Grupuri si partide politico-religioase in Palestina secolului I d.Chr.
In Evanghelii intalnim adesea termeni care se refera la anumite grupuri de oameni din Palestina secolului I d.Chr.: „farisei”, „saduchei”, „carturari”, „irodieni” si „zeloti”. La aceste grupuri se adauga si cel al „esenienilor” care, desi nu sunt amintiti de autorii Evangheliilor, au devenit cunoscuti dupa descoperirea manuscriselor de la Qumran, pe tarmurile Marii Moarte.
Cunoastem cate ceva despre crezul si ideologia acestor grupuri si partide din unele discutii contradictorii pe care le aveau unii reprezentanti ai lor cu Domnul Iisus. Mai ales ies in evidenta fariseii, carturarii si saducheii. Avem insa unele informatii si din scrierile lui Filon din Alexandria, Pliniu cel Batran si cele ale istoricul evreu Iosif Flavius.
Cunoasterea unor minime informatii despre aceste grupari si partide politico-religioase ne ajuta sa intelegem contextul Evangheliilor si lumea in care Mantuitorul a trebuit sa realizeze mantuirea neamului omenesc. Nu in ultimul rand, aceasta cunoastere ne poate ridica la „fileu” o intrebare justificata: Desi aceste grupari si partide au disparut demult de pe scena istoriei, nu cumva ADN-ul lor a supravietuit, regasindu-se in ideologia, doctrinele, mentalitatea si atitudinea unor grupari dizidende sau chiar ale unor confesiuni din crestinismul contemporan?
Oare au disparut cu totul fariseii, saducheii, carturarii, zelotii, irodienii si esenienii? Sau unele „gene” ale lor pot fi intalnite si astazi in bisericile crestine? Sa analizam pe rand aceste grupari si partide politico-religioase, concentrandu-ne pe ideologia lor in comparatie cu invatatura biblica.
Fariseii
Fariseii au reprezentat un partid politico-religios deosebit de influent in perioada activitatii publice a Domnului Christos. Desi termenul „fariseu” are astazi conotatii peiorative, fiind similar cu ideea de „ipocrit”, „duplicitar”, „nesincer”, la data aparitiei gruparii fariseilor acestia aveau o reputatie foarte buna in randurile poporului.
Fariseii au aparut ca o reactie la incercarea de elenizare a poporului iudeu dupa cucerirea Orientului Apropiat de catre Alexandru cel Mare si mai ales dupa incercarile lui Antioh Epifanul ( 175-164 i.Chr. ) de a distruge cultura si religia iudaica, inlocuindu-le cu cultura greco-romana. Ca urmare a revoltei Macabeilor ( 170-140 i.Chr. ), iudeii s-au eliberat de dominatia greaca, in Iudeea aparand curentul asa-zisilor „piosi”, „evlaviosi” sau „sfinti”, care urmareau sa pastreze legea iudaica, asa cum fusese ea restaurata de carturarul Ezra dupa intoarcerea iudeilor din exilul babilonian.
Fariseii au fost mostenitorii acestui curent al „piosilor”, devenind un partid politico-religios foarte activ si popular intre secolele al II-lea i.Chr. si secolul I d.Chr. Primul nucleu al fariseismului s-a format pe vremea lui Ioan Hircan ( 135-104 i.Chr. ), numele lor provenind de la verbul „paras” care are mai multe intelesuri: „a separa”, „a deosebi”, „a declara”, „a interpreta”.
Termenul „fariseu” inseamna „cel separat”, cel care are alta opinie politica si religioasa, si corespunde perfect cu atitudinea fariseilor care se considerau deosebiti de conationalii lor ( vezi Parabola fariseului si a vamesului – Luca 18,9-14 ).
La inceputul erei crestine fariseii erau un partid a carui menire principala era sa apere Legea si traditia iudaica, pastrand cu rigurozitate invataturile lui Moise. Lor le revine meritul de a contribui la rolul sinagogilor in educarea religioasa a poporului iudeu. Existau doua directii in care activau fariseii: prima era asa-numita „Halaka”, care consta in comentarea si actualizarea preceptelor Legii, iar a doua era „Hagada”, care consta in interpretarea traditiei orale.
Din dorinta de a-i ajuta pe iudei sa respecte legea lui Moise, fariseii au introdus 613 reguli noi, dintre care 248 erau precepte, iar 365 erau interdictii. Multe dintre acestea se refereau la pazirea cu strictete a Sabatului, stabilind exact lungimea drumului pe care un iudeu credincios il putea parcurge in Sabat si ce anume aveau voie sa faca sau sa nu faca in Sabat.
De exemplu, scuipatul pe iarba era interzis, fiind considerat a fi o lucrare de udare a ierbii; purtatul batistei in Sabat era considerata purtarea de poveri, fapt pentru care batista era cusuta de haina pentru a fi considerata o parte a imbracamintii. Rabinii Shamai si Hilel aveau polemici interminabile cu privire la mutarea scarii de la un porumbar la altul in Sabat, atunci cand un iudeu dorea sa aduca o jertfa din pasari. Unul afirma ca este permisa mutarea scarii, avand in vedere scopul sfant, in timp ce celalalt interzicea aceasta lucrare pe motiv de calcare a Sabatului.
Desi numarul lor era relativ mic ( circa 5000-6000 de membri ), influenta fariseilor in societatea iudaica era foarte mare, impunand respect in randurile poporului. Erau priviti ca aparatori ai credintei stramosesti, oameni cu o inalta tinuta morala si ostili influentelor straine. Fariseii erau oameni de afaceri din clasa mijlocie si, desi erau minoritari in Sanhedrin, ei controlau luarea deciziilor datorita suportului popular de care se bucurau.
Desi intre farisei si saduchei a existat o rivalitate constanta din cauza diferentelor mari de mentalitate si doctrina, atunci cand s-a pus problema luarii unei atitudini fatza de Iisus, ei s-au unit pentru a-L ispiti, acuza si condamna la moarte.
Spre deosebire de celelalte grupari care au disparut odata cu distrugerea Ierusalimului in anul 70 d.Chr., fariseii au continuat sa existe si dupa acest eveniment tragic, dat fiind faptul ca ei erau mai interesati de religie decat de politica. Ei au fost impotriva revoltei care a dus la distrugerea Ierusalimului si au fost primii care au facut pace cu romanii dupa aceea.
Din punct de vedere al invataturilor pe care le predicau, fariseii erau habotnici in respectarea Legii, avand convingerea ca prin respecatrea ei riguroasa pot obtine mantuirea. In rezumat, principalele doctrine ale fariseilor erau urmatoarele:
– Fariseii credeau in existenta sufletului dupa moarte si intr-o viata viitoare in care Dumnezeu urma sa ofere poporului Sau credincios fericire deplina in prezenta Sa. In acelasi timp ei credeau ca nelegiuitii urmau sa sufere vesnic intr-un loc de chin, dar si in existenta unui loc intermediar in care toate sufletele mortilor asteptau transferul spre soarta ultima.
– Erau partizani ai prozelitismului si faceau lucrare misionara.
– Au acordat aceeasi autoritate traditiei orale ca si Cuvantului scris al lui Dumnezeu, argumentand ca traditia orala provine de la Moise ( vezi Matei 9,14; 19,1-9; 23,5.16.23; Marcu 7,1-23; Luca 11,42 ).
– Fariseii credeau ca Dumnezeu controleaza totul, insa si deciziile omului contribuie la cursul vietii unei persoane.
– Credeau in inviere ( vezi Fapte 23,6 ) si in existenta ingerilor si a demonilor (vezi Fapte 23,8 ).
– Asteptau venirea lui Mesia si instaurarea Imparatiei lui Dumnezeu.
Unii dintre farisei s-au indepartat de spiritul Legii si au devenit lacomi de avere si functii de autoritate, umbland dupa intaietate si laude omenesti, motiv pentru care Iisus i-a mustrat aspru, mai ales in rechizitoriul din Matei cap. 23.
In ciuda atitudinii generale gresite, unii dintre farisei au devenit ucenici ai Domnului Christos, aducandu-si aportul la dezvoltarea Bisericii Primare: Nicodim, Iosif din Arimateea, Simeon, Saul din Tars si probabil si altii.
Saducheii
Spre deosebire de farisei, care erau preocupati mai mult de religie decat de politica, saducheii acordau politicii o importanta majora. In timpurile Noului Testament ei erau aristocrati si detineau functii de conducere in natiunea iudaica. Tot ei detineau si pozitia de mare preot, ocupand cele mai multe locuri din cele 70 ale Consiliului de conducere iudaic, numit Sanhedrin.
Saducheii erau servili Romei, fiind de acord cu deciziile ei privind natiunea iudaica. Din cauza acestei atitudini, nu erau bine vazuti de poporul de rand. Desi detineau majoritatea in Sanhedrin, saducheii erau nevoiti sa accepte ideile minoritatii fariseilor doar pentru motivul ca acestia erau simpatizati de masele populare.
Partidul saducheilor a aparut, ca si cel al fariseilor, in secolul al II-lea i.Chr., pretinzand ca sunt descendentii preotului Tadoc din timpul domniei lui Solomon. Au fost favorabili elenismului, spre deosebire de farisei care s-au opus energic acestuia. Saducheii nu erau antireligiosi, insa considerau ca binele natiunii iudaice nu depindea doar de respectarea dogmelor religioase. In privinta invataturilor pe care le predicau, saducheii se deosebeau radical de farisei, cu care erau de fapt intr-un conflict permanent:
– Saducheii acceptau doar Tora ( Legea ) ca fiind canonica, in timp ce respingeau restul Vechiului Testament, considerandu-l neinspirat.
– Nu credeau in inviere si viata viitoare, sustinand ca la moarte piere si sufletul odata cu trupul ( vezi Matei 22,23; Marcu 12,18-27; Fapte 23,8 ).
– Nu credeau in existenta ingerilor si a demonilor ( vezi Fapte 23,8 ).
– Saducheii nu credeau in viata viitoare si in rasplata divina, argumentandu-si pozitia prin faptul ca nu puteau gasi in Tora exprimari clare in aceasta privinta.
– Spre deosebire de farisei, care simteau dependenta de Dumnezeu pentru ajutor, saducheii se incredeau doar in ei insisi. Pentru ei Legea straloseasca era pe locul 2, in timp ce interesele statului aveau intaietate fatza de religie.
– Saducheii respingeau traditia orala careia fariseii ii acordau o mare importanta, considerand-o la fel de plina de autoritate ca si Cuvantul scris al lui Dumnezeu.
Potrivit lui Iosif Flavius, saducheii au fost implicati in moartea lui Iacov ( vezi Fapte 12,1.2 ), iar arestarea si condamnarea lui Iisus a fost in mare parte opera lor. Saducheii au existat ca partid politico-religios pana in anul 70 d.Chr., an in care Ierusalimul si templul au fost distruse de armatele romane. Dupa acest eveniment, saducheii ies definitiv de pe scena lumii.
Carturarii
Deseori amintiti in Evanghelii alaturi de farisei, carturarii erau o grupare de oamenii instruiti in studiul Scripturilor. Existenta lor este atestata de pe vremea imparatului Solomon, fiind promotori ai genului sapiential. Multi carturari faceau parte din Sanhedrin ( Sinedriu ), luand parte la deciziile in folosul natiunii iudaice. Desi Evangheliile ii prezinta pe carturari de fiecare data alaturi de farisei, cei doi termeni nu sunt sinonimi. Dintre farisei si saduchei puteau fi carturari, insa nu toti fariseii si saducheii erau si carturari.
Meritul carturarilor a fost acela ca se ocupau cu organizarea serviciilor divine din sinagoga. Si ei, ca si fariseii, acordau o mare importanta traditiei orale, adunand invataturile ei in colectia numita Misna. Pentru serviciile lor carturarii nu primeau onorariu, fapt pentru care erau nevoiti sa-si castige existenta pe alte cai.
Asemenea fariseilor si saducheilor, si carturarii au avut o atitudine respingatoare fatza de Iisus. Dupa distrugerea Ierusalimului in anul 70 d.Chr., rolul carturarilor in societatea iudaica a crescut. Desi cei mai multi dintre ei au fost ostili Evangheliei, unii participand chiar la martiriul lui Stefan, totusi unii au acceptat Evanghelia, devenind crestini.
Irodienii
Irodienii au aparut mai tarziu decat partidul fariseilor si cel al saducheilor si se pare ca ei erau interesati exclusiv de politica. Ei nu reprezentau propriu-zis un partid religios,ci mai degraba erau un curent partizan al regelui Irod, cu o tendinta politica opusa zelotilor.
Pe vremea procuratorilor romani, irodienii erau uniti cu fariseii. In Evanghelii irodienii sunt amintiti doar de trei ori ( vezi Matei 22,16; Marcu 3,6; 12,13 ), insa de fiecare data cand apar alaturi de farisei, ei comploteaza impotriva lui Iisus.
Zelotii
Zelotii au reprezentat o miscare politico-religioasa din secolele I si II d.Chr., care se opunea prin violenta stapanirii romane. Iosif Flavius atribuie infiintarea sectei zelotilor lui Iuda Galileeanul, care s-a revoltat impotriva recensamantului hotarat de Qurinius, procuratorul Siriei, in anul 6 d.Chr. ( vezi Fapte 5,37 ).
Revolta a pornit din orasul Sepphoris, cel mai mare oras din Galileea ( peste 30 000 de locuitori ) si a urmarit eliberarea iudeilor de sub jugul roman si instaurarea teocratiei. Lozinca zelotilor era: „Niciun rege in afara de Dumnezeu!” Din punct de vedere religios, zelotii erau de partea fariseilor, insa din punct de vedere politic ei refuzau sa aiba alt conducator in afara de Dumnezeu.
Desi revolta condusa de Iuda Galileeanul a fost inabusita, miscarea zelotilor a continuat. Deoarece ii considerau pe farisei prea ingaduitori cu romanii, zelotii s-au separat de acestia si au continuat lupta folosindu-se de orice mijloace, inclusiv asasinatul, pentru a-i elimina pe ocupanti. Zelotii mai erau numiti si „sicari”, numele provenind de la pumnalele scurte folosite de ei si pe care romanii le numeau „sica”.
Revolta zelotilor a luat proportii in anul 66 d.Chr., insa romanii au intervenit si au distrus Ierusalimul si templul in anul 70 d.Chr. Zelotii care au scapat s-au refugiat in jurul Marii Moarte, insa dupa inabusirea ultimei lor revolte condusa de Simon Bar-Kokhba, „Fiul stelei”, pe timpul imparatului Adrian ( 117-138 ), miscarea zelotilor a fost nimicita complet.
Esenienii
Esenienii au reprezentat o secta religioasa considerata ca fiind eretica de catre rabinii evrei. Fiind in numar de aproximativ 4 000 de persoane, ei au trait in Siria si Palestina in perioada cuprinsa intre secolul al II-lea i.Chr. si secolul al II-lea d.Chr.
Esenienii erau rau vazuti de rabini, fapt pentru care nu erau mentionati niciodata in Talmud sau in literatura rabinica. Pentru acelasi motiv, cartile esenienilor erau interzise in Palestina. Esenienii au dus ideea de separatism a fariseilor pana la retragerea din societate si practicarea vietii monastice. Refuzau sa detina sclavi, evitau comertul si sacrificiile de la templu si refuzau sa faca juraminte.
Esenienii aveau bunurile in comun, luau masa impreuna cu alimente pregatite de preoti bucatari si locuiau in case separate de cei care nu apartineau sectei eseniene. Se ajutau reciproc in caz de boala si imprejurari potrivnice. Exista dovezi ca existau doua grupari eseniene, una dintre ele respingand casatoria.
O parte din ideologia esenienilor ne este cunoscuta datorita manuscriselor descoperite la Qumran, pe tarmurile Marii Moarte. Principalele principii care stateau la baza ideologiei esenienilor erau urmatoarele:
– Esenienii credeau in preexistenta sufletelor si respingeau invatatura despre inviere.
– Se imbracau in alb si practicau o curatenie meticuloasa. Puneau un accent deosebit pe scaldari, pe care le practicau zilnic.
– Aveau un calendar deosebit de cel al iudeilor.
– Condamnau sclavia, luxul si razboiul si se ocupau cu astrologia.
– Se inchinau rasaritului de soare, refuzau sa frecventeze templul si nu aduceau sacrificii si daruri.
– Esenienii nu tineau sarbatorile iudaice, insa respectau Sabatul biblic cu rigurozitate.
Comunitatea eseniana, care a inflorit in secolul I i.Chr. si apoi in secolul I d.Chr. pe tarmurile Marii Moarte, isi propunea ca prin puritatea vietii si prin stricta ascultare de lege sa pregateasca lumea pentru imparatia mesianica ce urma sa vina si pe care o astepta. Asemenea lui Ioan Botezatorul, ei pretindeau ca reprezinta implinirea profetiei din Isaia 40,3.
Existau asemanari intre invatatura lui Ioan Botezatorul si cea a esenienilor si e posibil ca Ioan sa fi avut un oarecare contact cu acestia. Insa multe dintre invataturile lor erau contrare crestinismului.
Acesta este mediul religios al poporului ales in care Fiul lui Dumnezeu a trebuit sa vina, sa Se intrupeze si sa realizeze mantuirea neamului omenesc. Desi aceste grupari si partide politico-religioase au disparut de pe scena lumii, unele „gene” ale ideologiei lor au fost transmise generatiilor urmatoare, ajungand pana la noi.
Fiecare grupare avea si partile ei bune, dar si partile ei rele in ideologia pe care a trait-o si a predicat-o. In ceea ce priveste partile rele, necrestine, contrare spiritului Evangheliei, oare in ce aspecte ne asemanam cu fariseii, saducheii, irodienii, zelotii sau esenienii?
Lori Balogh
