Ocazii pierdute
„Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele!”
Efeseni 5:16
Iată o poveste adevărată despre un „el” și o „ea”. S-au născut în familii sărace, fără posibilități materiale de a le oferi copiilor o educație înaltă. Prin intermediul unei cunoștințe comune, s-au cunoscut, apoi s-au căsătorit, însă nu din dragoste, ci din conveniență. Totuși, au avut o căsnicie lungă, de peste șase decenii.
Nu le-a fost ușor, căci au fost nevoiți să lupte cu sărăcia, suferința fizică și cu ispite puternice. Spre sfârșit, „ea” era tot mai bolnavă, iar „el” tot mai obosit, trebuind să o ajute și să compenseze lucrurile pe care „ea” nu mai putea să le facă. Se certau des, iar „el”, când era supărat, nu mai vorbea cu „ea” câteva zile. Adesea se plângea cunoscuților: „Nu mai pot! Nu mai rezist!”
Până într-o zi, când „ea” a părăsit lumea aceasta brusc, fără măcar să-și poată lua rămas bun de la cei dragi. „El” a fost devastat. După înmormântare, o dată sau de două ori pe săptămână, merge la cimitir, cumpără flori proaspete și le așază pe mormântul ei, așteptând cu nerăbdare să fie din nou lângă „ea”, acolo, în mormânt.
Florile mereu proaspete de pe mormântul ei arată cât de mult a ținut la „ea”. Dar ce folos? „Ea” nu se mai poate bucura de ele. Și nici de sentimentele lui față de „ea”. Ce bine ar fi fost dacă în locul buchetelor de flori de pe mormânt, „el” i-ar fi adus, din când în când, măcar câte o floare pe când „ea” încă trăia!
Aceasta este experiența tristă a ocaziilor pierdute, pe care, din nefericire, o trăim cei mai mulți dintre noi. Există oare pe planeta noastră vreun om care nu ar dori, dacă ar fi posibil, să dea timpul înapoi pentru a repara unele greșeli din trecut? Există oare vreun om care să nu fi pierdut ocazii prețioase în trecut, iar acum să regrete profund că aceste ocazii nu mai apar în viața lui?
Referindu-se la Dumnezeul Cel Viu, la Creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, înțeleptul Solomon afirma: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui” (Eclesiastul 3:11). Dacă așa este Dumnezeu, mă întreb: Oare noi, oamenii, care am fost creați după chipul și asemănarea Lui (vezi Geneza 1:26,27), nu ar trebui să facem și noi doar lucruri frumoase și să le facem la vremea lor?
Desigur! Din nefericire însă, a intervenit drama păcatului, odată cu căderea primilor noștri părinți. De atunci, din zorii Creației, oamenii au început să facă nu doar lucruri frumoase, ci și lucruri urâte. Iar atunci când mai fac și lucruri frumoase, nu le fac la vremea potrivită, ci fie prea devreme, fie prea târziu.
Ce frumos este ca doi adulți, legați prin legământul căsătoriei, să aducă la existență copii! Când lucrul acesta se întâmplă la vremea potrivită, toți sunt binecuvântați: părinții, copiii, bunicii, biserica și societatea. Dar ce suferințe apar când copii de 14‑15 ani dau naștere altor copii! Un lucru atât de frumos, dar făcut prea devreme, mult prea devreme ca el să fie o binecuvântare.
La polul opus, câte frustrări, cheltuieli și drumuri la medic sunt suportate de cei cărora, maturi fiind, le-a trecut vremea potrivită pentru a avea copii! Au avut alte priorități; cariera, banii, vacanțele exotice, casa și mașina, lăsând problema copiilor la urmă. Un lucru atât de frumos și de dorit, dar făcut prea târziu, mult prea târziu.
Cu câteva zile înainte de patimile și moartea Sa, Domnul Iisus Se afla în Betania, în casa modestă, dar liniștită și primitoare a lui Lazăr, a Martei și a Mariei. Era locul în care Mântuitorul Se simțea bine, departe de ispitele, provocările și luptele cărora trebuia să le facă față din partea liderilor religioși care urmăreau să-L atragă în cursă.
Acolo, în casa prietenilor Săi apropiați, I s-a pregătit o cină la care au participat și ucenicii. În timpul cinei, Maria, sora lui Lazăr, „a luat un litru de mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și I-a șters picioarele cu părul ei și s-a umplut casa de mirosul mirului” (Ioan 12:3).
Un gest frumos al unui om păcătos, dar mântuit, față de Mântuitorul său! A fost gestul Mariei un lucru frumos, făcut la vremea lui? Desigur! Însuși Mântuitorul, luând apărarea Mariei atunci când au început să se audă criticile venite chiar din mijlocul ucenicilor Săi, a spus: „Lăsați-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele!” (Ioan 12:7).
Au mai fost și alții care I-au adus daruri lui Iisus, dar mult prea târziu. După ce Iosif din Arimateea a obținut aprobarea lui Pilat de a lua trupul lui Iisus de pe cruce pentru a-l îngropa, Ioan ne oferă un detaliu nu lipsit de importanță: „Nicodim, care la început se dusese la Iisus noaptea, a venit și el și a adus o amestecătură de aproape de o sută de litri de smirnă și de aloe. Au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în fâșii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape” (Ioan 19:39,40).
Gestul lui Nicodim e frumos, nu-i așa? Și totodată costisitor! Căci el a adus o sută de litri de amestec parfumat, nu un singur litru ca Maria. Dar când a făcut Nicodim acest gest frumos? Când Iisus era deja mort și nu mai putea să aprecieze darul lui. Nu-i așa că mai bine aduci câte o floare, din când în când, persoanei pe care o prețuiești, cât timp ea este în viață, decât vagoane de flori pe mormântul ei?
Frumusețea lucrurilor pe care le facem depinde nu doar de esența lor, ci și de momentul în care facem aceste lucruri. Dacă pierdem momentul potrivit în care facem anumite lucruri frumoase, frumusețea acelor lucruri se diminuează până la dispariție totală. Vă propun să analizăm fugitiv câteva exemple biblice în care oameni, sau grupuri de oameni, au pierdut ocazii prețioase pe care nu le-au mai regăsit niciodată în viață.
1) După eliberarea poporului Israel din crunta robie egipteană, în timpul peregrinării prin pustiu și la porunca lui Dumnezeu, Moise s-a adresat poporului: „Iată ce a poruncit Domnul: Luați din ce aveți și aduceți un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima: aur, argint și aramă, materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, în in subțire și păr de capră, piei de berbeci vopsite în roșu și piei de vițel de mare, lemn de salcâm, untdelemn pentru sfeșnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii și pentru tămâia mirositoare, pietre de onix și alte pietre pentru împodobirea efodului și a pieptarului” (Exodul 35:4‑9).
Poporul a răspuns pozitiv și chiar peste așteptări, dovedind un spirit de dărnicie deosebit. Generozitatea israeliților a fost atât de mare încât darurile aduse pentru confecționarea tabernacolului întreceau cu mult necesitățile. Raportul Scripturii spune că și după ce lucrările pentru sanctuar au început, poporul încă mai aducea daruri benevole pentru construcția lui. Ce s-a întâmplat după aceea?
„Atunci toți bărbații iscusiți, prinși în toate lucrările sfântului locaș, și-au lăsat fiecare lucrul pe care-l făceau și au venit și au spus lui Moise: „Poporul aduce mult mai mult decât trebuie pentru facerea lucrărilor pe care a poruncit Domnul să le facem.” Moise a poruncit să se strige în tabără ca nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri” (Exodul 36:3‑6).
Oare cine să fi fost acei israeliți ale căror daruri nu au mai fost primite? O primă categorie vor fi fost acei israeliți care au dăruit din primele clipe cu inima largă. Văzând că lucrarea înaintează și simțind binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lor, ei și-au zis: „Dumnezeu e prea bun cu noi! Ne-a binecuvântat peste așteptări, iar noi I-am dăruit atât de puțin. Vom dărui și mai mult, căci Dumnezeul nostru e bun și merită darurile noastre oricât de mari ar fi.”
A existat însă și o altă categorie de israeliți: aceia care au stat în expectativă, amânând momentul dăruirii. Aceștia au vrut să vadă dacă și cât dăruiesc ceilalți; au dorit să se convingă că darurile lor vor fi direcționate spre scopul anunțat și au vrut să verifice dacă oamenii care vor folosi aceste daruri sunt cinstiți. Unii dintre ei au mers pe principiul după care se călăuzesc membrii Clubului Celor Obosiți din Naștere: „Dacă un lucru poți să-l faci mâine, nu-l face astăzi. Poate că mâine nu mai trebuie făcut.”
Văzând ca lucrările înaintează și că Dumnezeu îi binecuvântă pe cei care dăruiseră cu inimă largă, s-au hotărât și ei, cu jumătate de inimă, să aducă câte ceva ca dar lui Dumnezeu. Dar a fost prea târziu. Ocazia de a dărui și a primi binecuvântarea divină trecuse. Acești oameni au rămas mai bogați din punct de vedere material, dar mai săraci, mult mai săraci din punct de vedere spiritual. Cât despre „conturile” lor din banca cerului, acestea erau complet goale.
2) Priviți la experiența tristă a falimentului spiritual al unui om care ar fi trebuit să fie umplut de binecuvântările cerului, dar pe care le-a pierdut definitiv. De ce? Pentru că nu a știut să ia deciziile corecte la vremea potrivită.
Esau, fratele geamăn al lui Iacov, era moștenitorul legitim al dreptului de întâi născut în familia lui Isaac. Acest drept i-ar fi conferit un statut privilegiat atât din punct de vedere material, dar mai ales din punct de vedere spiritual. Dacă Esau ar fi apreciat corect acest privilegiu la timpul potrivit, el ar fi putut deveni strămoșul poporului ales în locul fratelui său Iacov. Scena biblică în care Esau, întorcându-se de la câmp cu vânatul dorit de tatăl său, în așteptarea binecuvântării, este dramatică:
„Tatăl său Isaac i-a zis: „Cine ești tu?” Și el a răspuns: „Eu sunt fiul tău cel mai mare, Esau.” Isaac s-a înspăimântat foarte tare și a zis: „Cine este atunci cel ce a prins vânat și mi l-a adus? Eu am mâncat din toate înainte de a veni tu și l-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat.”
Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari țipete, pline de amărăciune, și a zis tatălui său: „Binecuvântează-mă și pe mine, tată!” Isaac a zis: „Fratele tău a venit cu vicleșug și ți-a luat binecuvântarea”… Esau a zis tatălui său: „N-ai decât această singură binecuvântarea, tată?” Și Esau a ridicat glasul și a plâns” (Geneza 27:32‑35,38).
Rugămintea lui Esau pentru a primi binecuvântarea tatălui său era bună, era biblică și conformă cu voința lui Dumnezeu. Însă ea era tardivă. Trecuse vremea potrivită pentru ea. Esau pierduse deja privilegiul dreptului de întâi născut al familiei atunci când, venit de la câmp și lihnit de foame, și-a vândut acest drept fratelui său pentru o farfurie de ciorbă de linte și un codru de pâine.
Atunci a avut Esau ocazia să se lupte în rugăciune și să ia decizia de a birui ispita de a desconsidera privilegiul de a fi întâiul născut al familiei. Acum era prea târziu. Această ocazie pierdută de Esau nu s-a răsfrânt doar asupra lui, ci și asupra tuturor urmașilor săi, care ar fi putut deveni poporul ales, dacă Esau și-ar fi prețuit la timp acest privilegiu.
Profeția lui Isaia rostită asupra poporului edomit este cutremurătoare din acest punct de vedere:
„Pâraiele Edomului se vor preface în smoală și pulberea lui în pucioasă; da, țara lui va fi ca smoala care arde. Nu se va stinge nici ziua, nici noaptea și fumul lui se va sui în veci. Din veac în veac va fi pustiit și nimeni nu va trece prin el în veci de veci” (Isaia 34:9,10).
Pentru că Esau a disprețuit privilegiul divin și a pierdut ocazia de a primi binecuvântarea, urmașii săi, edomitii, au mers din rău în mai rău până ce, în final, au ieșit de pe scena istoriei pe ușa din dos. Astăzi poporul edomit există doar pe paginile îngălbenite de vreme ale istoriei.
3) În viziunile primite pe insula Patmos, apostolul Ioan a văzut cetatea sfântă a Noului Ierusalim, capitala Noului Pământ și, prin mutarea scaunului de domnie al lui Dumnezeu în ea, devenită și centrul Universului. Printre altele, Ioan a văzut temeliile zidului cetății sfinte, 12 la număr, care erau împodobite cu 12 feluri de pietre prețioase și având scrise pe ele numele celor 12 apostoli ai Domnului.
Va lipsi însă un nume acolo, poate al celui mai promițător și mai dotat dintre ucenicii lui Iisus – Iuda. De ce? „Pentru că L-a trădat pe Mântuitorul lumii” – vor argumenta cei mai mulți. Dar oare Petru nu L-a trădat pe Domnul când a mărturisit jurându-se și blestemându-se de trei ori că nu-L cunoaște pe Mântuitorul său (vezi Matei 26:69‑74)?
Dar ceilalți ucenici nu L-au trădat pe Domnul lor când, văzând că Acesta este arestat, „L-au părăsit și au fugit” (Matei 26:56)? De ce doar numele lui Iuda va lipsi de pe temeliile strălucitoare ale Noului Ierusalim? Nu, nu pentru că a săvârșit un păcat atât de îngrozitor a pierdut Iuda acest privilegiu, căci omul păcătos nu poate coborî mai adânc în păcat decât îl poate ajunge dragostea iertătoare a lui Dumnezeu. Cauza eșecului său este alta: Iuda a pierdut ultima ocazie de a se pocăi și a reface legătură de dragoste cu Iisus, Mântuitorul său.
Acolo, în camera de sus, pregătită pentru sărbătoarea pascală la care au participat Iisus și cei 12 ucenici, pentru Iuda a fost ultima ocazie de pocăință și de mântuire. Când Domnul Însuși S-a plecat să-i spele picioarele ucenicului trădător, inima lui Iuda s-a cutremurat. A fost gata să-și mărturisească păcatul și Iisus ar fi fost gata să-l ierte.
Însă, în ultima clipă, Iuda și-a împietrit din nou inima, a refuzat să se umilească în fața colegilor săi și a Mântuitorului și a ieșit în grabă „în întunericul de afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12; 13:42,50; 22:13, etc.).
Pentru doar 30 de arginți cu care L-a vândut pe Domnul său – prețul unui sclav -, Iuda și-a închis definitiv ușa harului. Nu Dumnezeu i-a închis această ușă, ci el singur a făcut-o, pierzând ultima ocazie de har pentru el. După ce a realizat ce făcuse, Iuda a mărturisit păcatul său: „Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Iisus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei 30 de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei, „Treaba ta.” Iuda a aruncat argintii în templu și s-a dus de s-a spânzurat” (Matei 27:3‑5).
A fost bună rugăciunea de mărturisire a lui Iuda? Nu era el cu inima sfâșiată de cele ce făcuse cu Mântuitorul lumii? Desigur! Îi lipseau însă două lucruri: 1. Destinatarul cuvintelor sale de pocăință era greșit. Nu preoților și cărturarilor ar fi trebuit el să le recunoască grozăvia faptei sale, ci el ar fi trebuit să o facă în primul rând înaintea lui Dumnezeu. 2. Trecuse vremea potrivită pentru pocăința sa.
În cartea Eclesiastul, împăratul Solomon prezintă o listă lungă de activități și trăiri sufletești ale ființei umane care toate își au vremea lor și în care eficiența este maximă: nașterea și moartea, săditul și smulgerea celor sădite, dărâmarea și zidirea, plânsul și râsul, tăcerea și vorbirea și o mulțime de alte activități și trăiri umane (vezi Eclesiastul 3:1‑8).
Desigur, Solomon include în lista lui și lucruri bune, dar și lucruri rele; și lucruri care sunt de dorit, dar și altele care sunt de evitat. Aceasta se întâmplă din cauză că trăim într-o lume gri, în care adevărul e amestecat cu minciuna, binele e amestecat cu răul, iar frumosul e amestecat cu urâtul.
Ideea pe care o subliniază autorul este aceea că, fie că vorbim de lucruri bune sau rele, există o vreme potrivită pentru fiecare dintre ele. Dacă se pierde acel timp optim din indiferent ce motiv, se poate pierde totul. O femeie însărcinată, care nu naște la vremea potrivită, poate pierde copilul mult așteptat. Un agricultor care nu sădește la timp răsadurile, ci o face în toiul verii sub soarele arzător, va munci degeaba. Un bolnav care nu găsește vindecare la timpul potrivit, devine un bolnav cronic și se îndreaptă spre sfârșitul inevitabil.
Un om care e trist și plânge atunci când ar trebui să se bucure și, invers, când râde când ar trebui să se întristeze, este dezechilibrat din punct de vedere psihic și emoțional. Iar un om care tace atunci când ar trebui să vorbească și vorbește atunci când ar trebui să tacă, va avea multe probleme în relația cu semenii săi.
Lista poate continua, adăugând la ea cel mai important lucru care i se poate întâmpla unui om păcătos, sau dimpotrivă, pe care îl poate rata: mântuirea își are vremea ei și pierderea mântuirii își are vremea ei. Și aceasta se întâmplă pentru că harul lui Dumnezeu nu este un elastic pe care îl putem întinde cât dorim noi, ci doar atât cât hotărăște El.
„Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui; să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55:6,7).
Da, este un timp în care Dumnezeu poate fi găsit. Dar la fel de adevărat este că va exista un timp în care El nu va mai putea fi găsit. Este un timp în care ne putem bucura de participarea la închinarea colectivă în biserică, dar va veni un timp în care privilegiul acesta nu-l vom mai avea. Este un timp în care ne putem întări în credință prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu și prin participarea la serviciile divine, dar va veni un timp în care se va împlini trista profeție a profetului Amos: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foametea în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame și sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo ca să caute Cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11,12).
Mulți oameni vor fi pierduți pentru veșnicie nu pentru că au fost mai răi decât alții sau pentru că L-au urât pe Dumnezeu și Biserica Sa; nici pentru că nu au crezut în Cuvântul lui Dumnezeu și nu s-au alăturat cauzei lui Dumnezeu, ci pur și simplu pentru că nu și-au predat viața lui Iisus la timpul potrivit. Pentru că nu au folosit ocaziile, talanții și privilegiile oferite de Dumnezeu în timpul de har acordat lor.
Cineva spunea că „amânarea este actul de deces al unei hotărâri bune.” Iar Octavian Paler adaugă: „Ceea ce nu trăim la timp, nu vom mai trăi niciodată.”
„Să luăm dar bine seama că, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul dintre voi să nu se pomenească venit prea târziu… Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare” (Evrei 4:1,11).
Dat fiind faptul că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar El face întotdeauna lucruri frumoase la vremea lor, haideți să facem și noi lucruri frumoase la vremea potrivită. El este prezent prin Duhul Său în fiecare Sabat în locașul de închinare care este un „cort al întâlnirii” între Dumnezeu și omul păcătos. Haideți să fim și noi prezenți aici și să nu-L lăsăm pe Suveranul Universului să ne aștepte în zadar.
Dacă El ne-a pus în mâini Cuvântul Său, haideți să-l studiem acum, până nu vor veni vremurile rele de care amintește profetul Amos, în care lumea va înfometa și va înseta după un cuvânt din partea lui Dumnezeu, dar nu-l va mai găsi.
Dacă Dumnezeu ne-a dat un timp de libertate religioasă, haideți să-l folosim acum pentru înaintarea cauzei Sale. Poate mâine va fi prea târziu. Dacă astăzi lucrarea Sa are nevoie de banii noștri, de talanții noștri, de prezența noastră, de energiile noastre, să le consacrăm pe toate Lui. Astăzi încă le mai poate primi; mâine poate fi prea târziu.
„Câtă vreme se zice „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii!” (Evrei 3:15).
„Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele!” (Efeseni 5:16)
Lori Balogh
