerem, fără să le căutăm și fără să batem la ușa harului cu rugăciunile noastre. Însuși Mântuitorul a confirmat acest lucru în Predica de pe Munte atunci când a afirmat că „El (Tatăl n.n.) face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45).
Creștinii și păgânii, ateii și credincioșii, oamenii morali și corupți deopotrivă se bucură de viață, de aer, de lumină, de hrană, de frumusețea naturii, de binecuvântările căsătoriei, de zâmbetul unui copil și de alte mii de binecuvântări pe care Tatăl ceresc le revărsă necondiționat peste pământ și lume. Așa după cum picăturile de ploaie înviorătoare cad pe pământ fără să facă deosebire între hoți și oameni cinstiți, între oameni imorali și oameni morali, între oameni corupți și oameni corecți, la fel unele binecuvântări ale lui Dumnezeu sunt revărsate peste toți oamenii fără deosebire.
Există însă și binecuvântări pe care Tatăl ceresc a stabilit în înțelepciunea Sa că trebuie să le cerem pentru a le primi. De ce să le cerem când El știe că avem nevoie de ele? Vă propun cel puțin trei motive pentru care Tatăl ceresc așteaptă de la copiii Săi să ceară, uneori cu insistență, anumite lucruri și binecuvântări:
1) Pentru că noi, oamenii decăzuți, să nu pierdem din vedere faptul că suntem dependenți de El. Nu Dumnezeu are nevoie de cererile, căutările și „ciocăniturile” noastre la ușa harului Său, ci noi avem nevoie de ele. Dacă omul ar primi necondiționat absolut totul, zi de zi, fără să ceară nimic niciodată de la Creatorul său, curând, din cauza naturii lui decăzute, el și-ar uita statutul pe care îl are în relația cu El. Ar pierde din vedere că este dependent de Dumnezeu și nu ar ocupa poziția corectă, reală în raport cu El.
În final, omul ar dobândi simțământul atotsuficienței și s-ar considera propriul lui dumnezeu. Aceasta ar fi o mare înșelăciune, iar Tatăl nostru ceresc vrea să ne ferească de o asemenea amăgire care, în final, va duce la despărțirea definitivă de Izvorul vieții și la moarte veșnică.
2) Pentru ca să ne demonstrăm nouă înșine, dar și întregului Univers, că avem cu adevărat nevoie de acele lucruri pe care le cerem. Asemenea senzației de foame și sete, care sunt semnale clare că organismul nostru are nevoie de hrană și apă, la fel și cererile noastre sunt semnale evidente ale faptului că suntem conștienți de acele nevoi pe care le cerem împlinite.
Dacă un om nu-I cere lui Dumnezeu un anumit lucru, există trei posibilități: fie că el nu este conștient că are nevoie de acel lucru, fie că nu îl dorește, fie că nu crede că Dumnezeu îi poate oferi acel lucru. Omul acela este ca un recipient gol care se cere umplut, dar care are capacul pus. Oricine ar dori să umple acel vas, turnând peste capacul bine fixat, va avea gustul amar al risipei. Totul va curge afară și se va risipi în mod inutil.
3) Pentru ca Satana sa nu obiecteze atunci când Dumnezeu împlinește nevoile noastre. Întreaga Scriptură este străbătută ca un fir roșu, de la prima până la ultima pagină a ei, de conceptul marii lupte, un conflict cosmic între bine și rău, între Dumnezeu și Satana. Acest conflict a început în cer, dar, din nefericire, a coborât și pe pământ, noi, oamenii, fiind nu spectatori, ci participanți activi în acest teribil război.
În acest conflict pe viață și pe moarte, având ca rezultat fie viața veșnică, fie moartea veșnică, Satana profită de orice oportunitate pentru a-L acuza pe Dumnezeu înaintea întregului Univers. Dacă cineva are îndoieli în această privință, lecturarea primelor două capitole din cartea lui Iov îi va aduce lămuririle necesare.
Imaginați-vă cum ar reacționa Satana dacă Dumnezeu ar împlini toate nevoile, dorințele și aspirațiile copiilor Săi, fără ca ei să ceară nimic din toate acestea. Un posibil și imaginar rechizitoriu făcut de Satana ar fi acesta: „Doamne, omul acesta nu Ți-a cerut aceste lucruri. De ce i le oferi? Nu vezi că el nu le prețuiește? Nu vezi că nu are nevoie de ele? Tu afirmi că ești garantul liberului arbitru și că libertatea de alegere este un stâlp al guvernării Tale. Lasă-l pe om să aleagă singur dacă vrea sau nu vrea să primească acel lucru. Lasă-l pe el să ceară sau să nu ceară acel lucru. Nu i-l oferi forțat. Respectă-i voința.”
Iată de ce, deși știe că avem nevoie de multe lucruri și deși El este gata să ni le ofere cu plăcere într-o singură clipă, Tatăl nostru ceresc așteaptă de la noi să cerem, să căutăm și să batem la ușa harului Său. Să o facem cu toată încrederea în dragostea Sa de Tată. Și acele lucruri vor fi ale noastre.
Lori Balogh
