Credinta de copil
„Iisus a chemat la El un copilas, l-a pus in mijlocul lor si le-a zis: „Adevarat va spun ca, daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas, va fi cel mai mare in Imparatia cerurilor.”
( Matei 18,2-4 )
Ca de obicei, Mantuitorul ne socheaza din nou. Dupa ce i-a spus carturarului Nicodim: „Adevarat, adevarat iti spun ca daca un om nu se naste din nou nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu” ( Ioan 3,3 ), acum ne spune direct ca, daca vrem sa fim mantuiti, trebuie sa ne facem ca niste copilasi. Noi, oameni maturi, sa redevenim copii! Cine mai poate intelege o asemenea invatatura?
Oameni pacatosi fiind, intelegem ca in viata noastra trebuie sa aiba loc o renastere spirituala, caci toti suntem „morti in greselile si pacatele noastre” ( vezi Efeseni 2,1 ). De asemenea, intelegem ca in starea spirituala in care suntem, intorsi cu spatele la Dumnezeu si cu tendintele spre rau nebiruite, nu avem nicio sansa sa locuim o vesnicie in prezenta unui Dumnezeu sfant si neprihanit. Daca, prin absurd, cineva nerenascut spiritual ar ajunge in cer, ar pieri intr-o fractiune de secunda mistuit de slava Creatorului.
Da, intelegem ca trebuie sa ne nastem din nou „din apa si din Duh” ( Ioan 3,5 ), ca trebuie sa ne „prefacem prin innoirea mintii noastre” ( Romani 12,2 ), ca trebuie sa fim „schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului” ( 2 Corinteni 3,18 ). Dar de ce sa ramanem copii?
De ce sa nu crestem, din moment ce prima porunca a Creatorului data parintilor nostri edenici a fost „Cresteti!” ( Geneza 1,28 )? Nu ii mustra apostolul Pavel pe credinciosii evrei pentru ca in loc sa se hraneasca cu „hrana tare” a Cuvantului lui Dumnezeu, inca au nevoie de „lapte”, ramanand prunci in credinta ( vezi Evrei 5,12.13 )? Acelasi apostol ii mustra pe credinciosii din Corint pentru imaturitatea gandirii lor spirituale, scriindu-le: „Fratilor, nu fiti copii la minte!” ( 1 Corinteni 14,20 )
Idealul pe care Pavel il pune inaintea credinciosilor este inalt: „pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos.” De ce acest ideal? Tot el explica in continuare: „Ca sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice vant de invatatura, prin viclenia oamenilor si prin siretenia lor in mijloacele de amagire, ci credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” ( Efeseni 4,13-15 ).
Nu stiu daca in alte limbi exista o expresie asemanatoare, insa in limba romana auzim des folosindu-se expresia, cu evidente nuante peiorative, „a dat in mintea copiilor”. Un om despre care se spune ca a dat in mintea copiilor este considerat un om care si-a pierdut judecata, un om „ramolit” ( conform definitiei DEX ).
Si atunci, in acest context in care lumea ii considera „ramoliti” pe cei ce devin copii la minte, in care epistolele apostolului Pavel ne indeamna sa urmarim maturitatea spirituala, cum trebuie sa intelegem afirmatia Domnului Christos: „Daca nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor” ( Matei 18,3 )?
„Avem de-a face cu o noua contradictie a Scripturilor”, ar spune criticii Bibliei. „Iata o noua dovada ca nu exista unitate si coerenta in cadrul invataturilor crestinismului. Iisus ii contrazice pe apostoli, iar acestia Il contrazic pe Iisus.”
Insa pentru cei care iau in serios inspiratia intregului text biblic, aparentele contradictii care apar, de fapt, nu sunt contradictii, ci completari. Cand Mantuitorul vorbeste despre o atitudine de copil care este de dorit la urmasii Sai si care este o conditie sine qua non pentru mantuire, in timp ce apostolul Pavel aminteste in epistolele sale de o atitudine copilareasca ce trebuie parasita de crestini, avem de-a face cu doua lucruri total diferite.
Am putea numi atitudinea pe care Domnul o doreste la urmasii Sai „credinta de copil”, iar cea pe care Pavel o mustra in epistolele sale o „credinta copilareasca.” Credinta de copil si credinta copilareasca! Este vreo diferenta intre cele doua sau avem de-a face doar cu un joc de cuvinte? Nu, nu e un joc de cuvinte. Este o realitate exprimata in limbajul uman.
Asemenea oricarui proces din existenta umana, credinta are si ea varstele ei. Exista o varsta a copilariei in credinta, in care asteptarile omului sunt deosebit de mari. Dupa ce L-a cunoscut pe Dumnezeu si a pasit pe calea cea ingusta, urmandu-L pe Domnul Christos, crestinul are asteptari mari.
El se asteapta ca, din momentul consacrarii sale, toate lucrurile sa mearga ca unse: Domnul sa-i vindece orice boala, sa-i rezolve problemele financiare, de serviciu si de familie, sa fie stimat si apreciat in biserica, la locul de munca si in societate. Aceasta este etapa copilariei credintei, pe care o putem numi acum „credinta copilareasca”. Rugaciunile rostite in aceasta etapa sunt, in marea lor majoritate, de genul: „Doamne, da-mi…”, „Doamne, fa-mi…”, „Doamne, ajuta-ma…”, Doamne, iarta-ma…”, „Doamne, fereste-ma…”, „Doamne, ocroteste-ma…”
In aceasta etapa a credintei omul se asteapta ca Domnul ( nu ne invata Biblia ca Dumnezeu este bun? ) sa-i puna bani in contul bancar gol, sa-i indeparteze chelia, ridurile, osteoporoza sau prezbitia, sa-i creasca din nou dintii, sa-i umple camara cu provizii si cate si mai cate.
Este ceva rau in aceste asteptari? Nicidecum! Care copil nu se asteapta ca parintii sai sa-I ofere cele mai bune lucruri de care are nevoie? Insusi Domnul Iisus ne-a dat asigurari despre dispozitia Tatalui ceresc de a ne da ce este mai bun: „Daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru care este in ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer” ( Matei 7,11 )
Si ca dovada ca aceste asteptari ale omului nu sunt rele in ele insele, Insusi Dumnezeu le intelege si le implineste in mare masura in aceasta etapa a varstei credintei. Ati observat ca la inceputul vietii de credinta exista multe experiente cu Dumnezeu, unele dintre ele chiar rasunatoare?
Crestinul este pur si simplu entuziasmat vazand cum Dumnezeu ii implineste pana si cele mai marunte cereri si dorinte. Dumnezeu se poarta foarte bland si ingaduitor cu acesti copii ai Sai aflati in etapa copilariei credintei, la fel cum se poarta o mama cu bebelusul ei. Este metoda Sa de a-i incuraja pe acesti copii proaspat nascuti din nou de a inainta pe calea credintei si de a-i asigura ca El este alaturi de ei pe aceasta cale plina de curse si greutati.
Priviti la Iacov, cel care fugea mancand pamantul de mania fratelui sau Esau, pe care-l inselase rapindu-i si dreptul de intai nascut, dar si binecuvantarea parinteasca. Acolo, in pustie, in locul in care Dumnezeu i se arata in visul cu scara cerului ( vezi Geneza 28, 10-22 ), Iacov inalta o rugaciune destul de ciudata pentru noi:
„Iacov a facut o juruinta si a zis: „Daca va fi Dumnezeu cu mine si ma va pazi in timpul calatoriei pe care o fac, daca-mi va da paine sa mananc si haine sa ma imbrac si daca ma voi intoarce in pace in casa tatalui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stalp de aducere aminte, va fi Casa lui Dumnezeu si Iti voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” ( Geneza 28, 20-22 ).
Ce fel de rugaciune e asta, Iacov? La varsta ta de 77 de ani, dupa ce ai facut ceea ce ai facut, suparandu-i nu doar pe fratele tau si pe tatal tau, ci mai ales pe Dumnezeu, mai ai curaj sa-I pui conditii Celui de la care vin toate binecuvantarile? Ce inseamna cei trei „daca” din rugaciunea ta?
Totusi Dumnezeu nu-l judeca pe Iacov pentru pacatul sau, nici nu-l abandoneaza, lasandu-l sa suporte toate consecintele alegerilor sale gresite. Dimpotriva, El il asigura pe fugar de toata ocrotirea Sa, de tot sprijinul Sau, promitandu-i nu doar pastrarea vietii, ci chiar si o mare prosperitate.
Dumnezeu a inteles etapa credintei in care se afla Iacov la acea data. Desi avea in jur de 77 de ani, Iacov avea inca o credinta copilareasca, imatura. Dumnezeu avea insa sa-l creasca si sa-l maturizeze spiritual pana acolo incat, peste ani, la paraul Iaboc, acelasi Iacov sa devina biruitor, un om nou cu o credinta matura. Acolo, in urma acelei lupte dramatice cu Dumnezeu, Iacov a devenit Israel, stramosul poporului ales.
Cazul credintei copilaresti a lui Iacov nu e singular. Poate nu intamplator intalnim pe paginile Vechiului Testament un caz tras la indigo cu cel al lui Iacov. Iata raportul biblic extrem de concis, dar revelator, despre un anume Iaebet, un urmas al lui Iuda:
„Iaebet a chemat pe Dumnezeul lui Israel si a zis: „Daca ma vei binecuvanta si-mi vei intinde hotarele, daca mana Ta va fi cu mine si daca ma vei feri de nenorocire, asa incat sa nu fiu in suferinta…” Si Dumnezeu i-a dat ce ceruse.” ( 1 Cronici 4,10 )
Observati? Pentru Iaebet Dumnezeu inca nu devenise Dumnezeul lui, ci doar al poporului sau. El se afla inca in etapa copilariei credintei, in care omul accepta relatia cu Dumnezeu daca Acesta ii implineste cererile. Cat de diferita si de matura este credinta celor trei tineri evrei, aruncati in cuptorul aprins pentru ca nu s-au supus poruncii lui Nebucadnetar de a se inchina idolului de aur! Ei ii raspund cu umilinta, dar si cu demnitate imparatului:
„Noi n-avem sa-ti raspundem la cele de mai sus. Iata, Dumnezeul nostru, caruia Ii slujim, poate sa ne scoata din cuptorul aprins, si ne va scoate din mana ta, imparate. Si chiar de nu ne va scoate, sa stii, imparate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai si nici nu ne vom inchina chipului de aur pe care l-ai inaltat!” Daniel 3,17.18 )
Ce diferenta intre rugaciunea de tipul „doar daca…” si cea de tipul „chiar daca…”! Diferenta o face gradul de maturizare a credintei. Daca in copilaria credintei suntem dispusi sa-L urmam pe Dumnezeu „doar daca” El ne implineste asteptarile, in etapa maturizarii credintei gandim cu totul altfel. Chiar daca Dumnezeu nu ne raspunde dupa asteptarile noastre, noi tot Il vom urma. De ce? Pentru ca am ajuns sa-L cunoastem mai deplin, pentru ca relatia noastra cu El a ajuns la un alt nivel si pentru ca credinta si dragostea noastra pentru El s-au maturizat.
De ce intarzie Dumnezeu sa raspunda rugaciunilor noastre? De ce ingaduie sa trecem prin crize existentiale, incercari sufletesti sau suferinte fizice? De ce nu inlatura El din calea copiilor Sai orice durere si orice pricina de dezamagire? Nu pentru ca nu-Si iubeste copiii, ci pentru ca vrea sa le maturizeze credinta in El, iar relatia cu ei sa ajunga la un nivel mai inalt.
In acest proces de maturizare spirituala, credinta copilareasca este doar prima etapa. Si ea trebuie depasita. In caz contrar, cei ce raman blocati in aceasta etapa sunt pasibili de mustrarile apostolului Pavel adresate credinciosilor din Corint: „Fratilor, nu fiti copii la minte, ci la rautate fiti prunci, iar la minte fiti oameni mari!” ( 1 Corinteni 14,20 )
Dar care este acea credinta matura pe care doreste Dumnezeu sa o vada la copiii Sai? Paradoxal, ea este legata tot de copilarie, insa nu mai este o credinta copilareasca, ci o credinta de copil, ceea ce este cu totul altceva. Despre aceasta credinta de copil ne vorbeste Domnul Christos ca fiind o conditie pentru a intra in Imparatia cerurilor.
Care sunt acele trasaturi ale copiilor pe care un crestin ar trebui sa le pastreze si la maturitate? Si aceasta fara sa fie aratat cu degetul, acuzat ca este un om copilaros, imatur spiritual. Priviti la copii, caci avem multe de invatat de la ei! Iata doar cateva lectii pe care noi, adultii, le avem de invatat de la copiii nostri, daca dorim sa mostenim cerul:
1) Copiii vor sa creasca
Ati intalnit vreun copil care sa nu-si doreasca sa creasca mare? Ati auzit de vreun copil care sa se multumeasca cu varsta si cu conditia lui, dorind sa ramana asa toata viata? Ceea ce nu facem multi dintre noi, adultii, si anume sa dam curs primei porunci a Creatorului de a creste si a ne dezvolta pe toate planurile ( vezi Geneza 1,28 ), copiii implinesc in mod instinctiv.
2) Copiii au visuri
Orice copil sanatos are visuri: viseaza sa se faca mare ca tata si mama, sa aiba propria familie, sa profeseze meseria indragita, sa exploreze lumea si multe altele. Copiii si visurile lor sunt de nedespatit. Oare nu ar trebui sa fie si adultii ca niste copii in aceasta privinta? Daca doar aceasta trasatura a copilariei am avea-o noi, adultii, atunci in lume ( si chiar in biserica! ) nu ar mai exista atatia oameni blazati, plictisiti si in viata carora nu se vede niciun progres.
3) Copiii sunt curiosi
Ati intalnit vreun copil care sa nu-i bombardeze pe cei din jur cu noianul de „de ce”-uri, care sa nu doreasca sa cunosca mai mult despre lume, natura si viata? Spiritul de explorator e lipit de inima copilului ca umbra de om si il putem observa inca de la primii pasi pe care acesta ii face fara ajutor.
Indepartadu-se de parinti, copilul incepe sa exploreze lumea din jur, curios sa afle tot mai multe lucruri. Din nefericire, spiritul de explorator s-a pierdut la multi adulti care se multumesc cu ceea ce stiu despre lume, viata si Dumnezeu, fara sa-si ridice privirea spre noi orizonturi. De obicei, adultii isi construiesc zona lor de confort din care nu mai vor sa iasa pentru a explora noi teritorii ale cunoasterii.
4) Copiii sunt atrasi in mod natural spre Dumnezeu
De unde stim lucrul acesta? Din cuvintele Mantuitorului: „Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci Imparatia lui Dumnezeu este a unora ca ei” ( Luca 18,16 ) De ce unii copii nu Il gasesc pe Dumnezeu? Nu pentru ca in inima lor nu exista atractie spre El, caci Lumina divina „lumineaza pe orice om venind in lume” ( Ioan 1,9 ).
Noi, adultii, prin comportamentul nostru gresit ii impiedicam pe copii sa vina la Dumnezeu. Iisus spune clar, iar cuvintele Lui suna chiar ca un avertisment: „Nu-i opriti!” Acest imperativ ne arata ca problema nu este in primul rand la copii, desi si ei sunt responsabili pentru libertatea lor de alegere, ci la adulti.
Am citit despre o intamplare ai carei eroi sunt doi copii. Ambii copii erau pe un lac inghetat si, la un moment dat, gheata a cedat si unul dintre copii a cazut in apa rece, gata sa se inece. Stiti ce a facut celalalt copil? A luat o piatra de pe mal si a lovit cu toata puterea lui gheata pana cand a reusit sa o sparga si sa-si salveze prietenul.
Cand au ajuns pompierii la fatza locului si au vazut ce s-a intamplat, s-au intrebat:
– „Cum a reusit acest copil? Gheata e foarte groasa si e imposibil sa o spargi.”
Un batran care a vazut intreaga scena s-a apropiat si a spus:
– „Eu stiu cum a facut. Nu era nimeni langa el sa-i spuna ca nu poate…”
Cunosc o fetita de sase ani, ai carei parinti sunt atei ( cel putin in declaratii ). Ea nu a fost niciodata educata in spiritul vreunei confesiuni crestine si nu avut ocazia sa fie invatata de bunicii ei despre Dumnezeu. Parintii ei au interzis lucrul acesta. Cu toate acestea, intr-o zi in care bunicii ei erau in vizita, a tras-o pe bunica ei in camera, a inchis usa sa nu o auda parintii ei si i-a spus bunicii:
– Bunico, nu stiu ce sa mai cred. As vrea si eu sa ma inchin la Dumnezeul meu, dar mama nu crede si nu ma lasa.”
Da, cand copiii nu sunt opriti de adulti, indiferent prin ce metode, dar mai ales prin exemplul personal, ei sunt atrasi in mod natural spre Dumnezeu. Vai de cei care ii impiedica pe acesti micuri sa ajunga la El! „Dar pentru oricine va face sa pacatuiasca pe unul dintre acesti micuti care cred in Mine, ar fi mai de folos sa i se atarne de gat o piatra mare de moara si sa fie aruncat in adancul marii” ( Matei 18,6 )
5) Copiii stiu sa ierte si sa uite usor
Cartea 2 Imparati cap. 5 relateaza despre vindecarea generalului de armata sirian Naaman, bolnav de cea mai de temut boala din acele vremuri: lepra. Personajele-cheie ale intamplarii sunt cele care au nume, nu-i asa? Naaman, Elisei, Ghehazi. Dar este acolo un personaj anonim, o fetita aflata cel mai probabil in prima parte a adolescentei, fara de care intregul lant al evenimentelor relatate nu ar mai fi avut loc.
V-ati gandit vreodata la destinul crud al acestui copil? Ramasa fara parinti, probabil ucisi in timpul incursiunilor siriene pe teritoriul lui Israel, acest copil este rupt de locurile natale, de tovarasii de joaca, de poporul sau, de limba, religia si cultura in care a fost crescuta, pentru a fi dusa fortat intr-un mediu cu totul strain.
Dar in noua sa patrie, acest copil nici macar nu este lasat liber. Este o sclava, doar o unealta vie si vorbitoare! Cine erau stapanii ei? Chiar generalul armatei siriene, inamicul numarul 1 al poporului sau. Citind relatarea biblica, ma intreb: Cum de a incaput in trupusorul ei firav de copil o inima atat de mare? Cum a putut acest copil sa uite raul facut de stapanul ei propriului sau popor si sa-i doreasca cel mai mare bine posibil?
Sa fii rob in casa celui care probabil ti-a ucis parintii, care ti-a distrus viitorul si care a facut atat de mult rau celor dragi si propriului tau popor si totusi sa-i doresti binele! Mi se blocheaza mintea cand ma gandesc la puterea de a ierta, de a uita si a iubi a acestei fetite de doar 10-12 ani. Da, copiii stiu sa uite raul care li s-a facut, dar mai ales ei stiu sa-i ierte pe cei care le-au facut rau. Daca noi, adultii, nu vom redeveni copii asemenea lor, cerul va fi doar o aspiratie neimplinita.
6) Copiii stiu sa se increada total in parintii lor, care le sunt primele modele de viata.
Unui copil nu trebuie sa-i poruncesti sa se arunce in bratele tatalui sau ale mamei sale. El o va face spontan, fara sa-si faca prea multe calcule: Oare ma va prinde in brate tata sau mama? Oare nu ma vor scapa si ma voi rani? Oare au destula putere sa ma prinda?
Unui copil nu trebuie sa-i sugerezi sa-l copieze pe tatal sau sau pe mama sa. El o va face instinctiv. Oare cum ar arata viata noastra, bisericile noastre si crestinismul in general, daca cu totii am redeveni copii la acest capitol? Care ar fi relatia noastra personala cu Dumnezeu daca am avea incredere in El asa cum are un copil in parintele sau? Cum ar arata caracterele noastre daca ne-am intoarce mereu si mereu spre modelul nostru suprem de vietuire: Domnul Iisus Christos?
Exista o credinta copilareasca, imatura, care nu e de dorit. Este etapa de copilarie a credintei, dar pe care Dumnezeu nu o dispretuieste. Ceea ce doreste El este sa depasim aceasta etapa, sa nu ramanem blocati in acest tip de credinta. Fiecare varsta trebuie sa aiba gradul ei de maturitate si intelepciune. Insa acestea trebuie mereu sa fie depasite spre o maturitate mai deplina si o intelepciune mai profunda.
Cand apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Efes: „sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice vant de invatatura” ( Efeseni 4,14 ), el nu Il contrazice pe Domnul Iisus cand afirma ca daca nu ne intoarcem la Dumnezeu ca niste copilasi nu vom mosteni cerul ( vezi Matei 18,2-4 ).
El se refera la acea credinta copilareasca, imatura si instabila care trebuie depasita si care trebuie sa se maturizeze. Paradoxal, credinta matura, stabila si de valoare inaintea lui Dumnezeu nu este credinta teologilor, a pastorilor, a slujbasilor din biserica si nici macar a credinciosilor adulti. Credinta veritabila, pe care Dumnezeu tanjeste sa o vada manifestandu-se in vietile noastre este credinta unui copil.
Lori Balogh
