P(omul) cunostintei binelui si raului si P(omul) vietii
Creatiunea…Edenul…Ispitirea si caderea omului…Cain si Abel…Potopul…Turnul Babel… Adevaruri sau legende? Cine mai crede astazi in veridicitatea cartii Geneza, mai ales in adevarurile exprimate in primele unsprezece capitole ale cartii?
Wikipedia, de exemplu, sustine ca „istoria inceputurilor ( cap.1-11 din Geneza ) contine texte preponderent mitologice”, prin mit intelegand „o povestire fabuloasa care cuprinde credintele popoarelor ( antice ) despre originea Universului ( cosmogeneza ) si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari.”
Chiar si teologi crestini au ajuns sa considere primele unsprezece capitole ale Bibliei o colectie de mituri si legende apartinand culturii ebraice. Povesti numai bune de povestit copiilor inainte de culcare… Insa a pune o asemenea eticheta pe relatarile primelor capitole ale Scripturii implica niste consecinte de care nici chiar teologii sceptici nu sunt constienti.
Fara adevarurile relatate in primele capitole ale Genezei ( relatate cu o simplitate greu de digerat pentru unele minti sofisticate ), noi, oamenii, nu am avea un raspuns multumitor la prima dintre cele trei intrebari fundamentale ale existentei: De unde venim? Negand veridicitatea Genezei, automat se deschid larg usile evolutionismului. Daca nu venim din mainile unui Creator atotputernic si omniscient, deci daca nu suntem fii de Imparat, singura alternativa este aceea ca venim dintr-un haos stapanit de legile hazardului si nu suntem altceva decat niste accidente ale naturii, fiinte fara identitate, fara sens si fara finalitate. Orfani ai Universului!
Mai mult decat atat, punand sub semnul intrebarii veridicitatea relatarilor cartii Geneza, de fapt punem la indoiala chiar cuvintele Mantuitorului care, in unele dintre invataturile Sale, ne trimite mereu la originile lumii. Fiind intrebat de farisei: „Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”, Iisus i-a trimis pe acestia la cartea Genezei – cartea inceputurilor:
„Oare n-ati citit ca Ziditorul de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca si a zis: „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa si cei doi vor fi un singur trup?” ( Matei 19,3-5 )
Il putem suspecta pe Mantuitorul lumii ca ar fi dat crezare unor legende si mituri fara acoperire in realitate? Si apoi, ne-ar fi trimis El la primele pagini ale Scripturilor Vechiului Testament daca ar fi stiut ca ele contin doar fabulatii?
Fara primele capitole ale Genezei, Biblia ar fi asemenea unui pom falnic si frumos, cu roade bogate si imbietoare, dara fara radacini. Cine poate garanta ca un pom caruia i s-au taiat radacinile va supravietui? Mai curand sau mai tarziu, el va ajunge un morman de vreascuri uscate, numai bune sa alimenteze focul scepticismului si al ignorantei cu privire la „cunostinta mantuirii” ( Luca 1,77 ).
Intre elementele considerate „mitologice” in cartea Genezei se numara si cei doi pomi speciali care se aflau in gradina Edenului, caminul primilor nostri parinti: Pomul cunostintei binelui si raului si Pomul vietii.
Insusi faptul ca denumirea acestor pomi este legata de termeni abstracti ca: viata, cunostinta, binele si raul, i-a determinat pe unii cercetatori ai Bibliei sa considere ca ei nu au fost pomi reali, asa cum sunt portocalul, marul sau prunul, ci simple mituri.
Biblia insa foloseste si alte asocieri asemanatoare intre termeni concreti si termeni abstracti. Un astfel de exemplu este „chivotul legamantului” ( vezi Deuteronomul 31,26 ) care este o asociere intre un termen concret ( „chivot” ) si unul abstract ( „legamant” ). Existenta acestei asocieri nu ne permite insa sa consideram ca chivotul legamantului a fost un simplu mit, o legenda evreiasca. Nu, chivotul a fost un obiect cat se poate de real, facand parte din mobilierul sanctuarului din vechime ( mai intai tabernacolul, apoi templul ).
Raportul biblic ne spune ca „Domnul, Dumnezeu a sadit o gradina in Eden, spre rasarit, si a pus acolo pe omul pe care-l intocmise. Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi placuti la vedere si buni la mancare, si pomul vietii in mijlocul gradinii, si pomul cunostintei binelui si raului” ( Geneza 2,8.9 )
Este greu, chiar si pentru cele mai imaginative minti, sa realizeze cat de frumos era Edenul – o gradina sadita chiar de mana Creatorului si destinata sa fie caminul primilor nostri parinti. Ochii nostri sunt obisnuiti cu raul si uratul si am ajuns sa le consideram ca fiind parte a vietii normale. Zilnic vedem uscaciune sau noroi, ceata sau cer intunecat, frunze ofilite sau copaci doborati de vant, prapastii inspaimantatoare sau ape involburate, suferinta si moarte. Insa lumea creata de Dumnezeu era cu totul diferita.
Dar chiar si in aceste conditii ale deteriorarii naturii din cauza pacatului, daca o privim cu atentie asa cum ne indeamna apostolul Pavel ( vezi Romani 1,20 ), inca putem observa nenumarate reminiscente ale frumusetii Creatiei desavarsite de la inceputuri. Uitati-va, macar in graba daca nu aveti timp, pe o pagina web cu specii de pasari, plante, animale terestre sau marine si veti ramane fara cuvinte. Atatea culori si forme incantatoare! Atata biodiversitate!
Viata noastra este prea scurta doar pentru a enumera si cataloga frumusetile Creatiei inca existente. Ca sa le si studiem in detaliu pe fiecare in parte, avem nevoie de vesnicie. Doar familia fascinanta a orhideelor numara in jur de 35 000 de specii si aproximativ 100 000 de hibrizi. Cine le poate cunoaste si studia pe toate in aceasta viata? „Si acestea sunt doar marginile cailor Sale si numai adierea lor usoara ajunge pana la noi! dar tunetul lucrarilor Lui puternice cine-l va auzi?” ( Iov 26,14 )
Avem, asadar, o gradina de o frumusete greu de imaginat – Paradisul. In mijlocul acestuia, plin de mii si mii de specii de plante si animale convietuind intr-o armonie desavarsita, existau doi pomi: Pomul vietii si Pomul cunostintei binelui si raului. Geneza 2,9 nu specifica clar faptul ca si Pomul cunostintei binelui si raului se afla in mijlocul gradinii, insa din dialogul dintre Eva si sarpe, reiese clar acest lucru: „Femeia a raspuns sarpelui: „Putem sa mancam din rodul tuturor pomilor din gradina. Dar despre rodul pomului din mijlocul gradinii, Dumnezeu a zis: „Sa nu mancati din el si nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti.” ( Geneza 3,2.3 )
De ce acesti doi pomi au fost asezati de Creator in mijlocul gradinii Edenului si nu la margine? De ce nu la intrarea in gradina? Raspunsul nu este greu de aflat: Plasarea lor in mijlocul Edenului era menita sa atraga atentia primilor nostri parinti ca ei nu erau pomi obisnuiti, asemenea celorlalti pomi care impodobeau gradina, ci erau speciali. Desigur, ceea ce ii facea speciali pe cei doi pomi nu erau detalii legate de forma lor, de textura si aroma fructelor, ci insasi porunca Creatorului cu privire la rodul lor.
Din raportul Genezei intelegem ca dupa porunca data omului de a creste si a umple pamantul, administrandu-l cu loialitate ( vezi Geneza 1,28 ), si cea de a lucra gradina Edenului si a o pazi ( vezi Geneza 2,15 ), omul a mai primit doar o singura porunca: „Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” ( Geneza 2, 16.17 )
Poruncile divine erau clare si aveau menirea de a-i responsabiliza pe primii nostri parinti in calitatea lor de administratori ai Creatiei. Dar v-ati intrebat vreodata de ce Dumnezeu nu le-a poruncit sa manance si din Pomul vietii? Pe paginile Scripturii nu gasim o asemenea porunca data omului.
Desigur, toti pomii din Eden aveau menirea si calitatea de a intretine viata prin roadele lor. Insa Pomul vietii avea calitatea de a intretine viata intr-un mod special, depasind in valoare toti ceilalti pomi din gradina. Faptul acesta este dovedit de interdictia data de Creator ca omul sa nu mai poata consuma din fructele lui dupa caderea in pacat. ( vezi Geneza 3,22 )
Hranirea cu fructele Pomului vietii era un act de credinta in Dumnezeu ca singurul izvor al vietii si nemuririi. Insa hranirea aceasta nu era fortata. „Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina” – i-a spus Dumnezeu omului, cu o singura exceptie: Pomul cunostintei binelui si raului. In expresia „orice pom din gradina” se include si Pomul vietii. Primii oameni au inteles acest lucru, fapt care reiese din cuvintele adresate de Eva sarpelui.
Hranirea cu fructele Pomului vietii era un act deliberat, facut de om „dupa placere”, nu fortat de o vointa superioara. Oamenii nu au fost programati sa manance „volens nolens” din Pomul vietii. Ei luau din fructele lui doar daca doreau sa faca acest lucru si atunci cand doreau.
Cand ne gandim la Dumnezeu si la principiul liberului arbitru care sta la baza guvernarii Sale in intregul Univers, avem in vedere doar existenta Pomului cunostintei binelui si raului, din ale carui fructe omul avea libertatea de a lua sau nu. Insa existenta Pomului vietii in mijlocul Edenului este o dovada si mai concludenta a respectarii de catre Dumnezeu a libertatii de alegere a creaturilor Sale inteligente.
Daca, prin absurd, omul s-ar fi saturat cu binele, frumosul, viata si binecuvantarile primite de la Dumnezeu, el ar fi avut libertatea de a refuza sa mai manance din fructele Pomului vietii. Consecintele? Chiar daca omul nu s-ar fi atins de fructele Pomului cunostintei binelui si raului, prin simplul fapt ca refuza sa se hraneasca cu fructele Pomului vietii el ar fi devenit muritor. Separat de izvorul vietii – Dumnezeu – omul nu avea cum sa se bucure de nemurire. Consecintele refuzului de a manca din Pomul vietii ni le putem imagina privind la ceea ce s-a intamplat cu primii oameni dupa ce au fost alungati din Eden, fara posibilitatea de a mai manca din fructele Pomului vietii: vitalitatea lor initiala ar fi scazut an dupa an, pana cand, intr-un final, ar fi intervenit moartea.
Moarte prin refuzul de a manca „dupa placere”, nefortat de nimeni, din Pomul vietii? Da, aici vedem in actiune principiul liberului arbitru pe care Dumnezeu il garanteaza tuturor creaturilor Sale inteligente. Caci acolo unde nu exista libertate de alegere, nu exista dragoste, ci tiranie. Dumnezeu insa nu este un tiran nici macar atunci cand in discutie este dreptul la viata vesnica, la mantuire.
Dupa cum El nu i-a obligat pe parintii rasei umane sa manance din Pomul vietii, la fel nu ii va obliga pe oameni sa fie mantuiti, daca nu vor. El ne indeamna sa alegem viata, ne arata binefacerile alegerilor bune si pierderile in cazul unei alegeri gresite, dar nu ne obliga sa alegem o cale sau alta.
„Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti tu si samanta ta…” ( Deuteronomul 30,19 )
Probabil ca una dintre cele mai ciudate intrebari puse de Mantuitorul unui om a fost cea adresata paraliticului de 38 de ani aflat la scaldatoarea Betesda: „Vrei sa te faci sanatos?” ( Ioan 5,6 ) Ce rost avea acea intrebare adresata unui om bolnav, complet dependent de mila celor din jur? Pare complet absurda, deplasata aceasta intrebare, nu-i asa?
Insa din perspectiva respectarii liberului arbitru, intrebarea era pe deplin justificata. Dumnezeu nici nu vindeca, nici nu salveaza un om contrar vointei sale. El ii cheama pe oameni la mantuire, le promite vindecare sufleteasca si chiar fizica, dar nu-i obliga sa accepte toate aceste binecuvantari.
Am vazut cu proprii mei ochi aceasta realitate trista intr-o situatie in care am fost nevoit sa stau in spital pentru o perioada mai lunga de timp. Erau bolnavi care, dupa ce primeau tratamentul ( o multime de medicamente care trebuiau luate pe cale orala ), le aruncau la toaleta. Oamenii aceia nu doreau sa se vindece si alegeau, din diferite motive, sa ramana bolnavi, fiind pe deplin constienti de deznodamantul alegerii lor.
In privinta mantuirii, lucrurile stau la fel. Sunt oameni care nu doresc mantuirea, iar pe acestia Dumnezeu nu-i forteaza. Nu, omul nu era obligat sa manance din Pomul vietii. Si atunci, privind la consecintele pentru om ale refuzului de a consuma fructele lui, ma intreb: Oare acest pom nu era si el, dintr-o anumita perspectiva, tot un pom al cunostintei binelui si raului?
Refuzand sa manance din Pomul vietii, omul ar fi cunoscut treptat degradarea vitalitatii sale, care ar fi dus in final la moarte. Din punct de vedere spiritual, acest refuz ar fi insemnat necredinta in Dumnezeu, singurul izvor al vietii si al nemuririi. A refuza sa traiesti inseamna, in cele din urma, a-L respinge pe Dumnezeu prin refuzul de a primi de la El darul vietii impreuna cu toate binecuvantarile pregatite de El.
Pomul vietii era de fapt un Pom al cunostintei binelui si raului in oglinda. Pentru a trai, Adam si Eva trebuiau sa manance din Pomul vietii, dar sa se abtina sa manance din Pomul cunostintei binelui si raului. Daca doreau sa moara, ei trebuiau fie sa refuze fructele Pomului vietii, fie sa manance din fructele Pomului oprit, care ar fi devenit, in acest caz, un Pom al mortii. Faptul era confirmat de avertismentul dat de Creator primilor nostri parinti: „Din Pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” ( Geneza 2,17 ), dar si de realitatea trista pe care au trebuit sa o traiasca cei doi dupa ce au consumat fructul oprit.
Mancand din fructele Pomului vietii, Adam avea libertatea sa manance si din cele ale Pomului cunostintei binelui si raului. Nu si invers. Odata ce a consumat din fructele Pomului oprit, omul a pierdut dreptul de a manca si din cele ale Pomului vietii. Lectia este cat se poate de clara: Dumnezeu le asigura deplina libertate de alegere creaturilor Sale, insa orice alegere vine la pachet cu consecinte inerente. Avem dreptul sa alegem intre bine si rau, intre credinta si necredinta, intre razvratire fatza de Dumnezeu si loialitate fatza de guvernarea Sa, intre Pomul vietii si Pomul mortii, insa nu avem dreptul sa alegem si consecintele alegerilor noastre.
Existenta Pomului cunostintei binelui si raului in mijlocul gradinii Edenului este o dovada nu doar a respectarii liberului arbitru a creaturilor Sale de catre Dumnezeu, ci si a faptului ca pacatul aparuse deja in Univers la acea data. Chiar porunca Creatorului data primilor oameni de a lucra gradina si de a o pazi ( vezi Geneza 2,15 ) reprezinta un indiciu ca pacatul deja era prezent in Univers. De ce si de cine ar fi trebuit Adam si Eva sa pazeasca Edenul daca nu ar fi existat deja raul?
Insa numele acestui pom – Pomul cunostintei binelui si raului – da nastere unor intrebari justificate. De ce tocmai acest nume? Adam si Eva, intr-adevar, inainte de a intinde mana dupa fructul oprit, nu cunosteau raul. Dar binele? Nu erau ei inconjurati de binele suprem pretutindeni in jurul lor? Desigur? Binele era pretutindeni in jurul lor, dar cat de constienti erau ei de acest lucru?
Intr-adevar, nu esti constient cat de bine este sa fii sanatos, pana ce nu te imbolnavesti prima data. Nu esti constient cat de bine este sa fii satul pana nu ai fost macar odata infometat. Nu pretuiesti libertatea la justa ei valoare pana ce nu ajungi sa o pierzi. Atunci cand ajungem sa cunoastem raul, sub orice forma ar fi el, ajungem sa cunoastem cu adevarat binele si cat de valoros este el.
Abia atunci cand au fost izgoniti din Eden, cand au vazut primele semne ale degradarii si ale mortii ( prima frunza ofilita, primele umbre ale mortii ), Adam si Eva au apreciat mai mult binele, viata si binecuvantarile cu care le umpluse Creatorul viata si existenta.
Insa putem trage de aici concluzia ca raul este necesar pentru ca noi sa cunoastem binele? Nicidecum! Daca primii nostri parinti ar fi fost credinciosi Creatorului lor, Dumnezeu, care cunoaste binele si raul, i-ar fi educat si le-ar fi explicat pe larg ce este raul, fara ca ei sa-l experimenteze. La fel cum ar face un parinte care i-ar explica copilului sau ce inseamna sa te arzi, fara ca acesta sa se arda; ce inseamna sa te imbolnavesti, fara ca acesta sa cunoasca boala; ce inseamna sa mori, fara ca acesta sa moara.
Sa ne gandim putin la viata reala! Cate lucruri rele cunoastem fara sa le experimentam? Stim cat de rele sunt drogurile, tutunul si alcoolul, fara sa le consumam. Stim cat de rau este razboiul, fara sa mergem pe front. Stim cat de rau este un divort, fara sa trecem noi insine prin experienta lui. Pentru a deveni constienti de raul din jurul nostru nu trebuie sa-l experimentam in propria noastra viata. Este suficient ca altcineva care l-a experimentat sau il cunoaste sa ne vorbeasca despre el.
De ce totusi Creatorul a considerat ca gestul Evei de a intinde mana dupa fructul oprit a fost un pacat atat de grav, incat a atras dupa sine degradarea si moartea intregii rase umane? Unii sceptici Il acuza pe Dumnezeu ca a tinut mai mult la fructele Sale din Eden decat la fiintele umane. Insa niciodata, atunci cand dorim sa apreciem corect o situatie, nu trebuie sa facem abstractie de context.
Cand primilor nostri parinti le-a fost incredintata administrarea noii Creatii, indeosebi a gradinii Edenului, pe care trebuiau „sa o lucreze si sa o pazeasca” ( vezi Geneza 2,15 ), raul deja se nascuse in Univers. Lucifer cazuse din pozitia lui de „heruvim ocrotitor” ( vezi Ezechiel 28,14 ) si raspandise semintele razvratirii in vasta Creatie a lui Dumnezeu. De aceea, gestul Evei de a da curs indemnurilor lui ( deghizat in sarpe ), care erau intr-o vadita contradictie cu porunca Creatorului, era ca o semnatura pe actul de acuzatie al lui Lucifer impotriva lui Dumnezeu.
Gestul omului era in primul rand o manifestare a necredintei in Creatorul sau, o sfidare a unei porunci clare, urmata de un avertisment la fel de clar cu privire la consecintele neascultarii. Simplul gest al consumarii fructului oprit era o manifestare a deteriorarii relatiilor dintre Creator si creatura, un gen de adulter spiritual. Omul nu a mai fost fidel Creatorului sau, in schimb a dat crezare spuselor unei creaturi indoielnice, de a carei existenta si cadere cu siguranta fusese avertizat inainte.
Atunci cand cineva aprinde o bricheta pe o plaja, este una. Insa cand el face acelasi lucru intr-un depozit de carburanti, este cu totul altceva. Or primii nostri parinti tocmai acest lucru l-au facut mancand din fructul oprit: au aprins „bricheta” intr-un Univers in care razboiul dintre Dumnezeu si Satana deja incepuse. Iar in caz de razboi, tradarea este un pacat grav, capital.
De la Geneza inceputurilor, Biblia face un salt peste timp si ne transporta in Apocalipsa sfarsitului de istorie a pacatului. In descrierile care ne sunt oferite cu privire la noua Creatie, in ultimele doua capitole ale cartii ( 21 si 22 ), intalnim din nou Pomul vietii. El este vazut ca fiind situat in mijlocul pietii Noului Ierusalim, pe cele doua maluri ale Raului vietii si aducand douasprezece feluri de rod, cate unul in fiecare luna ( vezi Apocalipsa 22,2 ).
Da, Pomul vietii va continua sa existe si in viata viitoare ca o manifestare a credintei celor mantuiti in singurul izvor al vietii si al nemuririi, care este Dumnezeu. Dar si ca un garant al libertatii de alegere! Daca, prin absurd, vreunul dintre cei rascumparati nu va mai dori sa traiasca in preajma lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri, daca se va satura de binele pregatit de Creator pentru creaturile Sale, el va putea alege sa dispara pentru totdeauna. Cum? Simplu: prin refuzul de a mai manca din fructele Pomului vietii.
Da, Pomul vietii va exista si pe Noul Pamant, nu insa si Pomul cunostintei binelui si raului! De ce? Pentru ca fructele acestui pom au fost consumate in intregime, cu cotor si codita, de catre toate generatiile de oameni care au existat in cele sase milenii de istorie. Nu doar Adam si Eva au mancat din acest fruct oprit, ci noi toti. De aceea, nu a mai ramas niciun fruct, nici macar de samanta. Pomul insusi s-a uscat si a disparut.
Inspirati de Satana, oamenii au experimentat tot raul posibil, in milioane de forme. Unii dintre noi ne-am saturat de amaraciunea acestor fructe, altora le este greata, insa altii continua sa doreasca sa le guste ca si cum experienta dureroasa a altora in aceasta privinta nu ar avea nicio valoare. Atat de mult ne-am contopit cu fructele amare ale acestui pom incat noi insine am devenit, fiecare, cate un „p(om) al cunostintei binelui si raului”.
Din dragoste pentru copiii Sai rascumparati din drama pacatului, Dumnezeu nu va mai aseza un nou Pom al cunostintei binelui si raului in Paradisul recastigat. Si aceasta pentru ca el sa nu ne mai trezeasca amintiri neplacute. In viata pe care Creatorul a pregatit-o celor mantuiti doar un singur lucru va mai aminti de istoria pacatului: cicatricile ranilor produse de cununa de spini pe fruntea lui Iisus si si cele provocate de piroanele rastignirii in mainile si picioarele Lui.
Infruptandu-ne din fructele amare ale Pomului oprit, am devenit noi insine „oameni ai cunoastintei binelui si raului”, urmasi ai primului Adam si mostenitori ai naturii sale decazute. Insa „la implinirea vremii” ( Galateni 4,4 ), Fiul lui Dumnezeu a venit in lumea noastra ca sa biruie raul, suferinta si moartea. Prin aceasta biruinta, El a devenit „P(Omul) vietii”, cel de-al doilea Adam, caci „cine are pe Fiul, are viata; si cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata” ( 1 Ioan 5,12 ).
Daca de la primul Adam am mostenit o natura decazuta, prin nastere fizica, de la al doilea Adam, prin nastere din nou, mostenim o natura cereasca, nemuritoare. In cerurile cele noi si pe pamantul cel nou pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru copiii Sai rascumparati nu va mai fi nevoie de niciun Pom al cunostintei binelui si raului. In schimb va exista „P(Omul) vietii”, din ale carui fructe cei salvati vor avea deplina libertate sa manance. Si nu doar o singura data, nu doar un an, nu doar o mie de ani, ci o vesnicie intreaga. Si aceasta fara niciun regret ca „P(omul) cunostintei binelui si raului va lipsi cu desavarsire.
„Dumnezeu este dragoste!” ( 1 Ioan 4,8 )
Lori Balogh
Așa cum Dumnezeu este Duh și este deasupra materiei, tot astfel cred că ia creat pe îngeri la început ca ființe duhovnicești mai presus de materie. Pentru ei nu era obligatoriu să mănânce din Pomul vieții ca să trăiască veșnic, ci ca să se bucure de viață. Când sa razvratit, Lucifer a știut că nu poate muri în nicio împrejurare fără ca Dumnezeu să acționeze direct asupra lui. Când ia spus Evei că nu va muri dacă va mânca din pomul cunostintei binelui și răului o mințea, dar în ceea cel privește pe el, spunea adevărul.
La înviere, atât oamenii mântuiți cât și cei pierduți vor fi asemenea ingerilor buni sau răi, după caz. În ambele situații, Dumnezeu le va acorda nemurirea celor înviați. Când cetatea Noului Ierusalim se va pogori pe pământ la sfârșitul celor 1000 de ani, vor exista 2 teritorii bine delimitate. Unul plin de lumină, imbinand natura și viața cu o arhitectură de vis, iar altul plin de întuneric, fără viață și fără natură în care tot ce se va putea face vor fi niște clădiri ciudate și arme pentru că viața va fi insuportabila.