Epistola către romani – Cap. 9:6-13
Dumnezeu este stăpân să aleagă
6. „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel;
7. și, măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele.”
8. Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță.
9. Caci cuvântul acesta este o făgăduință: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce și Sara va avea un fiu.”
10. Ba mai mult, tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac.
11. Căci măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă și nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă -,
12. s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi robul celui mai mic”,
13. după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”
Romani 9:6-13
În primele cinci versete ale capitolului 9, Pavel își exprimă întristarea și durerea inimii pentru faptul că poporul său, atât de privilegiat, nu răspunde chemării Evangheliei așa cum s-ar fi așteptat. O asemenea stare de lucruri ar fi putut naște o întrebare justificată printre credincioși: Oare Cuvântul lui Dumnezeu nu mai are putere? Făgăduințele date poporului evreu de-a lungul istoriei Vechiului Testament vor rămâne neîmplinite din cauza atitudinii sale față de Evanghelie?
Pentru a înlătura asemenea dileme, Pavel răspunde clar și concis: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu” (vers. 6). Apoi apostolul își explică certitudinea. Problema nu este la Dumnezeu, ci la beneficiarii făgăduințelor, pe care îi identifică în mod neașteptat nu cu Israelul, ci cu cel spiritual.
De fapt, în versetul 6 Pavel reia o idee pe care deja o exprimase în capitolul 2:25-29, mai ales în versetele 28 și 29: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu; și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu pe dinăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.”
Așadar, reiese clar care este opinia apostolului: Nu toți cei care descind fizic din poporul Israel aparțin cu adevărat Israelului spiritual, chiar dacă împlinesc cerințele exterioare ale Legii, cum este circumcizia. Chiar dacă făgăduința divină a fost dată Israelului fizic, aceasta nu înseamnă că nu au existat limitări. Nu toți cei care pretindeau ca descind din Avraam erau cu adevărat urmașii lui Avraam, ci doar aceia care manifestau aceeași credință ca cea a patriarhului (vezi Romani 4:12).
În versetul 7, Pavel face distincție între a fi sămânța lui Avraam și a fi copilul său. „Sămânța” se referă la descendența fizică, biologică, în timp ce „copilul” se referă la descendența spirituală. Folosindu-se de un exemplu din familia lui Avraam, Pavel arată că nu toți urmașii săi erau și copii ai făgăduinței. Isaac era singurul fiu al făgăduinței , după cum este scris în Geneza 21:12: „Numai din Isaac va ieși o sămânță care va purta cu adevărat numele tău.” Ismael și fiii Cheturei, deși erau și ei descendenții lui Avraam, nu erau incluși în făgăduința Domnului.
Desigur, aceasta nu presupune că acești urmași ai patriarhului erau în afara mântuirii. Ei aveau acces liber la mântuire ca și Israel și descendenții săi, însă în privința misiunii de a fi lumină pentru omenire și a fi depozitari ai adevărului, doar Isaac și urmașii săi au fost aleși de Dumnezeu. Ceea ce Pavel dorește să sublinieze în acest pasaj este dreptul lui Dumnezeu de a alege și a încredința diferite misiuni și responsabilități acelor oameni pe care îi consideră El demni pentru această lucrare.
Învățătura lui Pavel trebuie să fi fost greu de acceptat pentru iudeii care considerau că aveau dreptul să beneficieze de binecuvântările divine doar ca urmare a descendenței lor biologice din Avraam. Pentru neamuri însă, această învățătură trebuie să fi fost deosebit de încurajatoare.
În capitolul 3:21-26, Pavel afirmase că o condiție primordială pentru ca cineva să se alăture familiei spirituale a lui Avraam este credința. Și nu orice fel de credință, ci credința în Christos. Însă spre întristarea inimii apostolului, nu toți iudeii, urmași biologici ai lui Avraam, au manifestat această credință. De aceea, chiar dacă trupește descindeau din marele patriarh, din punct de vedere spiritual ei nu aparțineau familiei lui. Or pentru această stare de lucruri nu era vinovat Dumnezeu, nici promisiunile pe care le-a făcut poporului Israel, ci vinovați erau cei care au refuzat să creadă în Christos.
Dumnezeu are dreptul suveran de a alege cui să încredințeze o anumită misiune. Dacă făgăduința făcută lui Avraam, conform căreia toate neamurile pământului urmau să fie binecuvântate prin el (vezi Geneza 12:1-3), nu a putut fi împlinită în totalitate prin poporul Israel din cauza lipsei sale de credință, Dumnezeu are dreptul suveran de a alege un alt popor pentru împlinirea planurilor Sale.
După cum în trecut El l-a ales pe Isaac, și nu pe Ismael, pentru a fi o lumină în lume, la fel și astăzi El poate alege pe cei ce au credința lui Avraam, și nu pe cei care descind fizic din Avraam, pentru a împlini planurile Sale. Pentru a ilustra mai evident suveranitatea lui Dumnezeu în privința dreptului de a alege pe cine vrea pentru o anumită misiune, Pavel exemplifică acest adevăr în versetele 10-13 prin alegerea lui Iacov, nu a lui Esau.
Exemplul anterior, oferit de Pavel, putea fi contestat, având în vedere faptul că Isaac era descendentul lui Avraam din soția sa Sara, în timp ce Ismael era rezultatul unei legături nelegitime a lui Avraam cu roaba sa Agar. Obiecția putea să se refere la faptul că Agar, fiind egipteană, urmașul patriarhului prin această femeie nu putea fi considerat „sămânța” autentică a acestuia.
De aceea, Pavel aduce un exemplu în plus, de data aceasta mult mai convingător, pentru a ilustra dreptul lui Dumnezeu de a alege pe cine dorește pentru o anumită lucrare și care să primească binecuvântările legământului Său. Expresia „ba mai mult” din versetul 10 arată că exemplul lui Pavel cu Esau și Iacov este mult mai concludent în privința suveranității lui Dumnezeu decât cel anterior, în care amintise de Isaac și Ismael.
În cazul Rebecii, Esau și Iacov erau fiii gemeni ai aceleiași mame și ai aceluiași tată, ambii fiind rude de sânge cu Avraam. Mai mult decât atât, ei erau gemeni, deci născuți deodată. Dreptul suveran al lui Dumnezeu de a alege este evident prin faptul că „măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă și nu făcuseră nici bine, nici rău”, El l-a ales pe Iacov și nu pe Esau, „ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu” (vers. 11 ).
Pavel subliniază faptul că alegerea lui Iacov de a fi protopărintele poporului ales nu a fost facută „prin fapte, ci prin Cel ce cheamă” (vers. 11), adică nu datorită unor merite câștigate în timpul vieții. Același drept suveran de a alege oamenii pentru o anumită lucrare se poate observa și în cazul darurilor Duhului Sfânt. Oamenii pot umbla după „darurile cele mai bune” (vezi 1 Corinteni 12:31), însă Cel care „dă fiecăruia în parte cum voiește” este Duhul Sfânt (vezi 1 Corinteni 12:11).
Faptul că Iacov a fost ales să devină strămoșul poporului lui Dumnezeu nu l-a exclus pe Esau și pe urmașii săi de la mântuire. Unii s-au folosit în mod abuziv de pasajul din Romani 9:10-13 pentru a susține doctrina predestinării: unii oameni fiind destinați mântuirii, iar alții destinați pierzării, indiferent de faptele lor. Însă doctrina predestinării, oricare ar fi variantele ei, nu este susținută de Biblie. În plus, această doctrină aruncă o umbră întunecată asupra caracterului lui Dumnezeu, arătând că El este arbitrar și nedrept cu oamenii, în timp ce este anulată responsabilitatea omului de a face o alegere bună sau rea.
Din cauza concepției greșite a conaționalilor lui Pavel cu privire la relația lor de legământ cu Dumnezeu, apostolul a simțit nevoia să clarifice ideea că doar Dumnezeu decide modul de desfășurare al Planului de Mântuire și doar El hotărăște persoanele care trebuie să îndeplinească un anumit rol în acest plan.
Prin urmare, dacă Dumnezeu Își revarsă harul asupra unui om care nu face parte dintr-un grup, dintr-o biserică sau dintr-un popor, membrii acelui grup, ai acelei biserici sau ai acelui popor nu au dreptul să se opună. Dumnezeu alege oamenii cu care să lucreze după propria Sa voință, iar cei care protestează împotriva alegerilor Sale ar trebui să-și aducă aminte că și ei beneficiază de harul lui Dumnezeu.
Versetul 13, care este de fapt un citat din Maleahi 1:2,3, ridică unele probleme pentru unii creștini cu privire la caracterul și dreptatea lui Dumnezeu: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Folosindu-se de cele două pasaje biblice: unul din Vechiul și celălalt din Noul Testament, unii au tras concluzia că Biblia ne învață despre o dublă predestinare. Conform acestei teorii, Dumnezeu i-ar fi predestinat pe unii oameni încă de la naștere pentru mântuire, în timp ce pe alți oameni i-ar fi predestinat pentru pierzanie.
Însă Biblia folosește unii termeni într-un sens cu totul diferit de ce folosit în limbajul curent. Însuși Domnul Iisus Christos le-a vorbit urmașilor Săi de necesitatea de a-și urî rudele și chiar propria lor viață ca o condiție a uceniciei: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).
În acest pasaj, ca și în cele paralele din celelalte Evanghelii (vezi Ioan 12:25; Matei 6:24), Iisus nu vorbește despre ură în sensul pe care îl cunoaștem noi. Dumnezeu, care este dragoste (vezi 1 Ioan 4:8), S-ar contrazice pe Sine dacă i-ar îndemna pe copiii Săi să-și urască semenii. Cu atât mai mult pe membrii propriilor lor familii!
Chiar Porunca a 5-a le cere copiilor să-și cinstească părinții (vezi Exodul 20:12). Cum ar fi putut Dătătorul Legii morale să le ceară ucenicilor Săi să calce o poruncă aflată în centrul Decalogului? Este evident faptul că Iisus nu ne cere să ne urâm rudele (în sensul pe care noi îl dăm în mod obișnuit cuvântului „ură”), să îi iubim mai puțin decât Îl iubim pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne cere să-L punem pe El pe primul loc în viața noastră. Și aceasta nu este o cerere arbitrară din partea Lui, ci secretul real al unei vieți plină de fericire și împlinire.
Așadar, Biblia folosește în mod frecvent termenul „ură” pentru a exprima nu lipsa de afecțiune sau resentimentele cuiva, ci preferința pentru un lucru sau o ființă în detrimentul altui lucru sau a altei ființe. Dumnezeu a decis, în suveranitatea Sa, ca Planul de Mântuire să fie împlinit în legătură cu urmașii lui Iacov, nu ai lui Esau, iar Mesia, Salvatorul omenirii să Se nască în mijlocul urmașilor lui Iacov. În mod asemănător, când urmașii lui Iacov L-au respins pe Mesia, Dumnezeu a hotărât ca binecuvântările legământului Său cu Avraam să fie transferate asupra bisericii, alcătuită deopotrivă din iudei și neamuri.
În Romani 9:1-13, Pavel susține că planurile lui Dumnezeu rămân în picioare, făgăduințele Sale de asemenea, chiar dacă cei chemați la început nu și-au împlinit misiunea. Cuvântul lui Dumnezeu a rămas același și are putere peste generații. Făgăduințele Sale adresate vechiului Israel nu au eșuat, ci rămân în picioare pentru noul Israel spiritual.
În capitolul 11, Pavel ne asigură însă că, deși iudeii au eșuat ca popor în împlinirea planului divin cu ei, rămâne totuși o speranță: cei care au o credință de aceeași calitate cu a lui Avraam pot fi „altoiți” din nou în „măslinul” lor (vezi Romani 11:24).
Lori Balogh
