Al doilea Adam
Una dintre cele mai interesante genealogii pe care le gasim pe paginile Scripturilor este cea oferita de evanghelistul Luca cu privire la „cartea neamului lui Iisus Christos” din capitolul 3 al Evangheliei sale. Dupa ce in capitolele anterioare ne prezinta amanunte cu privire la nasterea miraculoasa a lui Iisus Christos, pe care nu le intalnim in celelalte Evanghelii, in capitolul 3 Luca incepe genealogia pe linie paternala de la „Iosif, fiul lui Eli, fiul lui… fiul lui…”, ajungand in final la „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.” ( vezi Luca 3,23-38 )
Probabil ca aceasta insiruire de „fiul lui…fiul lui…” justifica pe deplin titlul pe care Mantuitorul l-a folosit cu precadere in timpul activitatii Sale publice in dreptul Persoanei Sale: „Fiul omului.” In Noul Testament exista 73 de referinte cu privire la Domnul Iisus Christos ca Fiu al omului, majoritatea lor fiind prezente in cele patru Evanghelii.
Insa acest „Fiu al omului”, nascut dupa aproximativ patru milenii de la Creatiune, il are ca prim stramos pe „Adam, fiul lui Dumnezeu” ( Luca 3,38 ). Mai mult decat atat, scriind despre nasterea Sa miraculoasa, evanghelistul Luca citeaza cuvintele pe care ingerul Gabriel le spune Mariei cu privire la nasterea Mantuitorului: „El va fi mare si va fi chemat Fiul Celui Prea Inalt si Domnul Dumnezeu Ii va da scaunul de domnie al tatalui Sau David… Ingerul i-a raspuns: „Duhul Sfant Se va cobora peste tine si puterea Celui Prea Inalt te va umbri. De aceea, Sfantul care Se va naste din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” ( Luca 1,32.35 )
Expresia „va fi chemat”, care apare in ambele versete, inseamna „va fi recunoscut, confirmat sau cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu”. Asadar, avem un arc peste timp, acoperind circa patru milenii de istorie a omenirii. La primul capat al arcului se afla Adam, primul om creat si numit de Luca „fiul lui Dumnezeu.” La cel de-al doilea capat al arcului peste timp se afla Iisus Christos, Fiul omului, numit si El Fiul lui Dumnezeu.
Daca revelatia Scripturii s-ar rezuma la aceste lucruri, cineva ar putea trage unele concluzii gresite: dupa cum Adam, primul om creat de Dumnezeu, este numit „fiul lui Dumnezeu”, dar care are un inceput al existentei sale, la fel si Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, trebuie sa aiba si El un inceput al existentei. Insusi termenul de „fiu” implica un inceput cronologic, ontologic, nu-i asa?
Insa revelatia Scripturii merge mai departe privind relatia dintre Adam si Iisus Christos, ambii numiti „fii ai lui Dumnezeu”. Scriindu-le credinciosilor din Corint despre ceea ce inseamna esenta Evangheliei, apostolul Pavel Il numeste pe Domnul Iisus Christos „al doilea Adam”, facand o paralela intre consecintele neascultarii primului Adam si cele ale lucrarii mantuitoare ale celui de-al doilea Adam.
„Caci daca moartea a venit prin om ( primul Adam n.n. ), tot prin om ( al doilea Adam n.n. ) a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa toti vor invia in Christos” ( 1 Corinteni 15,21.22 )
„De aceea este scris: „Omul dintai Adam a fost facut un suflet viu. Al doilea Adam ( „ultimul Adam” – KJV ) a fost facut un duh datator de viata. Dar intai vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urma. Omul dintai este din pamant, pamantesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti; cum este Cel ceresc, asa sunt si cei ceresti. Si dupa cum am purtat chipul celui pamantesc, tot asa vom purta chipul Celui ceresc.” ( 1 Corinteni 15,45-49 )
Comparatia pe care o face apostolul Pavel intre Iisus Christos si Adam este evidenta. Mai mult decat atat, in Epistola catre romani acelasi apostol afirma ca Adam este „o icoana ( copie, figura, tip, exemplu n.n. ) preinchipuitoare a Celui ce avea sa vina” ( Romani 5,14 u.p. ), adica a lui Mesia in Persoana lui Iisus Christos.
Atat primul, cat si al doilea Adam sunt reprezentantii intregii familii omenesti, cu diferenta ca primul Adam este reprezentantul familiei omenesti decazute, in timp ce al doilea Adam este reprezentantul intregii familii omenesti rascumparate. Dupa cum oamenii mostenesc natura lor pacatoasa de la primul Adam, ei primesc natura lor spirituala de la al doilea Adam. Primul Adam este capul omenirii cu existenta trecatoare, in timp ce al doilea Adam este Capul omenirii cu existenta vesnica.
Primul Adam a fost facut „un suflet viu” ( Geneza 2,7 ), in timp ce al doilea Adam este „un duh datator de viata” ( 1 Corinteni 15,45 ), fapt confirmat prin invierile pe care le-a facut in timpul activitatii Sale pamantesti ( fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain, Lazar ). Din nefericire, primul Adam, in rangul sau de intai nascut al omenirii si de fiu al lui Dumnezeu, a esuat lamentabil. Calcand legamantul Creatorului cu omenirea, Adam a cazut din pozitia sa privilegiata. Insa nu a cazut doar el, ci odata cu caderea lui s-a prabusit si platforma pe care fusese creat.
Prin urmare, toti urmasii lui Adam s-au nascut in „prapastia” pacatului, mostenind natura decazuta a stramosului lor, gustand suferinta si moartea, instrainarea de Dumnezeu si indepartarea de principiile Imparatiei Sale. Daca la Creatiune Adam a fost „fiul lui Dumnezeu”, intaiul nascut al omenirii, dupa caderea in pacat urmasii sai nu au mai fost numiti fii ai lui Dumnezeu, ci fii ai oamenilor, avand o natura pacatoasa.
Caderea in pacat a primilor nostri parinti a fost momentul in care a intrat in functiune Planul de Mantuire, alcatuit in sanul Dumnezeirii cu mult timp inainte de Creatie. Conform acestui Plan, Dumnezeu s-a legat prin juramant ca in cazul in care omul ar cadea in pacat, calcand partea lui din legamant, Dumnezeu Insusi va interveni implinind acea parte a legamantului pe care a calcat-o Adam.
Acolo unde a esuat primul Adam, trebuia sa vina al doilea Adam, cu rangul de intai nascut al omenirii, devenind Capul omenirii rascumparate, al „Bisericii celor intai nascuti” ( Evrei 12,23 ).Caci „El este Capul trupului, al Bisericii. El este inceputul, Cel intai nascut dintre cei morti, pentru ca in toate lucrurile sa aiba intaietatea” ( Coloseni 1,18 ).
Desigur, Iisus Christos nu a fost prima fiinta inviata. Intalnim invieri si in Vechiul Testament ( fiul sunamitei, Moise, etc. ), dar si in Noul Testament inainte de invierea lui Iisus Christos ( fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain, Lazar ). Este evident ca expresia „Cel intai nascut dintre cei morti”, care apare si in Apocalipsa 1,5, nu se refera la cronologie, ci la rang. Invierea lui Christos este cea care sta la baza tuturor invierilor precedente si ulterioare, in mod deosebit a celor doua mari invieri de la sfarsitul istoriei: invierea celor drepti si a celor nedrepti.
Primul Adam a fost fiul lui Dumnezeu care a esuat, calcand legamantul lui Dumnezeu cu omenirea si atragand intreaga omenire in cadere. Al doilea Adam a fost Fiul lui Dumnezeu care a reusit, implinind partea din legamantul lui Dumnezeu care ne revine noua si devenind in felul acesta Capul „Bisericii intailor nascuti.”
Daca pentru a deveni urmasi ai primului Adam este suficient sa ne nastem fizic din pantecele unei mame pamantesti, pentru a deveni urmasii celui de-al doilea Adam e nevoie sa ne nastem din nou „din apa si din Duh”.
„Iisus i-a raspuns: „Adevarat, adevarat iti spun ca daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh este duh. Nu te mira ca ti-am zis: „Trebuie sa va nasteti din nou!” ( Ioan 3,5-7 )
In concluzie, titlul de „Fiu al lui Dumnezeu”, pe care il foloseste Scriptura in dreptul lui Iisus Christos, nu are nimic de-a face cu un eventual inceput al existentei Sale si nu are valoare ontologica sau cronologica in raport cu Persoana Tatalui. Acest titlu ne vorbeste despre rangul pe care Domnul Iisus Christos l-a castigat prin suferinta, moartea si invierea Sa, ca al doilea Adam si reprezentant al omenirii rascumparate.
Iisus este Fiul lui Dumnezeu asa cum Adam ar fi trebuit sa fie intaiul nascut al lui Dumnezeu, dar a esuat; asa cum poporul Israel ar fi trebuit sa fie intaiul nascut al lui Dumnezeu, dar a esuat ( vezi Exodul 4,22 ); asa cum Efraim ar fi trebuit sa fie intaiul nascut al lui Dumnezeu, dar a esuat ( vezi Ieremia 31,9 ); asa cum David ar fi trebuit sa fie intaiul nascut al lui Dumnezeu, dar a esuat ( vezi Psalm 89,26-28 ).
Acolo unde au esuat Adam, Avraam, Israel, Efraim, David si Solomon, acolo a biruit Iisus Christos, dobandind rangul de „intai nascut” al lui Dumnezeu, in calitate de reprezentant al omenirii rascumparate. Si in jurul Sau, o intreaga „Biserica a intailor nascuti”, nascuti nu din carne, ci din „apa si din Duh.”
Lori Balogh
Va inteleg, cred eu, destul de bine. Si eu m-as razvrati impotriva ideii de predestinare, caci aceasta mi-ar rapi ultimul strop de libertate. Am inteles insa din Cuvantul lui Dumnezeu ca predestinarea este doar generala, nicidecum individuala. Sa ma explic: In marea Sa dragoste pentru omul cazut, Dumnezeu ne-a predestinat pe toti sa fim mantuiti prin jertfa Fiului Sau. Aceasta este hotararea Lui si nimeni nu o poate anula, cu exceptia hotararii personale a fiecarui om: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe unicul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( Ioan 3,16 )
Expresia „oricine crede” cuprinde in sine atat ideea de predestinare generala, dar si pe aceea de libertate individuala de alegere. Desi, prin Planul Sau de Mantuire, Dumnezeu ne-a predestinat pe toti sa fim mantuiti, totusi noi, prin alegerea noastra personala, ne putem impotrivi acestei hotarari divine sau o putem accepta. Credinta este un act individual si deliberat.
Pe de alta parte, pasajul din Romani 8, 28-30 trebuie inteles corect. Ce sta la baza hotararii lui Dumnezeu de a ne socoti neprihaniti si a ne mantui? „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte”. Aici intervine prestiinta si atotstiinta Creatorului, pe baza careia El poate lua hotarari mai dinainte. El stie de la inceput daca un om va alege calea mantuirii sau pe cea a pierzarii si, in functie de aceasta cunostinta, El ia deciziile. Aceasta nu este predestinare, ci prestiinta.
Cat despre cazul lui Ieremia, caruia Domnul i-a spus: „Mai inainte ca sa te fi intocmit in pantecele mamei tale te cunosteam si mai inainte ca sa fi iesit tu din pantecele ei Eu te pusesem deoparte si te facusem proroc al neamurilor”, si aici intervine prestiinta divina. Insa aici nu e vorba de mantuire, ci de slujire, de chemare intr-o anumita ramura a lucrarii lui Dumnezeu. In acest domeniu, cred eu, Dumnezeu are tot dreptul sa cheme la o anumita lucrare pe cine vrea El, pe cel pe care il considera cel mai potrivit. E dreptul Lui suveran. Insa in privinta mantuirii personale, nu exista predestinare.
1 Ioan 4,8 spune ca „Dumnezeu este dragoste”. Daca Dumnezeu ar hotari arbitrar pe cine sa mantuiasca si pe cine sa piarda, fara sa-i ofere omului posibilitatea acestuia sa aleaga, El nu ar mai fi dragoste. Dragostea, prin definitie, respecta libertatea de alegere a celuilalt.
Asadar, Dumnezeu stie dinainte daca eu voi alege sau nu calea mantuirii ( prestiinta ) si in functie de aceasta prestiinta mi-a pregatit destinul vesnic. De asemenea, El stie inainte de nasterea mea ce abilitati si inzestrari voi avea, ce inclinatii si aspiratii vor fi in fiinta mea si, in functie de acestea, El a decis care lucrare imi este cea mai potrivita. Insa nu ma forteaza sa aleg o cale sau alta. Si Ieremia, si Moise, si Pavel si toti cei care au slujit intr-un fel sau altul cauzei lui Dumnezeu, ar fi putut sa refuze chemarea. Liberul arbitru al fiintelor inteligente create de El este un principiu de baza al guvernarii Sale in Univers.
Si pentru ca Dumnezeu imi respecta dreptul la alegere, El este cu adevarat dragoste si merita toata increderea si respectul meu.
Vrem sau nu,in Vinerea mare sau neagra (spuneti cum vreti) devenim oarecum putin „mai mult” crestini desi atentia celor mai multi dintre noi este pe bucatele proaspete preparatele din cuptor.
In cele mai multe cazuri insa,ne este imposibil sa nu ne autoevaluam cu privire la vietiile noaste,pacat sau curatie inaintea unui Dumnezeu de care ne este oarecum teama,fie ca recunoastem sau nu si astfel,facem semnul crucii,adaugam :”Doamne ajuta”apoi iL scoatem afară din mijlocul familiei si incepem exclusiv petrecerea.
Pe linga faptul ca Hristos nu are un inceput si un sfarsit conform textelor biblice,oare nu se cade sa credem (tot conform textelor biblice) ca El,trup luand si devenind ascultator pina la moarte fata de planul lui Dumnezeu Creatorul,ar fi putut intra in gratia Creatorului,devenind astfel Fiu al omului,iar prin ascultare de Dumnezeu un prieten a lui Dumnezeu asa cum de altfel a devenit Avraam,mai apoi Fiu pentru ca s a dezbracat de Sine,acceptand rusinea,dispretul si moartea,conform versetului:”Nu este mai mare dragoste decat sa isi dea cineva viata ptr prietenii lui” ?
Astfel,prin credinta in El (nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine) numai suntem numiti robi,ci prieteni,iar in alt context Pavel ne spune in Galateni 3:26-29 (…caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in I.H. sau in Psalm 82.6
Duhovniceste pot fi socotit fiu insa cu trupul nicidecum ptr ca inca port in firea pamanteasca o lupta acerba care ma face sa strig ca si Pavel :”O,nenorocitul de mine,cine ma va scapa de acest trup de moarte?”
Personal,cred ca nu pot intelege pe deplin ideea unui Fiu si a unui Tata cum de altfel nu mi pot explica nici vedeniile sau visele unora care (expliciti fiind si cu lacrimi in ochi,mai mult sau mai putin) au vazut ingeri,iad sau rai,in majoritatea cazurilor,numitorul comun al tuturora,fiind:”Pocaiti va” sau „Fugiti de iad”.
Religia imi pare un surogat la moda pe cind relatia cu Dumnezeu sau….nu stiu cum sa ma adresez Lui (scuze,sunt doar sincer) e cu totul altfel.
observ ca,indiferent cat de mult as vrea sa „muncesc” punand intrebari (mie insumi) 2Timotei 3:16 pare sa mi ofere raspunsul concret asupra indoielilor mele cu privire la creatie,existenta,Dumnezeu,etc.si oricate intrebari as avea,nu ma satisfac deplin raspunsurile (scrise de scriitori diferiti in ani diferiti dar inspirati de acelasi Duh)
Ceva imi spune ca trebuie sa fie mult mai mult decat o Carte si desi am fost palmuit greu de viata,consider ca pina si palmele mi au fost predestinate conform versetului :” Caci prin har ati fost mantuiti,prin credinta si aceasta nu vine de la voi,ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8)
Sa inteleg asadar,ca…credinta in Hristos a fost un dar de la Dumnezeu hoarat a-l avea mai inainte de intemeierea lumii? Pentru ca tot Biblia ne spune in Romani 8:28-30 ca ne a hotarat mai dinainte,ne a si chemat,ne a si socotit neprihaniti,etc.iar cel mai elocvent verset care ne explica predestinareab este in Ieremia 1:5 care spune: „Mai inainte ca sa te fi intocmit in pantecele mamei tale te cunosteam si mai inainte ca sa fi iesit tu din pantecele ei Eu te pusesem deoparte si te facusem proroc al neamurilor”
Expresia „mai inainte” ne vorbeste deslusit despre planul acestui Creator care in atotintelepciunea Lui a pregatit sau,ne a predetinat pe unii ptr pierzare iar pe altii ptr viata vesnica.Este foarte greu de acceptat ceea ce scriu,stiu,insa,daca veti merge in cartea Romani 9:14-23 vom vedea aici un raspuns concis impotriva „razvratirii mele” fata de predestinarea in care si eu un „bulgar de pamant” stau si imi pun zilnic intrebari cu privire la vesnicie,predestinare,pacat,Dumnezeu Tatal,Fiul,iad si rai…pina la urma,el este stapan sa aleaga si are mila de cine vrea si se indura de orine ii place conform cu Romani 9:15
Asadar,conform trairiilor mele (care de fapt nu imi apartin indiferent ca aici vorbim de alegeri si decizii paralel cu predestinarea) cum se poate aplica si in cazul meu Efeseni 2:10 ?
Crezand fara partinire in relatia Hristos si omul;relatie bazata pe o iubire destul de premergatoare sau „fortata” sau fugind de teama iadului propovaduit si relatat de preoti,pastori sau cei cu vedenii si vise?
Este Vinerea neagra si stau si ma intreb ,cat de negru trebuie sa imi fie sufletul in ochii vostrii,a acelora care nu puteti accepta „razvratirea”mea fata de religie,dogma,traditie si predestinare (si totusi,sunt doar sincer cu mine insumi) dar voi?