Epistola către romani – Capitolul 1,1‑7  

Epistola către romani – Capitolul 1,1‑7

Urarea

1. ” Pavel, rob al lui Iisus Christos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
2. pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi.
3. Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul,
4. iar în ce privește duhul sfințeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Iisus Christos, Domnul nostru,
5. prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate neamurile,
6. între care sunteți și voi, cei chemați ca să fiți ai lui Iisus Christos.
7. Deci vouă, tuturor, care sunteți preaiubiți ai lui Dumnezeu în Roma, chemați să fiți sfinți: Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Christos! „

Romani 1,1‑7

Apostolul Pavel ne șochează încă din primele cuvinte ale Epistolei către romani: „Pavel, rob al lui Iisus Christos…” Modul în care se prezintă ca autor al scrisorii este cu atât mai surprinzător cu cât știm ce statut avusese el înainte de convertire: fusese un fariseu plin de zel pentru religia conaționalilor săi și conștient de valoarea sa în mijlocul națiunii din care făcea parte. Un fariseu „rob” era de neconceput.

Când Domnul Iisus le-a predicat mulțimilor despre libertatea pe care o aduce adevărul în viața omului ( vezi Ioan 8,32 ), fariseii prezenți au sărit ca arși, răspunzându-I nervos: „Noi suntem sămânța lui Avraam și n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: „Veți fi slobozi”? ( Ioan 8,33 )

Garnizoana romană era acolo, pe pământul sfânt, ca dovadă a supunerii iudeilor de către autoritatea romană. Soldații romani mișunau peste tot în țară și, cu toate acestea, mândrii farisei nu recunoșteau că sunt robii puterii romane. Faptul că Pavel începe epistola sa cu acest titlu, altă dată rușinos pentru un fariseu, demonstrează că ceva s-a schimbat în mentalitatea lui după întâlnirea cu Iisus pe drumul spre Damasc. Într-adevăr Pavel de acum nu mai este Saul de altă dată.

Termenul „rob” ( gr. „doulos” ) ne vorbește despre o persoană lipsită de libertate, fără proprietate și total dependentă de stăpânul său. Termenul nu sună deloc bine în urechile noastre, chiar dacă nu ne identificăm cu mândri farisei de altă dată. De ce oare Pavel, asemenea oricărui creștin autentic, se considera rob al lui Iisus Christos, când Mântuitorul a promis că adevărul ne va face liberi ( vezi Ioan 8,32 )?

De ce să ne mai considerăm robi ai lui Dumnezeu, când Însuși Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” ( Ioan 15,14.15 )?

Răspunsul îl oferă tot Pavel în aceeași epistolă: aceasta „robie” este asumată, acceptată benevol de creștinii autentici. Nu este nimic forțat, nu este nimic impus. „Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” ( Romani 6,16 )

Pentru Pavel, omul nu este o ființă complet liberă. Nici nu are cum să fie liber în sens absolut. Doar Creatorul este liber în sens absolut, căci El nu depinde de nimeni. Omul este fie rob al lui Dumnezeu, fie rob al lui Satana. În același timp, omul are deplină libertate să-și aleagă stăpânul, liberul arbitru fiind unul dintre principiile guvernării lui Dumnezeu în Univers. Stăpânirea lui Dumnezeu nu înseamnă privare de libertate, așa cum se întâmplă în cazul stăpânirii lui Satana, ci reprezintă modul prin care se dobândește adevărata libertate.

Din această perspectivă, robia față de Iisus Christos nu este o veste rea, ci o veste bună. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Domnul căruia ne supunem de bunăvoie ne consideră prietenii Săi. Și ca să realizăm cât de mare este diferența între a fi robul lui Christos sau robul lui Satana, Pavel adaugă la statutul său de „rob al lui Iisus Christos” pe cel de „chemat să fie apostol, pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu” ( vers. 1 ).

Este de remarcat faptul că Pavel nu a încercat să îndulcească statutul său de rob, folosind termeni mai puțin radicali ca: „serv”, „slujitor” sau „angajat” al lui Christos, așa cum încearcă să facă unele traduceri moderne ale Bibliei. Nu, el este un rob în adevăratul sens al cuvântului, nu un angajat pe bani, aparținând lui Christos cu toată ființa sa.

Totuși „robia” lui Pavel este însoțită de o mare autoritate: aceea de a fi apostol al Domnului, un ambasador al Împărăției cerului în lumea noastră întunecată. Ce presupune titlul de „apostol”? În primul rând, primirea acestui titlu presupune câteva condiții expuse de Petru cu ocazia alegerii celui de-al 12‑lea apostol în locul lui Iuda:

„Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoțit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălțat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoțească drept martor al învierii Lui” ( Fapte 1,21.22 )

Pavel nu Îl însoțise pe Iisus în timpul activității Sale pământești, însă Îl cunoscuse personal în teofania de pe drumul spre Damasc, fiind un martor al învierii Lui. Mai mult decât atât, apostolia a primit-o „nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Iisus Christos și prin Dumnezeu Tatăl” ( Galateni 1,1). „Rob” și în același timp ambasador al Împărăției cerurilor și deschizător de drumuri pentru Evanghelia lui Dumnezeu! Frumoasă „robie” și de dorit pentru orice urmaș al lui Christos!

În ceea ce îl privește pe Pavel, el a acceptat benevol „robia lui Christos”, deși putea să o refuze. Putea rămâne până la moarte același fariseu, rob al mândriei și legalismului, rob al păcatului. El folosește același termen „rob” (gr. doulos”) și în alte epistole: Galateni 1,10; Filipeni 1,1 și Tit 1,1. Însă Pavel nu folosește acest titlu dintr-o falsă modestie. El este conștient ca un creștin Îi aparține de două ori lui Dumnezeu: prin Creație și prin Răscumpărare. Credincioșilor din Corint același apostol le scrie: „Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 6,20; vezi și 1 Corinteni 7,23; Efeseni 1,7; 1 Petru 1,18.19 ).

Însă dincolo de realitatea statutului său înaintea lui Dumnezeu, Pavel folosește termenul „rob” și pentru a zugrăvi legătură sa de credința cu Domnul Christos, dependențaă lui totală de harul lui Dumnezeu, atât în ce privește propria sa mântuire, cât și în privința misiunii la care a fost chemat.

Oare noi, creștinii secolului al XXI-lea, ar trebui să ne rușinăm de acest titlu? Dacă nu ne-am rușinat pe când eram robi ai păcatului, trăind în „faptele întunericului” ( Romani 13,12 ), fără perspectivă și fără viitor, de ce ne-am rușina acum, când „trăim frumos, ca în timpul zilei”, „îmbrăcați în Domnul Iisus Christos” și având „un viitor și o nădejde” ( Ieremia 29,11 )? De ce ne-am rușina acum, când am trecut de partea cea bună a baricadei?

Probabil că pentru noi, creștini ai secolului al XXI-lea, introducerea numelui expeditorului între primele cuvinte ale unei scrisori pare ceva straniu. Noi suntem obișnuiți să semnăm la finalul scrisorii. Însă pe vremea lui Pavel, la mijlocul secolului I, acest obicei nu era deloc nepotrivit. Pavel a procedat conform unui obicei antic, pe care îl putem observa și în cartea Faptele apostolilor, în scrisoarea trimisă de căpitanul Lisias dregătorului Felix: „Claudius Lisias, către prea alesul dregător Felix: plecăciune!” ( Fapte 23,26 )

În ce cheie trebuie înțeleasă afirmația lui Pavel din finalul versetului 1: „pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”? Este vorba aici de predestinare? Susține Pavel că vrând-nevrând el trebuia să devină apostol al Evangheliei doar pentru că așa a hotărât Dumnezeu?

Trebuie să observăm că Pavel deja era pus deoparte înainte să devină creștin. El era fariseu, termen care prin definiție înseamnă „pus deoparte” sau „separat” de concetățenii săi. Pavel singur se pusese deoparte pentru Lege, ca fariseu. Acum Dumnezeu îl pune deoparte pentru Evanghelie, de aici rezultând tensiunea dintre Lege și Evanghelie, tensiune care va fi resimțită în tot cuprinsul Epistolei către romani.

În lume circulă multe „evanghelii”, însă una singură este cea autentică. Această singura Evanghelie autentică poate fi identificată cu ajutorul a șapte criterii pe care Pavel le prezintă în introducerea epistolei sale:

1) Adevărata Evanghelie este a lui Dumnezeu ( vers. 1 ). Ea își are originea în Dumnezeu, este transmisă de Dumnezeu și este împlinită de Dumnezeu.

2) Adevărata Evanghelie a fost promisă în scrierile profeților Vechiului Testament. ( vers. 2 ) Ea nu este ceva nou și nu este opusă revelației Vechiului Testament, ci o continuare a vechilor adevăruri. Întregul Vechi Testament arătă spre Christos și lucrarea Sa, fapt adeverit chiar de Iisus când, pe drumul spre Emaus, în dialogul cu cei doi ucenici descurajați, le-a deschis Scripturile și „a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit toate Scripturile ce era cu privire la El” ( Luca 24,27 ).

3) Adevărata Evanghelie Îl are în centru pe Iisus ( vers. 3 ). O evanghelie care nu e chistocentrica nu este autentică. Scriind despre Iisus ca centru al Evangheliei adevărate, Pavel subliniază dubla natura a Mântuitorului: cea umană ( vers. 3: „născut din sămânța lui David în ce privește trupul” ), care Îi conferă dreptul să urce pe tronul lui Israel ca împărat, și cea divină ( vers. 4: „În ce privește duhul sfințeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morților” )

Iisus Christos a fost în același timp uman și divin, fiind singura Ființă din Univers cu dublă natură. În ce privește trupul, Iisus a fost om adevărat, moștenind ereditatea a patru milenii de istorie a omenirii. Însă în ce privește „duhul sfințeniei”, Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu neatins de păcat și de degradare morală.

Cât de naivi pot fi acei creștini care pretind că pot înțelege și pot explica această taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu! Mult mai important decât să înțelegem taina întrupării Sale este să realizăm că, prin acest act divin, Dumnezeu este cu noi, iar Iisus a avut capacitatea și autoritatea de a „mântui pe poporul Lui de păcatele sale” ( Matei 1,21 ).

Ca „sămânță a lui David”, Iisus a dobândit titlul de „Fiul lui David”, un titlu mesianic prezent în scrierile vechilor profeți. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune, și va face dreptate și judecată în țară… Și iată numele pe care I-l vor da: Domnul, Neprihănirea noastră.” ( Ieremia 23,5 )

4) Adevărata Evanghelie vorbește despre învierea lui Iisus ca fiind cea mai puternică dovadă a faptului că este Fiul lui Dumnezeu ( vers. 4 ). Evanghelia se bazează nu doar pe adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu, ci și pe cel al învierii Sale. De fapt, la ce ne-ar ajuta să avem un Mântuitor mort?

Atâția oameni au devenit eroi pentru omenire, dar ei sunt morți. Iisus nu este un erou mort, ci un Mântuitor viu, care lucrează pentru cei care cred în El, mijlocind pentru ei și pregătindu-i pentru veșnicie. În mesajul lui Pavel către oameni învierea lui Iisus ocupa un loc central, acest adevăr aducând speranța învierii pentru o lume muritoare ( vezi 1 Corinteni 15,1‑4;14 )

5) Adevărata Evanghelie cheamă oamenii la ascultare de voia lui Dumnezeu și la credința în Cuvântul Său ( vers. 5 ). Expresia „ascultarea credinței” vorbește despre o credința practică, nu doar despre una teoretică. O credință care coboară în viața de zi cu zi a omului până în cele mai mici detalii.

Deși mântuirea nu vine prin ascultare de Lege, prin „faptele Legii” ( vezi cap. 3,20 ), ascultarea este esențială pentru cei care au fost socotiți neprihăniți prin credință. Ascultarea, manifestată prin fapte, este rodul și dovada unei credințe autentice și ea nu poate lipsi din viața unui om care se declară a fi un urmaș al lui Christos.

6) Adevărata Evanghelie îi cheamă la mântuire nu doar pe iudei, ci pe toți locuitorii pământului ( vers. 5 ). Acest adevăr este o temă de bază a Epistolei către romani. Și nu este de mirare acest lucru din moment ce vestirea Evangheliei tuturor neamurilor a fost mandatul încredințat lui Pavel cu ocazia întâlnirii cu Iisus pe drumul spre Damasc.

Îngerul care l-a însărcinat pe Anania să-l caute pe Saul din Tars pentru a-i aduce vindecare fizică și spirituală i-a spus acestuia: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel” ( Fapte 9,15 )

Adevărata Evanghelie îi egalizează pe oameni, căci sângele lui Christos a curs în egală măsură și pentru iudei, dar și pentru neamuri. Acest adevăr, deranjant pentru unii conaționali ai apostolului, a fost întărit și în alte epistole ale lui Pavel, în mod deosebit în Epistola către galateni, în care el afirmă fără echivoc:

„Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Christos Iisus. Și dacă sunteți ai lui Christos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” ( Galateni 3,28.29 ).

7) Adevărata Evanghelie îi cheamă pe oameni la mântuire, dar nu îi predestinează personal pentru mântuire ( vers. 6.7 ). Pavel se adresează creștinilor din Roma ca fiind „chemați să fiți ai lui Iisus Christos” ( vers. 6 ), Dumnezeu lăsându-le libertatea să aleagă dacă vor să fie ai lui Iisus sau nu.

Apoi apostolul întărește ideea afirmând despre ei că sunt „chemați să fiți sfinți” ( vers. 7 ), nu forțați, hotărâți sau predestinați pentru acest ideal, având aceeași libertate de a alege să răspundă pozitiv sau negativ la chemarea divină. Deși putem vorbi despre o predestinație generală, în sensul că Dumnezeu a hotărât mai dinainte ca toți cei ce vor crede în Domnul Christos și vor accepta harul Său să fie mântuiți, în ceea ce privește predestinația personală, Biblia nu susține acest lucru.

Dumnezeu ne cheamă personal să devenim sfinți, ne cheamă personal la mântuire, însă ne lasă liberi să alegem destinul nostru veșnic. „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ), iar dragostea adevărată acordă celui iubit deplină libertate de alegere.

Chemarea de a fi sfinți, pe care Dumnezeu o face tuturor: și iudeilor, dar și neamurilor, are la baza dragostea nepărtinitoare a Tatălui ceresc pentru toți oamenii. Când Pavel li se adresează credincioșilor din Roma în termenii: „vouă, tuturor, care sunteți prea iubiți ai lui Dumnezeu în Roma” ( vers. 7 ), el se adresează deopotrivă iudeilor, dar și celor convertiți dintre neamuri. La acea dată comunitatea creștină din Roma era alcătuită din ambele categorii de credincioși.

Folosirea de către Pavel a verbului „a chema” implică libertatea omului de a alege. Omul poate răspunde pozitiv la chemarea lui Dumnezeu, așa cum au făcut credincioșii din Roma, dar el poate și respinge această chemare, așa cum s-a întâmplat cu cea mai mare parte a poporului ales din vremea aceea.

Cuvintele introductive ale epistolei se încheie cu bine-cunoscutul salut apostolic pe care îl întâlnim în majoritatea epistolelor lui Pavel: „Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Christos” ( vers. 7; vezi și 1 Corinteni 1,3; 2 Corinteni 1,2; Galateni 1,3, etc. ). Acest salut scoate în evidență adevăratul caracter al relației celui credincios cu Dumnezeu.

Este de remarcat faptul că atunci când Pavel se adresează unor persoane particulare ( Tit, Timotei ), în salutul apostolic obișnuit este adăugat cuvântul „îndurare”, care face aluzie la nevoia individuală după îndurarea, harul și iertarea lui Dumnezeu prin Domnul Iisus Christos.

Aceasta este și nevoia noastră. Cea mai mare și cea mai urgentă! Căci nevoia după îndurarea și harul lui Dumnezeu ne conduce la cruce, iar crucea ne deschide uriașa perspectivă a iertării și mântuirii.

Lori Balogh