Grupuri și partide politico-religioase în Palestina secolului I d.Ch.
În Evanghelii întâlnim adesea termeni care se referă la anumite grupuri de oameni din Palestina secolului I d.Ch.: „farisei”, „saduchei”, „cărturari”, „irodieni” și „zeloți”. La aceste grupuri se adaugă și cel al „esenienilor” care, deși nu sunt amintiți de autorii Evangheliilor, au devenit cunoscuți după descoperirea manuscriselor de la Qumran, pe țărmurile Mării Moarte.
Cunoaștem câte ceva despre crezul și ideologia acestor grupuri și partide din unele discuții contradictorii pe care le aveau unii reprezentanți ai lor cu Domnul Iisus. Mai ales ies în evidență fariseii, cărturarii și saducheii. Avem însă unele informații și din scrierile lui Filon din Alexandria, Pliniu cel Bătrân și cele ale istoricul evreu Iosif Flavius.
Cunoașterea unor minime informații despre aceste grupări și partide politico-religioase ne ajută să înțelegem contextul Evangheliilor și lumea în care Mântuitorul a trebuit să realizeze mântuirea neamului omenesc. Nu în ultimul rând, această cunoaștere ne poate ridica la „fileu” o întrebare justificată: Deși aceste grupări și partide au dispărut demult de pe scena istoriei, nu cumva ADN-ul lor a supraviețuit, regăsindu-se în ideologia, doctrinele, mentalitatea și atitudinea unor grupări disidente sau chiar ale unor confesiuni din creștinismul contemporan?
Oare au dispărut cu totul fariseii, saducheii, cărturarii, zeloții, irodienii și esenienii? Sau unele „gene” ale lor pot fi întâlnite și astăzi în bisericile creștine? Să analizăm pe rând aceste grupări și partide politico-religioase, concentrându-ne pe ideologia lor în comparație cu învățătura biblică.
Fariseii
Fariseii au reprezentat un partid politico-religios deosebit de influent în perioada activității publice a Domnului Christos. Deși termenul „fariseu” are astăzi conotații peiorative, fiind similar cu ideea de „ipocrit”, „duplicitar”, „nesincer”, la data apariției grupării fariseilor aceștia aveau o reputație foarte bună în rândurile poporului.
Fariseii au apărut ca o reacție la încercarea de elenizare a poporului iudeu după cucerirea Orientului Apropiat de către Alexandru cel Mare și mai ales după încercările lui Antioh Epifanul (175‑164 î.Ch.) de a distruge cultura și religia iudaică, înlocuindu-le cu cultura greco-romană. Ca urmare a revoltei Macabeilor (170‑140 î.Ch.), iudeii s-au eliberat de dominația greacă, în Iudeea apărând curentul așa-zișilor „pioși”, „evlavioși” sau „sfinți”, care urmăreau să păstreze legea iudaică, așa cum fusese ea restaurată de cărturarul Ezra, după întoarcerea iudeilor din exilul babilonian.
Fariseii au fost moștenitorii acestui curent al „pioșilor”, devenind un partid politico-religios foarte activ și popular între secolele al II-lea î.Ch. și secolul I d.Ch. Primul nucleu al fariseismului s-a format pe vremea lui Ioan Hircan (135‑104 î.Ch.), numele lor provenind de la verbul „paras” care are mai multe înțelesuri: „a separa”, „a deosebi”, „a declara”, „a interpreta”.
Termenul „fariseu” înseamnă „cel separat”, cel care are altă opinie politică și religioasă, și corespunde perfect cu atitudinea fariseilor care se considerau deosebiți de conaționalii lor (vezi Parabola fariseului și a vameșului – Luca 18:9‑14).
La începutul erei creștine, fariseii erau un partid a cărui menire principală era să apere Legea și tradiția iudaică, păstrând cu rigurozitate învățăturile lui Moise. Lor le revine meritul de a contribui la rolul sinagogilor în educarea religioasă a poporului iudeu. Existau două direcții în care activau fariseii: prima era așa-numita „Halaka”, care consta în comentarea și actualizarea preceptelor Legii, iar a doua era „Hagada”, care consta în interpretarea tradiției orale.
Din dorința de a-i ajuta pe iudei să respecte legea lui Moise, fariseii au introdus 613 reguli noi, dintre care 248 erau precepte, iar 365 erau interdicții. Multe dintre acestea se refereau la păzirea cu strictețe a Sabatului, stabilind exact lungimea drumului pe care un iudeu credincios îl putea parcurge în Sabat și ce anume aveau voie să facă sau să nu facă în Sabat.
De exemplu, scuipatul pe iarbă era interzis, fiind considerat a fi o lucrare de udare a ierbii; purtatul batistei în Sabat era considerată purtarea de poveri, fapt pentru care batista era cusută de haină pentru a fi considerată o parte a îmbrăcăminții. Rabinii Shamai și Hilel aveau polemici interminabile cu privire la mutarea scării de la un porumbar la altul în Sabat, atunci când un iudeu dorea să aducă o jertfă din păsări. Unul afirma că este permisă mutarea scării, având în vedere scopul sfânt, în timp ce celălalt interzicea această lucrare pe motiv de calcare a Sabatului.
Deși numărul lor era relativ mic (circa 5 000‑6 000 de membri), influența fariseilor în societatea iudaică era foarte mare, impunând respect în rândurile poporului. Erau priviți ca apărători ai credinței strămoșești, oameni cu o înaltă ținută morală și ostili influențelor străine. Fariseii erau oameni de afaceri din clasa mijlocie și, deși erau minoritari în Sanhedrin, ei controlau luarea deciziilor datorită suportului popular de care se bucurau.
Deși între farisei și saduchei a existat o rivalitate constantă din cauza diferențelor mari de mentalitate și doctrină, atunci când s-a pus problema luării unei atitudini față de Iisus, ei s-au unit pentru a-L ispiti, acuza și condamna la moarte.
Spre deosebire de celelalte grupări care au dispărut odată cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Ch., fariseii au continuat să existe și după acest eveniment tragic, dat fiind faptul că ei erau mai interesați de religie decât de politică. Ei au fost împotriva revoltei care a dus la distrugerea Ierusalimului și au fost primii care au făcut pace cu romanii după aceea.
Din punct de vedere al învățăturilor pe care le predicau, fariseii erau habotnici în respectarea Legii, având convingerea că prin respectarea ei riguroasă pot obține mântuirea. În rezumat, principalele doctrine ale fariseilor erau următoarele:
– Fariseii credeau în existența sufletului după moarte și într-o viață viitoare în care Dumnezeu urma să ofere poporului Său credincios fericire deplină în prezența Sa. În același timp ei credeau că nelegiuiții urmau să sufere veșnic într-un loc de chin, dar și în existența unui loc intermediar în care toate sufletele morților așteptau transferul spre soarta ultimă.
– Erau partizani ai prozelitismului și făceau lucrare misionară.
– Au acordat aceeași autoritate tradiției orale ca și Cuvântului scris al lui Dumnezeu, argumentând că tradiția orală provine de la Moise (vezi Matei 9:14; 19:1‑9; 23:5,16,23; Marcu 7:1‑23; Luca 11:42).
– Fariseii credeau că Dumnezeu controlează totul, însă și deciziile omului contribuie la cursul vieții unei persoane.
– Credeau în înviere (vezi Fapte 23:6) și în existența îngerilor și a demonilor (vezi Fapte 23:8).
– Așteptau venirea lui Mesia și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu.
Unii dintre farisei s-au îndepărtat de spiritul Legii și au devenit lacomi de avere și funcții de autoritate, umblând după întâietate și laude omenești, motiv pentru care Iisus i-a mustrat aspru, mai ales în rechizitoriul din Matei cap. 23. În ciuda atitudinii generale greșite, unii dintre farisei au devenit ucenici ai Domnului Christos, aducându-și aportul la dezvoltarea Bisericii Primare: Nicodim, Iosif din Arimateea, Simeon, Saul din Tars și probabil și alții.
Saducheii
Spre deosebire de farisei, care erau preocupați mai mult de religie decât de politică, saducheii acordau politicii o importanță majoră. În timpurile Noului Testament ei erau aristocrați și dețineau funcții de conducere în națiunea iudaică. Tot ei dețineau și poziția de mare preot, ocupând cele mai multe locuri dintre cele 70 ale Consiliului de conducere iudaic, numit Sanhedrin.
Saducheii erau servili Romei, fiind de acord cu deciziile ei privind națiunea iudaică. Din cauza acestei atitudini, nu erau bine văzuți de poporul de rând. Deși dețineau majoritatea în Sanhedrin, saducheii erau nevoiți să accepte ideile minorității fariseilor doar pentru motivul că aceștia erau simpatizați de masele populare.
Partidul saducheilor a apărut, ca și cel al fariseilor, în secolul al II-lea î.Ch., pretinzând că sunt descendenții preotului Țadoc din timpul domniei lui Solomon. Au fost favorabili elenismului, spre deosebire de farisei care s-au opus energic acestuia. Saducheii nu erau antireligioși, însă considerau că binele națiunii iudaice nu depindea doar de respectarea dogmelor religioase. În privința învățăturilor pe care le predicau, saducheii se deosebeau radical de farisei, cu care erau de fapt într-un conflict permanent:
– Saducheii acceptau doar Tora (Legea) ca fiind canonică, în timp ce respingeau restul Vechiului Testament, considerându-l neinspirat.
– Nu credeau în înviere și viața viitoare, susținând că la moarte piere și sufletul odată cu trupul (vezi Matei 22:23; Marcu 12:18‑27; Fapte 23:8).
– Nu credeau în existența îngerilor și a demonilor (vezi Fapte 23:8).
– Saducheii nu credeau în viața viitoare și în răsplata divină, argumentându-și poziția prin faptul că nu puteau găsi în Tora exprimări clare în această privință.
– Spre deosebire de farisei, care simțeau dependență de Dumnezeu pentru ajutor, saducheii se încredeau doar în ei înșiși. Pentru ei Legea strămoșească era pe locul doi, în timp ce interesele statului aveau întâietate față de religie.
– Saducheii respingeau tradiția orală căreia fariseii îi acordau o mare importanță, considerând-o la fel de plină de autoritate ca și Cuvântul scris al lui Dumnezeu.
Potrivit lui Iosif Flavius, saducheii au fost implicați în moartea lui Iacov (vezi Fapte 12:1,2), iar arestarea și condamnarea lui Iisus a fost în mare parte opera lor. Saducheii au existat ca partid politico-religios până în anul 70 d.Ch., an în care Ierusalimul și templul au fost distruse de armatele romane. După acest eveniment, saducheii ies definitiv de pe scena lumii.
Cărturarii
Deseori amintiți în Evanghelii alături de farisei, cărturarii erau o grupare de oamenii instruiți în studiul Scripturilor. Existența lor este atestată de pe vremea împăratului Solomon, fiind promotori ai genului sapiențial. Mulți cărturari făceau parte din Sanhedrin (Sinedriu), luând parte la deciziile în folosul națiunii iudaice.
Deși Evangheliile îi prezintă pe cărturari de fiecare dată alături de farisei, cei doi termeni nu sunt sinonimi. Dintre farisei și saduchei puteau fi cărturari, însă nu toți fariseii și saducheii erau și cărturari.
Meritul cărturarilor a fost acela că se ocupau cu organizarea serviciilor divine din sinagogă. Și ei, ca și fariseii, acordau o mare importanță tradiției orale, adunând învățăturile ei în colecția numită Mișna. Pentru serviciile lor cărturarii nu primeau onorariu, fapt pentru care erau nevoiți să-și câștige existența pe alte căi.
Asemenea fariseilor și saducheilor, și cărturarii au avut o atitudine respingătoare față de Iisus. După distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Ch., rolul cărturarilor în societatea iudaică a crescut. Deși cei mai mulți dintre ei au fost ostili Evangheliei, unii participând chiar la martiriul lui Ștefan, totuși unii au acceptat Evanghelia, devenind creștini.
Irodienii
Irodienii au apărut mai târziu decât partidul fariseilor și cel al saducheilor și se pare că ei erau interesați exclusiv de politică. Ei nu reprezentau propriu-zis un partid religios, ci mai degrabă erau un curent partizan al regelui Irod, cu o tendință politică opusă zeloților.
Pe vremea procuratorilor romani, irodienii erau uniți cu fariseii. În Evanghelii irodienii sunt amintiți doar de trei ori (vezi Matei 22:16; Marcu 3:6; 12:13), însă de fiecare dată când apar alături de farisei, ei complotează împotriva lui Iisus.
Zeloții
Zeloții au reprezentat o mișcare politico-religioasă din secolele I și II d.Ch., care se opunea prin violență stăpânirii romane. Iosif Flavius atribuie înființarea sectei zeloților lui Iuda Galileeanul, care s-a revoltat împotriva recensământului hotărât de Qurinius, procuratorul Siriei, în anul 6 d.Ch. (vezi Fapte 5:37).
Revolta a pornit din orașul Sepphoris, cel mai mare oraș din Galileea (peste 30 000 de locuitori) și a urmărit eliberarea iudeilor de sub jugul roman și instaurarea teocrației. Lozinca zeloților era: „Niciun rege în afară de Dumnezeu!” Din punct de vedere religios, zeloții erau de partea fariseilor, însă din punct de vedere politic ei refuzau să aibă alt conducător în afară de Dumnezeu.
Deși revolta condusă de Iuda Galileeanul a fost înăbușită, mișcarea zeloților a continuat. Deoarece îi considerau pe farisei prea îngăduitori cu romanii, zeloții s-au separat de aceștia și au continuat lupta folosindu-se de orice mijloace, inclusiv asasinatul, pentru a-i elimina pe ocupanți. Zeloții mai erau numiți și „sicari”, numele provenind de la pumnalele scurte folosite de ei și pe care romanii le numeau „sica”.
Revolta zeloților a luat proporții în anul 66 d.Ch., însă romanii au intervenit și au distrus Ierusalimul și templul în anul 70 d.Ch. Zeloții care au scăpat s-au refugiat în jurul Mării Moarte, însă după înăbușirea ultimei lor revolte condusă de Simon Bar-Kokhba, „Fiul stelei”, pe timpul împăratului Adrian (117‑138), mișcarea zeloților a fost nimicită complet.
Esenienii
Esenienii au reprezentat o sectă religioasă considerată ca fiind eretică de către rabinii evrei. Fiind în număr de aproximativ 4 000 de persoane, ei au trăit în Siria și Palestina în perioada cuprinsă între secolul al II-lea î.Ch. și secolul al II-lea d.Ch.
Esenienii erau rău văzuți de rabini, fapt pentru care nu erau menționați niciodată în Talmud sau în literatura rabinică. Pentru același motiv, cărțile esenienilor erau interzise în Palestina. Esenienii au dus ideea de separatism a fariseilor până la retragerea din societate și practicarea vieții monastice. Refuzau să dețină sclavi, evitau comerțul și sacrificiile de la templu și refuzau să facă jurăminte.
Esenienii aveau bunurile în comun, luau masa împreună cu alimente pregătite de preoți bucătari și locuiau în case separate de cei care nu aparțineau sectei eseniene. Se ajutau reciproc în caz de boală și împrejurări potrivnice. Există dovezi că existau două grupări eseniene, una dintre ele respingând căsătoria.
O parte din ideologia esenienilor ne este cunoscută datorită manuscriselor descoperite la Qumran, pe țărmurile Mării Moarte. Principalele principii care stăteau la baza ideologiei esenienilor erau următoarele:
– Esenienii credeau în preexistența sufletelor și respingeau învățătura despre înviere.
– Se îmbrăcau în alb și practicau o curățenie meticuloasă. Puneau un accent deosebit pe scăldări, pe care le practicau zilnic.
– Aveau un calendar deosebit de cel al iudeilor.
– Condamnau sclavia, luxul și războiul și se ocupau cu astrologia.
– Se închinau răsăritului de soare, refuzau să frecventeze templul și nu aduceau sacrificii și daruri.
– Esenienii nu țineau sărbătorile iudaice, însă respectau Sabatul biblic cu rigurozitate.
Comunitatea eseniană, care a înflorit în secolul I î.Ch., și apoi în secolul I d.Ch. pe țărmurile Mării Moarte, își propunea ca prin puritatea vieții și prin stricta ascultare de lege să pregătească lumea pentru împărăția mesianică ce urma să vină și pe care o aștepta. Asemenea lui Ioan Botezătorul, ei pretindeau că reprezintă împlinirea profeției din Isaia 40:3.
Existau asemănări între învățătura lui Ioan Botezătorul și cea a esenienilor și e posibil ca Ioan să fi avut un oarecare contact cu aceștia. Însă multe dintre învățăturile lor erau contrare creștinismului.
Acesta este mediul religios al poporului ales în care Fiul lui Dumnezeu a trebuit să vină, să Se întrupeze și să realizeze mântuirea neamului omenesc. Deși aceste grupări și partide politico-religioase au dispărut de pe scena lumii, unele „gene” ale ideologiei lor au fost transmise generațiilor următoare, ajungând până la noi.
Fiecare grupare avea și părțile ei bune, dar și părțile ei rele în ideologia pe care a trăit-o și a predicat-o. În ceea ce privește părțile rele, necreștine, contrare spiritului Evangheliei, oare în ce aspecte ne asemănăm cu fariseii, saducheii, irodienii, zeloții sau esenienii?
Lori Balogh
