Credință de copil
„Iisus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.”
Matei 18:2‑4
Ca de obicei, Mântuitorul ne șochează din nou. După ce i-a spus cărturarului Nicodim: „Adevărat, adevărat îți spun că dacă un om nu se naște din nou nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3), acum ne spune direct că, dacă vrem să fim mântuiți, trebuie să ne facem ca niște copilași. Noi, oameni maturi, să redevenim copii! Cine mai poate înțelege o asemenea învățătură?
Oameni păcătoși fiind, înțelegem că în viața noastră trebuie să aibă loc o renaștere spirituală, căci toți suntem „morți în greșelile și păcatele noastre” (vezi Efeseni 2:1). De asemenea, înțelegem că în starea spirituală în care suntem, întorși cu spatele la Dumnezeu și cu tendințele spre rău nebiruite, nu avem nicio șansă să locuim o veșnicie în prezența unui Dumnezeu sfânt și neprihănit. Dacă, prin absurd, cineva nerenăscut spiritual ar ajunge în cer, ar pieri într-o fracțiune de secundă mistuit de slava Creatorului.
Da, înțelegem că trebuie să ne naștem din nou „din apă și din Duh” (Ioan 3:5), că trebuie să ne „prefacem prin înnoirea minții noastre” (Romani 12:2), că trebuie să fim „schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Dar de ce să rămânem copii?
De ce să nu creștem, din moment ce prima poruncă a Creatorului dată părinților noștri edenici a fost „Creșteți!” (Geneza 1:28)? Nu îi mustra apostolul Pavel pe credincioșii evrei pentru că în loc să se hrănească cu „hrana tare” a Cuvântului lui Dumnezeu, încă au nevoie de „lapte”, rămânând prunci în credință (vezi Evrei 5:12.13)? Același apostol îi mustra pe credincioșii din Corint pentru imaturitatea gândirii lor spirituale, scriindu-le: „Fraților, nu fiți copii la minte!” (1 Corinteni 14:20).
Idealul pe care Pavel îl pune înaintea credincioșilor este înalt: „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos.” De ce acest ideal? Tot el explică în continuare: „Ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efeseni 4:13‑15).
Nu știu dacă în alte limbi există o expresie asemănătoare, însă în limba română auzim des folosindu-se expresia (cu evidente nuanțe peiorative): „a dat în mintea copiilor”. Un om despre care se spune că a dat în mintea copiilor este considerat un om care și-a pierdut judecata, un om „ramolit” (conform definiției DEX).
Și atunci, în acest context în care lumea îi consideră „ramoliți” pe cei ce devin copii la minte, în care epistolele apostolului Pavel ne îndeamnă să urmărim maturitatea spirituală, cum trebuie să înțelegem afirmația Domnului Christos: „Dacă nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18:3)?
„Avem de-a face cu o nouă contradicție a Scripturilor”, ar spune criticii Bibliei. „Iată o nouă dovadă că nu există unitate și coerență în cadrul învățăturilor creștinismului. Iisus îi contrazice pe apostoli, iar aceștia Îl contrazic pe Iisus.”
Însă pentru cei care iau în serios inspirația întregului text biblic, aparentele contradicții care apar, de fapt, nu sunt contradicții, ci completări. Când Mântuitorul vorbește despre o atitudine de copil care este de dorit la urmașii Săi și care este o condiție sine qua non pentru mântuire, în timp ce apostolul Pavel amintește în epistolele sale de o atitudine copilărească ce trebuie părăsită de creștini, avem de-a face cu două lucruri total diferite.
Am putea numi atitudinea pe care Domnul o dorește la urmașii Săi „credință de copil”, iar cea pe care Pavel o mustră în epistolele sale o „credința copilărească.” Credința de copil și credința copilărească! Este vreo diferență între cele două sau avem de-a face doar cu un joc de cuvinte? Nu, nu e un joc de cuvinte. Este o realitate exprimată în limbajul uman.
Asemenea oricărui proces din existența umană, credința are și ea vârstele ei. Există o vârstă a copilăriei în credință, în care așteptările omului sunt deosebit de mari. După ce L-a cunoscut pe Dumnezeu și a pășit pe calea cea îngustă, urmându-L pe Domnul Christos, creștinul are așteptări mari.
El se așteaptă ca, din momentul consacrării sale, toate lucrurile să meargă ca unse: Domnul să-i vindece orice boală, să-i rezolve problemele financiare, de serviciu și de familie, să fie stimat și apreciat în biserică, la locul de muncă și în societate. Aceasta este etapa copilăriei credinței, pe care o putem numi acum „credința copilărească”. Rugăciunile rostite în această etapă sunt, în marea lor majoritate, de genul: „Doamne, dă-mi… „, „Doamne, fă-mi… „, „Doamne, ajută-mă… „, Doamne, iartă-mă… „, „Doamne, ferește-mă… „, „Doamne, ocrotește-mă…”
În această etapă a credinței omul se așteaptă ca Domnul (nu ne învață Biblia că Dumnezeu este bun?) să-i pună bani în contul bancar gol, să-i îndepărteze chelia, ridurile, osteoporoza sau prezbiția, să-i crească din nou dinții, să-i umple cămara cu provizii și câte și mai câte.
Este ceva rău în aceste așteptări? Nicidecum! Care copil nu se așteaptă ca părinții săi să-I ofere cele mai bune lucruri de care are nevoie? Însuși Domnul Iisus ne-a dat asigurări despre dispoziția Tatălui ceresc de a ne da ce este mai bun: „Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer” (Matei 7:11).
Și ca dovadă că aceste așteptări ale omului nu sunt rele în ele însele, Însuși Dumnezeu le înțelege și le împlinește în mare măsură în această etapă a vârstei credinței. Ați observat că la începutul vieții de credință există multe experiențe cu Dumnezeu, unele dintre ele chiar răsunătoare?
Creștinul este pur și simplu entuziasmat văzând cum Dumnezeu îi împlinește până și cele mai mărunte cereri și dorințe. Dumnezeu se poartă foarte blând și îngăduitor cu acești copii ai Săi aflați în etapa copilăriei credinței, la fel cum se poartă o mamă cu bebelușul ei. Este metoda Sa de a-i încuraja pe acești copii proaspăt născuți din nou de a înainta pe calea credinței și de a-i asigura că El este alături de ei pe această cale plină de curse și greutăți.
Priviți la Iacov, cel care fugea mâncând pământul de mânia fratelui său Esau, pe care-l înșelase răpindu-i și dreptul de întâi născut, dar și binecuvântarea părintească. Acolo, în pustie, în locul în care Dumnezeu i se arată în visul cu scara cerului (vezi Geneza 28:10‑22), Iacov înalță o rugăciune destul de ciudată pentru noi:
„Iacov a făcut o juruință și a zis: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi Casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:20‑22).
Ce fel de rugăciune e asta, Iacov? La vârsta ta de 77 de ani, după ce ai făcut ceea ce ai făcut, supărându-i nu doar pe fratele tău și pe tatăl tău, ci mai ales pe Dumnezeu, mai ai curaj să-I pui condiții Celui de la care vin toate binecuvântările? Ce înseamnă cei trei „dacă” din rugăciunea ta?
Totuși Dumnezeu nu-l judeca pe Iacov pentru păcatul său, nici nu-l abandonează, lăsându-l să suporte toate consecințele alegerilor sale greșite. Dimpotrivă, El îl asigură pe fugar de toată ocrotirea Sa, de tot sprijinul Său, promițându-i nu doar păstrarea vieții, ci chiar și o mare prosperitate.
Dumnezeu a înțeles etapa credinței în care se afla Iacov la acea dată. Deși avea în jur de 77 de ani, Iacov avea încă o credință copilărească, imatură. Dumnezeu avea însă să-l crească și să-l maturizeze spiritual până acolo încât, peste ani, la pârâul Iaboc, același Iacov să devină biruitor, un om nou cu o credința matură. Acolo, în urma acelei lupte dramatice cu Dumnezeu, Iacov a devenit Israel, strămoșul poporului ales.
Cazul credinței copilărești a lui Iacov nu e singular. Poate nu întâmplător întâlnim pe paginile Vechiului Testament un caz tras la indigo cu cel al lui Iacov. Iată raportul biblic extrem de concis, dar revelator, despre un anume Iaebeț, un urmaș al lui Iuda:
„Iaebeț a chemat pe Dumnezeul lui Israel și a zis: „Dacă mă vei binecuvânta și-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine și dacă mă vei feri de nenorocire, așa încât să nu fiu în suferință…” Și Dumnezeu i-a dat ce ceruse” (1 Cronici 4:10).
Observați? Pentru Iaebeț Dumnezeu încă nu devenise Dumnezeul lui, ci doar al poporului său. El se afla încă în etapa copilăriei credinței, în care omul acceptă relația cu Dumnezeu dacă Acesta îi împlinește cererile. Cât de diferită și de matură este credința celor trei tineri evrei, aruncați în cuptorul aprins pentru că nu s-au supus poruncii lui Nebucadnețar de a se închina idolului de aur! Ei îi răspund cu umilință, dar și cu demnitate împăratului:
„Noi n-avem să-ți răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!” Daniel 3:17.18).
Ce diferență între rugăciunea de tipul „doar dacă…” și cea de tipul „chiar dacă…”! Diferența o face gradul de maturizare a credinței. Dacă în copilăria credinței suntem dispuși să-L urmăm pe Dumnezeu „doar dacă” El ne împlinește așteptările, în etapă maturizării credinței gândim cu totul altfel. Chiar dacă Dumnezeu nu ne răspunde după așteptările noastre, noi tot Îl vom urma. De ce? Pentru că am ajuns să-L cunoaștem mai deplin, pentru că relația noastră cu El a ajuns la un alt nivel și pentru că credința și dragostea noastră pentru El s-au maturizat.
De ce întârzie Dumnezeu să răspundă rugăciunilor noastre? De ce îngăduie să trecem prin crize existențiale, încercări sufletești sau suferințe fizice? De ce nu înlătură El din calea copiilor Săi orice durere și orice pricină de dezamăgire? Nu pentru că nu-Și iubește copiii, ci pentru că vrea să le maturizeze credința în El, iar relația cu ei să ajungă la un nivel mai înalt.
În acest proces de maturizare spirituală, credința copilărească este doar prima etapă. Și ea trebuie depășită. În caz contrar, cei ce rămân blocați în această etapă sunt pasibili de mustrările apostolului Pavel adresate credincioșilor din Corint: „Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți prunci, iar la minte fiți oameni mari!” (1 Corinteni 14:20).
Dar care este acea credință matură pe care dorește Dumnezeu să o vadă la copiii Săi? Paradoxal, ea este legată tot de copilărie, însă nu mai este o credința copilărească, ci o credință de copil, ceea ce este cu totul altceva. Despre această credință de copil ne vorbește Domnul Christos ca fiind o condiție pentru a intra în Împărăția cerurilor.
Care sunt acele trăsături ale copiilor pe care un creștin ar trebui să le păstreze și la maturitate? Și aceasta fără să fie arătat cu degetul, acuzat că este un om copilăros, imatur spiritual. Priviți la copii, căci avem multe de învățat de la ei! Iată doar câteva lecții pe care noi, adulții, le avem de învățat de la copiii noștri, dacă dorim să moștenim cerul:
1) Copiii vor să crească.
Ați întâlnit vreun copil care să nu-și dorească să crească mare? Ați auzit de vreun copil care să se mulțumească cu vârsta și cu condiția lui, dorind să rămână așa toată viața? Ceea ce nu facem mulți dintre noi, adulții, și anume să dăm curs primei porunci a Creatorului de a crește și a ne dezvolta pe toate planurile (vezi Geneza 1:28), copiii împlinesc în mod instinctiv.
2) Copiii au visuri.
Orice copil sănătos are visuri: visează să se facă mare ca tata și mama, să aibă propria familie, să profeseze meseria îndrăgită, să exploreze lumea și multe altele. Copiii și visurile lor sunt de nedespărțit. Oare nu ar trebui să fie și adulții ca niște copii în această privință? Dacă doar această trăsătură a copilăriei am avea-o noi, adulții, atunci în lume (și chiar în biserică!) nu ar mai exista atâția oameni blazați, plictisiți, în viață cărora nu se vede niciun progres.
3) Copiii sunt curioși.
Ați întâlnit vreun copil care să nu-i bombardeze pe cei din jur cu un noian de „de ce”-uri, care să nu dorească să cunoască mai mult despre lume, natură și viață? Spiritul de explorator e lipit de inima copilului ca umbra de om și îl putem observa încă de la primii pași pe care acesta îi face fără ajutor.
Îndepărtându-se de părinți, copilul începe să exploreze lumea din jur, curios să afle tot mai multe lucruri. Din nefericire, spiritul de explorator s-a pierdut la mulți adulți care se mulțumesc cu ceea ce știu despre lume, viață și Dumnezeu, fără să-și ridice privirea spre noi orizonturi. De obicei, adulții își construiesc zona lor de confort din care nu mai vor să iasă pentru a explora noi teritorii ale cunoașterii.
4) Copiii sunt atrași în mod natural spre Dumnezeu.
De unde știm lucrul acesta? Din cuvintele Mântuitorului: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei” (Luca 18:16). De ce unii copii nu Îl găsesc pe Dumnezeu? Nu pentru că în inima lor nu există atracție spre El, căci Lumina divină „luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9).
Noi, adulții, prin comportamentul nostru greșit îi împiedicăm pe copii să vină la Dumnezeu. Iisus spune clar, iar cuvintele Lui sună chiar ca un avertisment: „Nu-i opriți!” Acest imperativ ne arată că problema nu este în primul rând la copii, deși și ei sunt responsabili pentru libertatea lor de alegere, ci la adulți.
Am citit despre o întâmplare ai cărei eroi sunt doi copii. Ambii copii erau pe un lac înghețat și, la un moment dat, gheața a cedat și unul dintre copii a căzut în apa rece, gata să se înece. Știți ce a făcut celălalt copil? A luat o piatră de pe mal și a lovit cu toată puterea lui gheața până când a reușit să o spargă și să-și salveze prietenul.
Când au ajuns pompierii la fața locului și au văzut ce s-a întâmplat, s-au întrebat:
„Cum a reușit acest copil? Gheața e foarte groasă și e imposibil să o spargi. „
Un bătrân care a văzut întreaga scena s-a apropiat și a spus:
„Eu știu cum a făcut. Nu era nimeni lângă el să-i spună că nu poate…”
Cunosc o fetiță de șase ani, ai cărei părinți sunt atei (cel puțin în declarații). Ea nu a fost niciodată educată în spiritul vreunei confesiuni creștine și nu avut ocazia să fie învățată de bunicii ei despre Dumnezeu. Părinții ei au interzis lucrul acesta. Cu toate acestea, într-o zi în care bunicii ei erau în vizită, a tras-o pe bunica ei în cameră, a închis ușa să nu o audă părinții ei și i-a spus bunicii: „Bunico, nu știu ce să mai cred. Aș vrea și eu să mă închin la Dumnezeul meu, dar mama nu crede și nu mă lasă.”
Da, când copiii nu sunt opriți de adulți, indiferent prin ce metode, dar mai ales prin exemplul personal, ei sunt atrași în mod natural spre Dumnezeu. Vai de cei care îi împiedică pe acești micuți să ajungă la El! „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul dintre acești micuți care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie aruncat în adâncul mării” (Matei 18:6).
5) Copiii știu să ierte și să uite ușor.
Cartea 2 Împărați cap. 5 relatează despre vindecarea generalului de armată sirian Naaman, bolnav de cea mai de temut boală din acele vremuri: lepra. Personajele-cheie ale întâmplării sunt cele care au nume, nu-i așa? Naaman, Elisei, Ghehazi. Dar este acolo un personaj anonim, o fetiță aflată cel mai probabil în prima parte a adolescenței, fără de care întregul lanț al evenimentelor relatate nu ar mai fi avut loc.
V-ați gândit vreodată la destinul crud al acestui copil? Rămasă fără părinți, probabil uciși în timpul incursiunilor siriene pe teritoriul lui Israel, acest copil este rupt de locurile natale, de tovarășii de joacă, de poporul său, de limba, religia și cultura în care a fost crescută, pentru a fi dusă forțat într-un mediu cu totul străin.
Dar în noua sa patrie, acest copil nici măcar nu este lăsat liber. Este o sclavă, doar o unealtă vie și vorbitoare! Cine erau stăpânii ei? Chiar generalul armatei siriene, inamicul numărul 1 al poporului său. Citind relatarea biblică, mă întreb: Cum de a încăput în trupușorul ei firav de copil o inimă atât de mare? Cum a putut acest copil să uite răul făcut de stăpânul ei propriului său popor și să-i dorească cel mai mare bine posibil?
Să fii rob în casa celui care probabil ți-a ucis părinții, care ți-a distrus viitorul și care a făcut atât de mult rău celor dragi și propriului tău popor și totuși să-i dorești binele! Mi se blochează mintea când mă gândesc la puterea de a ierta, de a uita și a iubi a acestei fetițe de doar 10‑12 ani. Da, copiii știu să uite răul care li s-a făcut, dar mai ales ei știu să-i ierte pe cei care le-au făcut rău. Dacă noi, adulții, nu vom redeveni copii asemenea lor, cerul va fi doar o aspirație neîmplinită.
6) Copiii știu să se încreadă total în părinții lor, care le sunt primele modele de viață.
Unui copil nu trebuie să-i poruncești să se arunce în brațele tatălui sau ale mamei sale. El o va face spontan, fără să-și facă prea multe calcule: Oare mă va prinde în brațe tata sau mama? Oare nu mă vor scăpa și mă voi răni? Oare au destulă putere să mă prindă?
Unui copil nu trebuie să-i sugerezi să-l copieze pe tatăl său sau pe mama sa. El o va face instinctiv. Oare cum ar arăta viața noastră, bisericile noastre și creștinismul în general, dacă cu toții am redeveni copii la acest capitol? Care ar fi relația noastră personală cu Dumnezeu dacă am avea încredere în El așa cum are un copil în părintele său? Cum ar arăta caracterele noastre dacă ne-am întoarce mereu și mereu spre modelul nostru suprem de viețuire: Domnul Iisus Christos?
Există o credința copilărească, imatură, care nu e de dorit. Este etapa copilăriei credinței, dar pe care Dumnezeu nu o disprețuiește. Ceea ce dorește El este să depășim această etapă, să nu rămânem blocați în acest tip de credință. Fiecare vârstă trebuie să aibă gradul ei de maturitate și înțelepciune. Însă acestea trebuie mereu să fie depășite spre o maturitate mai deplină și o înțelepciune mai profundă.
Când apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Efes: „să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătura” (Efeseni 4:14), el nu Îl contrazice pe Domnul Iisus când afirmă că dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu ca niște copilași nu vom moșteni cerul (vezi Matei 18:2‑4).
El se referă la acea credință copilărească, imatură și instabilă care trebuie depășită și care trebuie să se maturizeze. Paradoxal, credința matură, stabilă și de valoare înaintea lui Dumnezeu nu este credința teologilor, a pastorilor, a slujbașilor din biserică și nici măcar a credincioșilor adulți. Credința veritabilă, pe care Dumnezeu tânjește să o vadă manifestându-se în viețile noastre este credința unui copil.
Lori Balogh
