Al doilea Adam

Al doilea Adam

     Una dintre cele mai interesante genealogii pe care le găsim pe paginile Scripturilor este cea oferită de evanghelistul Luca cu privire la „cartea neamului lui Iisus Christos” din capitolul 3 al Evangheliei sale. După ce în capitolele anterioare ne prezintă amănunte cu privire la nașterea miraculoasă a lui Iisus Christos, pe care nu le întâlnim în celelalte Evanghelii, în capitolul 3 Luca începe genealogia pe linie paternală de la „Iosif, fiul lui Eli, fiul lui… fiul lui…”, ajungând în final la „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.” ( vezi Luca 3,23‑38 )

Probabil că această înșiruire de „fiul lui… fiul lui…” justifică pe deplin titlul pe care Mântuitorul l-a folosit cu precădere în timpul activității Sale publice în dreptul Persoanei Sale: „Fiul omului”. ” În Noul Testament există 73 de referințe cu privire la Domnul Iisus Christos ca Fiu al omului, majoritatea lor fiind prezente în cele patru Evanghelii.

Însă acest „Fiu al omului”, născut după aproximativ patru milenii de la Creațiune, îl are ca prim strămoș pe „Adam, fiul lui Dumnezeu” ( Luca 3,38 ). Mai mult decât atât, scriind despre nașterea Sa miraculoasă, evanghelistul Luca citează cuvintele pe care îngerul Gabriel le spune Mariei cu privire la nașterea Mântuitorului: „El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David… Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” ( Luca 1,32.35 )

Expresia „va fi chemat”, care apare în ambele versete, înseamnă „va fi recunoscut, confirmat sau cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu”. Așadar, avem un arc peste timp, acoperind circa patru milenii de istorie a omenirii. La primul capăt al arcului se află Adam, primul om creat și numit de Luca „fiul lui Dumnezeu.” La cel de-al doilea capăt al arcului peste timp se afla Iisus Christos, Fiul omului, numit și El Fiul lui Dumnezeu.

Dacă revelația Scripturii s-ar rezuma la aceste lucruri, cineva ar putea trage unele concluzii greșite: după cum Adam, primul om creat de Dumnezeu, este numit „fiul lui Dumnezeu”, dar care are un început al existenței sale, la fel și Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să aibă și El un început al existenței. Însuși termenul de „fiu” implică un început cronologic, ontologic, nu-i așa?

Însă revelația Scripturii merge mai departe privind relația dintre Adam și Iisus Christos, ambii numiți „fii ai lui Dumnezeu”. Scriindu-le credincioșilor din Corint despre ceea ce înseamnă esența Evangheliei, apostolul Pavel Îl numește pe Domnul Iisus Christos „al doilea Adam”, făcând o paralelă între consecințele neascultării primului Adam și cele ale lucrării mântuitoare ale celui de-al doilea Adam.

„Căci dacă moartea a venit prin om (primul Adam n.n. ), tot prin om (al doilea Adam n.n. ) a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Christos” ( 1 Corinteni 15,21.22 )

„De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam ( „ultimul Adam” – KJV) a fost făcut un duh dătător de viață. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta chipul Celui ceresc.” ( 1 Corinteni 15,45‑49 )

Comparația pe care o face apostolul Pavel între Iisus Christos și Adam este evidentă. Mai mult decât atât, în Epistola către romani același apostol afirmă că Adam este „o icoană (copie, figură, tip, exemplu n.n. ) preinchipuitoare a Celui ce avea să vină” ( Romani 5,14 u.p. ), adică a lui Mesia în Persoana lui Iisus Christos.

Atât primul, cât și al doilea Adam sunt reprezentanții întregii familii omenești, cu diferența că primul Adam este reprezentantul familiei omenești decăzute, în timp ce al doilea Adam este reprezentantul întregii familii omenești răscumpărate. După cum oamenii moștenesc natura lor păcătoasă de la primul Adam, ei primesc natura lor spirituală de la al doilea Adam. Primul Adam este capul omenirii cu existența trecătoare, în timp ce al doilea Adam este Capul omenirii cu existența veșnică.

Primul Adam a fost făcut „un suflet viu” ( Geneza 2,7 ), în timp ce al doilea Adam este „un duh dătător de viață” ( 1 Corinteni 15,45 ), fapt confirmat prin învierile pe care le-a făcut în timpul activității Sale pământești ( fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr). Din nefericire, primul Adam, în rangul său de întâi născut al omenirii și de fiu al lui Dumnezeu, a eșuat lamentabil. Călcând legământul Creatorului cu omenirea, Adam a căzut din poziția sa privilegiată. Însă nu a căzut doar el, ci odată cu căderea lui s-a prăbușit și platforma pe care fusese creat.

Prin urmare, toți urmașii lui Adam s-au născut în „prăpastia” păcatului, moștenind natura decăzută a strămoșului lor, gustând suferința și moartea, înstrăinarea de Dumnezeu și îndepărtarea de principiile Împărăției Sale. Dacă la Creațiune Adam a fost „fiul lui Dumnezeu”, întâiul născut al omenirii, după căderea în păcat urmașii săi nu au mai fost numiți fii ai lui Dumnezeu, ci fii ai oamenilor, având o natură păcătoasă.

Căderea în păcat a primilor noștri părinți a fost momentul în care a intrat în funcțiune Planul de Mântuire, alcătuit în sânul Dumnezeirii cu mult timp înainte de Creație. Conform acestui Plan, Dumnezeu s-a legat prin jurământ ca în cazul în care omul ar cădea în păcat, călcând partea lui din legământ, Dumnezeu Însuși va interveni împlinind acea parte a legământului pe care a călcat-o Adam.

Acolo unde a eșuat primul Adam, trebuia să vină al doilea Adam, cu rangul de întâi născut al omenirii, devenind Capul omenirii răscumpărate, al „Bisericii celor întâi născuți” ( Evrei 12,23 ).Căci „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, Cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” ( Coloseni 1,18 ).

Desigur, Iisus Christos nu a fost prima ființă înviată. Întâlnim învieri și în Vechiul Testament ( fiul sunamitei, Moise, etc. ), dar și în Noul Testament, înainte de învierea lui Iisus Christos ( fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lază r). Este evident că expresia „Cel întâi născut dintre cei morți”, care apare și în Apocalipsa 1,5, nu se referă la cronologie, ci la rang. Învierea lui Christos este cea care stă la baza tuturor învierilor precedente și ulterioare, în mod deosebit a celor două mari învieri de la sfârșitul istoriei: învierea celor drepți și a celor nedrepți.

Primul Adam a fost fiul lui Dumnezeu care a eșuat, călcând legământul lui Dumnezeu cu omenirea și atrăgând întreaga omenire în cădere. Al doilea Adam a fost Fiul lui Dumnezeu care a reușit, împlinind partea din legământul lui Dumnezeu care ne revine nouă și devenind în felul acesta Capul „Bisericii întâilor născuți.”

Dacă pentru a deveni urmași ai primului Adam este suficient să ne naștem fizic din pântecele unei mame pământești, pentru a deveni urmașii celui de-al doilea Adam e nevoie să ne naștem din nou „din apă și din Duh”.

     „Iisus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îți spun că dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ți-am zis: „Trebuie să vă nașteți din nou! „  ( Ioan 3,5‑7)

În concluzie, titlul de „Fiu al lui Dumnezeu”, pe care îl folosește Scriptura în dreptul lui Iisus Christos, nu are nimic de-a face cu un eventual început al existenței Sale și nu are valoare ontologică sau cronologică în raport cu Persoana Tatălui. Acest titlu ne vorbește despre rangul pe care Domnul Iisus Christos l-a câștigat prin suferința, moartea și învierea Sa, ca al doilea Adam și reprezentant al omenirii răscumpărate.

Iisus este Fiul lui Dumnezeu, așa cum Adam ar fi trebuit să fie întâiul născut al lui Dumnezeu, dar a eșuat; așa cum poporul Israel ar fi trebuit să fie întâiul născut al lui Dumnezeu, dar a eșuat ( vezi Exodul 4,22 ); așa cum Efraim ar fi trebuit să fie întâiul născut al lui Dumnezeu, dar a eșuat ( vezi Ieremia 31,9 ); așa cum David ar fi trebuit să fie întâiul născut al lui Dumnezeu, dar a eșuat ( vezi Psalm 89,26‑28 ).

Acolo unde au eșuat Adam, Avraam, Israel, Efraim, David și Solomon, acolo a biruit Iisus Christos, dobândind rangul de „întâi născut” al lui Dumnezeu, în calitate de reprezentant al omenirii răscumpărate. Și în jurul Său, o întreagă „Biserica a întâilor născuți”, născuți nu din carne, ci din „apă și din Duh.”

Lori Balogh

 

 

 

This entry was posted in Iisus Christos and tagged , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Al doilea Adam

  1. Lori Balogh says:

    Va inteleg, cred eu, destul de bine. Si eu m-as razvrati impotriva ideii de predestinare, caci aceasta mi-ar rapi ultimul strop de libertate. Am inteles insa din Cuvantul lui Dumnezeu ca predestinarea este doar generala, nicidecum individuala. Sa ma explic: In marea Sa dragoste pentru omul cazut, Dumnezeu ne-a predestinat pe toti sa fim mantuiti prin jertfa Fiului Sau. Aceasta este hotararea Lui si nimeni nu o poate anula, cu exceptia hotararii personale a fiecarui om: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe unicul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( Ioan 3,16 )

    Expresia „oricine crede” cuprinde in sine atat ideea de predestinare generala, dar si pe aceea de libertate individuala de alegere. Desi, prin Planul Sau de Mantuire, Dumnezeu ne-a predestinat pe toti sa fim mantuiti, totusi noi, prin alegerea noastra personala, ne putem impotrivi acestei hotarari divine sau o putem accepta. Credinta este un act individual si deliberat.

    Pe de alta parte, pasajul din Romani 8, 28-30 trebuie inteles corect. Ce sta la baza hotararii lui Dumnezeu de a ne socoti neprihaniti si a ne mantui? „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte”. Aici intervine prestiinta si atotstiinta Creatorului, pe baza careia El poate lua hotarari mai dinainte. El stie de la inceput daca un om va alege calea mantuirii sau pe cea a pierzarii si, in functie de aceasta cunostinta, El ia deciziile. Aceasta nu este predestinare, ci prestiinta.

    Cat despre cazul lui Ieremia, caruia Domnul i-a spus: „Mai inainte ca sa te fi intocmit in pantecele mamei tale te cunosteam si mai inainte ca sa fi iesit tu din pantecele ei Eu te pusesem deoparte si te facusem proroc al neamurilor”, si aici intervine prestiinta divina. Insa aici nu e vorba de mantuire, ci de slujire, de chemare intr-o anumita ramura a lucrarii lui Dumnezeu. In acest domeniu, cred eu, Dumnezeu are tot dreptul sa cheme la o anumita lucrare pe cine vrea El, pe cel pe care il considera cel mai potrivit. E dreptul Lui suveran. Insa in privinta mantuirii personale, nu exista predestinare.

    1 Ioan 4,8 spune ca „Dumnezeu este dragoste”. Daca Dumnezeu ar hotari arbitrar pe cine sa mantuiasca si pe cine sa piarda, fara sa-i ofere omului posibilitatea acestuia sa aleaga, El nu ar mai fi dragoste. Dragostea, prin definitie, respecta libertatea de alegere a celuilalt.

    Asadar, Dumnezeu stie dinainte daca eu voi alege sau nu calea mantuirii ( prestiinta ) si in functie de aceasta prestiinta mi-a pregatit destinul vesnic. De asemenea, El stie inainte de nasterea mea ce abilitati si inzestrari voi avea, ce inclinatii si aspiratii vor fi in fiinta mea si, in functie de acestea, El a decis care lucrare imi este cea mai potrivita. Insa nu ma forteaza sa aleg o cale sau alta. Si Ieremia, si Moise, si Pavel si toti cei care au slujit intr-un fel sau altul cauzei lui Dumnezeu, ar fi putut sa refuze chemarea. Liberul arbitru al fiintelor inteligente create de El este un principiu de baza al guvernarii Sale in Univers.

    Si pentru ca Dumnezeu imi respecta dreptul la alegere, El este cu adevarat dragoste si merita toata increderea si respectul meu.

  2. Alin says:

    Vrem sau nu,in Vinerea mare sau neagra (spuneti cum vreti) devenim oarecum putin „mai mult” crestini desi atentia celor mai multi dintre noi este pe bucatele proaspete preparatele din cuptor.
    In cele mai multe cazuri insa,ne este imposibil sa nu ne autoevaluam cu privire la vietiile noaste,pacat sau curatie inaintea unui Dumnezeu de care ne este oarecum teama,fie ca recunoastem sau nu si astfel,facem semnul crucii,adaugam :”Doamne ajuta”apoi iL scoatem afară din mijlocul familiei si incepem exclusiv petrecerea.
    Pe linga faptul ca Hristos nu are un inceput si un sfarsit conform textelor biblice,oare nu se cade sa credem (tot conform textelor biblice) ca El,trup luand si devenind ascultator pina la moarte fata de planul lui Dumnezeu Creatorul,ar fi putut intra in gratia Creatorului,devenind astfel Fiu al omului,iar prin ascultare de Dumnezeu un prieten a lui Dumnezeu asa cum de altfel a devenit Avraam,mai apoi Fiu pentru ca s a dezbracat de Sine,acceptand rusinea,dispretul si moartea,conform versetului:”Nu este mai mare dragoste decat sa isi dea cineva viata ptr prietenii lui” ?
    Astfel,prin credinta in El (nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine) numai suntem numiti robi,ci prieteni,iar in alt context Pavel ne spune in Galateni 3:26-29 (…caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in I.H. sau in Psalm 82.6
    Duhovniceste pot fi socotit fiu insa cu trupul nicidecum ptr ca inca port in firea pamanteasca o lupta acerba care ma face sa strig ca si Pavel :”O,nenorocitul de mine,cine ma va scapa de acest trup de moarte?”
    Personal,cred ca nu pot intelege pe deplin ideea unui Fiu si a unui Tata cum de altfel nu mi pot explica nici vedeniile sau visele unora care (expliciti fiind si cu lacrimi in ochi,mai mult sau mai putin) au vazut ingeri,iad sau rai,in majoritatea cazurilor,numitorul comun al tuturora,fiind:”Pocaiti va” sau „Fugiti de iad”.
    Religia imi pare un surogat la moda pe cind relatia cu Dumnezeu sau….nu stiu cum sa ma adresez Lui (scuze,sunt doar sincer) e cu totul altfel.
    observ ca,indiferent cat de mult as vrea sa „muncesc” punand intrebari (mie insumi) 2Timotei 3:16 pare sa mi ofere raspunsul concret asupra indoielilor mele cu privire la creatie,existenta,Dumnezeu,etc.si oricate intrebari as avea,nu ma satisfac deplin raspunsurile (scrise de scriitori diferiti in ani diferiti dar inspirati de acelasi Duh)
    Ceva imi spune ca trebuie sa fie mult mai mult decat o Carte si desi am fost palmuit greu de viata,consider ca pina si palmele mi au fost predestinate conform versetului :” Caci prin har ati fost mantuiti,prin credinta si aceasta nu vine de la voi,ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8)
    Sa inteleg asadar,ca…credinta in Hristos a fost un dar de la Dumnezeu hoarat a-l avea mai inainte de intemeierea lumii? Pentru ca tot Biblia ne spune in Romani 8:28-30 ca ne a hotarat mai dinainte,ne a si chemat,ne a si socotit neprihaniti,etc.iar cel mai elocvent verset care ne explica predestinareab este in Ieremia 1:5 care spune: „Mai inainte ca sa te fi intocmit in pantecele mamei tale te cunosteam si mai inainte ca sa fi iesit tu din pantecele ei Eu te pusesem deoparte si te facusem proroc al neamurilor”
    Expresia „mai inainte” ne vorbeste deslusit despre planul acestui Creator care in atotintelepciunea Lui a pregatit sau,ne a predetinat pe unii ptr pierzare iar pe altii ptr viata vesnica.Este foarte greu de acceptat ceea ce scriu,stiu,insa,daca veti merge in cartea Romani 9:14-23 vom vedea aici un raspuns concis impotriva „razvratirii mele” fata de predestinarea in care si eu un „bulgar de pamant” stau si imi pun zilnic intrebari cu privire la vesnicie,predestinare,pacat,Dumnezeu Tatal,Fiul,iad si rai…pina la urma,el este stapan sa aleaga si are mila de cine vrea si se indura de orine ii place conform cu Romani 9:15
    Asadar,conform trairiilor mele (care de fapt nu imi apartin indiferent ca aici vorbim de alegeri si decizii paralel cu predestinarea) cum se poate aplica si in cazul meu Efeseni 2:10 ?
    Crezand fara partinire in relatia Hristos si omul;relatie bazata pe o iubire destul de premergatoare sau „fortata” sau fugind de teama iadului propovaduit si relatat de preoti,pastori sau cei cu vedenii si vise?
    Este Vinerea neagra si stau si ma intreb ,cat de negru trebuie sa imi fie sufletul in ochii vostrii,a acelora care nu puteti accepta „razvratirea”mea fata de religie,dogma,traditie si predestinare (si totusi,sunt doar sincer cu mine insumi) dar voi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.