„Dezleagă lanțurile răutății!”
„Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății… „
Isaia 58:6
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un ofițer german a primit sarcina de a se ocupa de evreii din Cracovia, Polonia. La început, evreii au fost scoși din casele lor, li s-a pus steaua galbenă în piept și și au fost înghesuiți în ghetouri, putând să-și trăiască viața în limite decente. Însă viața din ghetouri nu a durat mult și, în urma unui ordin venit de sus, ofițerul german i-a scos pe evrei din ghetou și i-a internat într-un lagăr de muncă silnică.
Știți cu ce se distra ofițerul german în timpul liber? Fiind încartiruit într-o vilă situată pe un deal aflat deasupra lagărului de muncă, el putea observa tot ce se petrecea acolo. Zilnic avea obiceiul să iasă pe balcon cu o armă cu lunetă, ucigând la întâmplare evrei care munceau în lagăr. Apoi intra în camera lui, servea un pahar cu alcool, după care ieșea din nou pe balcon și ucidea. Apoi intra din nou în cameră, bea un alt pahar cu alcool, pentru ca ciclul să se repete… . După terminarea războiului, ofițerul a fost judecat pentru crime de război și a fost executat prin spânzurare.
Mai aproape de noi, cu câțiva ani în urmă, americanii erau îngroziți de faptul că între ei se afla un criminal în serie, un lunetist care ucidea din plăcere. Acesta nu jefuia victimele, nu le viola, nu era interesat de nimic altceva decât de uciderea lor. Criminalul își lăsa familia acasă și, fără să dea nimic de bănuit, își lua mașina și pornea pe drumuri singuratice în căutarea următoarei victime.
Zărind un pescar solitar pe malul unui lac, scoate arma cu lunetă și-l împușcă mortal pe bietul om. Apoi, șofează mai departe. Pe drum, ajunge din urmă o femeie care făcea jogging și o împușcă mortal și pe aceasta, după care își continuă liniștit drumul în căutarea unei noi victime. În felul acesta, criminalul a ucis mai mulți oameni nevinovați, fără ca familia sau cunoscuții să bănuiască ceva. În cele din urmă, a fost prins de poliție, judecat și condamnat la moarte.
De ce ucideau acești oameni niște ființe complet nevinovate? Care era motivul care stătea în spatele crimelor lor? Un singur răspuns pare rezonabil: răutatea din sufletul lor. Acești criminali nu erau nici săraci, nici flămânzi, nici forțați de vreun ordin venit de sus, nu erau nici forțați de împrejurări atunci când ucideau. O făceau pur și simplu din răutate…
Răutatea – iată un subiect foarte delicat atunci când e vorba de creștini care merg la biserică și care pretind că au primit botezul cu Duhul Sfânt, având roadele Lui, între care se numără și bunătatea. Am rămas uimit atunci când, căutând într-o concordanță biblică, am constatat cât de multe versete biblice vorbesc despre răutate: aproximativ 1150 de versete, dintre care 750 în Vechiul Testament și 400 în Noul Testament.
Știți cât reprezintă cele 1150 de versete din cuprinsul Scripturii? Dacă le-am așeza unul lângă altul, ele ar echivala cu primele 38 de capitole din Geneza! Mesajul este cât se poate de clar: Dumnezeu are să ne spună multe lucruri cu privire la acest subiect care, deși e neplăcut, face parte din viața noastră.
De fapt, răutatea este un păcat de fond, este doar tulpina din care apar mii și mii de ramuri cu frunzele, florile și fructele lui otrăvitoare. Versetele biblice care vorbesc despre răutate, surprind diferitele ei forme de manifestare.
Astfel, aflăm despre răutatea faptelor (vezi Psalmul 28:4), despre răutatea limbii (vezi Psalmul 10:7), despre răutatea inimii (vezi Psalmul 28:3), despre oameni care se bizuie pe răutate (vezi Psalmul 52:7), despre oameni care se fălesc cu răutatea lor (vezi Psalmul 72:1), despre oameni care îmbracă haina răutății (vezi 1 Petru 2:16), despre oameni care se „îmbărbătează” în răutate (vezi Psalmul 66:5), despre „lanțurile răutății” (vezi Isaia 58:6), despre nebunia răutății (vezi Eclesiastul 7:25) și multe alte aspecte ale acestui păcat de fond.
În concluzie, înțelegem că Dumnezeu are să ne spună multe lucruri cu privire la acest cancer al spiritului uman, care a distrus și continuă să distrugă oameni, națiuni și civilizații. Dar ce legătură are acest subiect cu Biserica lui Christos? Putem vorbi de răutate în mijlocul bisericii? Cu siguranță că da! Nu vreau să vorbesc despre propriile mele experiențe negative, nici de ceea ce am observat de-a lungul anilor în viața unor așa-ziși creștini, căci părerile mele pot fi subiective și nu am dreptul să judec pe nimeni. Însă doresc să aduc în lumină ceea ce spune Biblia în legătură cu acest subiect, cuvintele Scripturii fiind un adevărat semnal de alarmă în acest sens.
1) Matei 7:11: „Deci voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri…”
Constatarea dureroasă nu e făcută de vreun om oarecare, care ar putea fi subiectiv în aprecierile sale, ci de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Cel care are „ochii ca para focului” (Apocalipsa 1:14), pătrunzând dincolo de hainele noastre elegante, dincolo de aerele pe care ni le dăm și de aparențele sub care încercăm să ne ascundem.
El, Creatorul ființei umane, poate pătrunde până în esența ei, scoțând la lumină toată putreziciunea naturii noastre păcătoase. Interesantă este asocierea pe care Mântuitorul o face între răutatea inimii și „darurile bune” (faptele bune) ale unora dintre noi. Noi ne putem înșela în privința semenilor noștri, Dumnezeu – niciodată!
2) Marcu 10:17,18: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.”
În dialogul purtat cu tânărul bogat, Mântuitorul reia ideea naturii rele, păcătoase a omului, însă de data această indirect. Privite lucrurile din această perspectivă, cum rămâne cu aprecierile noastre unii despre alții? „Acesta e un om bun”, spunem când ni se pare că avem în față un om deosebit. Mai ales la înmormântări se fac astfel de aprecieri… Este corect din punct de vedere biblic? Nu, corect ar fi să se spună: „Acesta este un om rău, asemenea tuturor oamenilor născuți într-o natura păcătoasă, dar el a permis ca bunătatea lui Dumnezeu să fie reflectată în viața lui.”
Ați văzut pe cerul unei nopți senine planeta Jupiter? Această apare ca o stea uriașă și strălucitoare. Totuși, planeta această este la fel de întunecată ca orice altă planetă. De ce totuși planeta Jupiter este cel mai strălucitor corp ceresc vizibil cu ochiul liber? Pentru că el reflectă mai mult decât oricare altă planetă lumina soarelui. Așa sunt cei mai „buni” dintre noi: răi în natura lor umană, dar care reflectă ceva din bunătatea lui Dumnezeu.
3) Matei 10:16: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii!”
Domnul Iisus nu a rostit niciodată cuvinte inutile. Dacă El a poruncit urmașilor Săi să fie „fără răutate”, înseamnă că există o primejdie reală în acest sens pentru Biserica Sa. Iisus dorește ca Biserica Sa să fie liberă de cătușele răutății. Și dacă apostolilor li s-a potrivit această poruncă, cu atât mai mult ea ni se potrivește nouă…
Ce este în esență răutatea?
Greu de definit! Micul Dicționar Enciclopedic afirmă că ea este o caracteristică a omului rău, manifestându-se prin tendința de a face rău. Doar de a face răul? Cum rămâne cu tendința de a gândi rău despre cineva, de a vorbi de rău pe cineva, de a simți rău în relațiile cu semenii? Dificultatea definirii răutății decurge probabil din miile de forme sub care se ascunde această plagă a lumii noastre, unele mai vulgare, altele deosebit de subtile și abia sesizabile.
Un om poate fi rău când comite o crimă, când jefuiește o casă, când e violent cu cei din jur… Dar el este la fel de rău și atunci când îți aruncă un zâmbet malițios, când îți spune o vorbă înțepătoare sau se bucură de necazurile altora. Așadar, un om poate fi rău când râde sau plânge, când e vesel sau încruntat, când privește pe cineva sau închide ochii, când lucrează sau se odihnește… Niciun aspect al existenței umane nu scapă de infectarea cu germenele răutății.
Forme de manifestare a răutății
Nu mai voi referi la formele brutale, vulgare ale răutății, ci la acele forme ascunse, subtile, de a căror prezență uneori nu suntem conștienți.
1) Răutatea inimii (resentimentele)
Este acel gen de răutate care, de cele mai multe ori, nu se vede în exterior. Uneori este atât de ascunsă în spatele măștilor pe care le purtăm încât nici noi nu suntem conștienți de prezența ei în inima noastră.
Psalmistul David se ruga Domnului: „Nu mă lua de pe pământ împreună cu cei răi și cu oamenii nelegiuiți, care vorbesc de pace aproapelui lor, și când colo au răutate în inimă” (Psalmul 28:3). David se referă la niște oameni care „vorbesc de pace aproapelui lor”, oameni care lasă impresia că sunt cei mai buni oameni de pe pământ, că sunt creștini veritabili și oameni de treabă în societate.
Dacă am putea vedea dincolo de zâmbetele, cuvintele frumoase și faptele bune ale acestora ce se ascunde în inimă, la fel cum ne vede Dumnezeu, am rămânea uluiți cât de mulți „vulcani noroioși” se ascund dincolo de hainele elegante ale semenilor noștri. Uneori e nevoie de ani de zile pentru ca să te convingi că omul pe care-l admirai pentru ceea ce se vede în exterior are de fapt o inimă neagră.
2) Răutatea cuvintelor (vorbirea răutăcioasă)
Despre acest aspect amintește unul dintre prietenii lui Iov, când spune despre unii oameni: „Dulce era răul în gura lui; îl ascundea sub limbă, îl mesteca întruna și nu-l lăsa, îl ținea în cerul gurii” (Iov 20:12,13).
Psalmistul David, la rândul său, referindu-se la această categorie de oameni, afirmă: „Gura îi este plină de blesteme, de înșelătorii și vicleșuguri, și sub limbă are răutate și fărădelege” (Psalmul 10:7). Are rost să vorbim de înjurături și blesteme în mijlocul Bisericii lui Christos? Nu-i așa că acest subiect îi privesc doar pe cei din afara Bisericii?
Mi-ar plăcea să cred și să constat acest lucru. Și aș vrea să cred că, dacă în mijlocul Bisericii așteptătoare a revenirii lui Christos se mai aud sporadic, izolat, blesteme, înjurături și cuvinte porcoase, ieșite de pe buze încă nesfințite cu uleiul Duhului Sfânt, acestea sunt totuși excepții nefericite și cazuri izolate care nu caracterizează întreaga biserică.
Există însă forme de răutate în vorbire mult mai răspândite. Ce ziceți de cuvintele înțepătoare ale Peninei? Cei care sunt familiarizați cu textul biblic știu prea bine cine era Penina. Această a doua soție a lui Elcana, tatăl lui Samuel, nu pierdea nicio ocazie ca s-o înțepe câte puțin pe Ana pentru faptul că aceasta nu putea avea copii.
Puțină ironie aici, câte un cuvânt răutăcios dincolo, care să înțepe inima, toate acestea fiind servite cu o „salată” de zâmbete malițioase… Credeți că există vreo deosebire între o înjurătură vulgară și un cuvânt înțepător și plin de răutate?
Nu! În esență, rădăcina este aceeași: răutatea inimii. Este doar o chestiune de educație la mijloc. Unii oameni mai puțin educați dau frâu liber instinctelor și pornirilor firii lor rele, fără ascunzișuri, în timp ce alții, mai educați, care țin la imaginea lor în societate, își lustruiesc cu grijă săgețile limbii.
Dacă cineva se regăsește în una dintre cele două categorii, Dumnezeu îi pune la dispoziție puterea de a părăsi acest păcat. Atenție însă: „Din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit” în ziua judecății (Matei 12:37).
3) Răutatea privirii
Mântuitorul a vorbit mult despre „ochiul rău”. Ochii noștri pot fi răi în cel puțin două sensuri: fie dinspre interior spre exterior, fie dinspre exterior spre interior. Ochii sunt ferestrele sufletului spre lumea din jur. Pe o fereastră pot intra lucruri rele în interior, dar la fel de adevărat este că pe aceeași fereastră pot fi aruncate lucruri rele în afară.
Așa sunt ochii noștri. Putem lăsa ca prin ei să ne fie murdărite sufletul, imaginația și gândurile noastre, dar tot prin ei putem arunca în afară tot ce e mai rău și ascuns în inimă. Există un limbaj al privirii pe care nu-l învățăm în nicio școală, dar pe care îl înțelegem cu toții, indiferent de gradul de educație pe care îl avem.
Știm când o privire este pofticioasă sau ironică, plină de înțelegere și compasiune sau neîndurătoare; știm când o privire e răutăcioasă sau plină de bunătate; știm când ea este întrebătoare, sfredelitoare, pașnică sau războinică. Și toate acestea fără cuvinte. Uneori o privire răutăcioasă ne rănește mai mult decât o palmă…
Am putea continua la nesfârșit să vorbim despre manifestările răutății. Nu este nici timp, și nici spațiu pentru acest lucru. Și, probabil nu ar fi nici util vreunei persoane să cunoască întreaga filozofie a răutății. Am putea vorbi despre răutatea în rugăciune, atunci când Îi cerem lui Dumnezeu să-l pedepsească pe un semen care ne-a greșit.
Am putea vorbi despre răutatea în predicare, când cineva ar putea profita de ocazie ca să spună vreo două vorbe celui pe care nu-l are la inimă. Am putea să vorbim despre răutatea faptelor bune – un adevărat paradox, dar la fel de reală ca oricare altă formă de răutate. În lumina Scripturii, o faptă este cu adevărat bună numai dacă motivul care a generat-o este dragostea. Orice alt motiv care stă la baza unei fapte bune este rău, anihilând bunătatea faptei în sine.
În cartea „Cuptoarele lui Hitler”, scrisă de Olga Lengyel, o evreică din Cluj care a supraviețuit holocaustului, este redată o scenă plină de semnificații, legată de tema în discuție. Era în primava anului 1944. Într-un sanatoriu particular din Cluj, un maior SS, încartiruit de câtva timp în casa proprietarilor acelui sanatoriu, i-a cerut, într-o seară, directorului spitalului, să rămână în compania familiei lui. Directorul și soția acestuia au fost nevoiți să facă pe placul ofițerului german, invitându-l la cină.
În seara aceea, s-au auzit mai mult cuvintele ofițerului SS. Fără nicio reținere sau jenă, ofițerul le vorbește gazdelor sale despre toate planurile macabre ale lui Hitler: exterminarea evreilor, lupta împotriva creștinismului, planul de sterilizare al popoarelor aflate sub ocupație germană, eutanasierea celor cu deficiențe fizice sau psihice, precum și a bătrânilor și bolnavilor, lagărele de concentrare…
Privindu-l cu oroare, gazdele sunt nedumerite de seninătatea cu care ofițerul german vorbea despre aceste atrocități. În cele din urmă, ofițerul le cere gazdelor ceva de băut. I se aduce o sticlă cu vin roșu și un pahar. Ofițerul își toarnă vinul în pahar, după care îl bea pe nerăsuflate. Apoi, începe să se plimbe prin cameră, observând cu atenție lucrurile din casă.
Deodată, se oprește înaintea unei statuete vechi, înfățișându-L pe Domnul Christos cu o fața blândă și suferindă în același timp. Maiorul SS o examinează un timp, apoi se duce spre masă, umple paharul cu vin roșu, se întoarce spre statuetă și aruncă paharul plin în ea.
În mod curios, paharul se izbește chiar de coroana de spini a Mântuitorului. Roșul sângeriu al vinului se scurge pe capul lui Iisus, apoi pe pieptul Său, apoi ajunge pe întregul trup, până spre picioare. Acolo, la baza statuetei, se afla o inscripție în limba spaniolă: „Iisus Christos te mântuiește de păcatele Tale, omule.”
Fără să mai spună ceva, ofițerul ia în grabă sticla cu vin și iese afară în grabă… „în întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12).
Concluzii
Orice răutate, fie că este cizelată și subtilă, fie că este vulgară și brutală, nu lovește în primul rând în semenii noștri, ci în Cel ce a spus: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40). Acest lucru ar trebui să ne dea mult de gândit…
Lori Balogh
