Descurajarea
Pasajul din Ioan 21,1‑14, intitulat „Arătarea la marea Tiberiadei”, redă pe larg cea de-a treia întâlnire pe care Mântuitorul a avut-o cu ucenicii Săi după înviere. Prima întâlnire a avut loc în seara primei zile a săptămânii, în duminica învierii, întâlnire de la care a lipsit Toma. A doua întâlnire dintre Domnul Iisus și ucenicii Săi a avut loc opt zile mai târziu și la ea a participat și Toma.
După cea de-a doua întâlnire, Biblia nu ne mai relatează nimic. A existat o pauză în care se pare că ucenicii au fost foarte descumpăniți. Ce să facă? Unde să meargă? Domnul nu le spusese nimic cu privire la datoria lor imediată, iar lipsa Lui îi descuraja.
În acele momente de derută sufletească, Petru se hotărăște: „Mă duc să prind peste” (vers.3). Hotărârea lui este urmată de cea altor șase ucenici, care se decid să-l urmeze: „Mergem și noi cu tine”, i-au zis ei”. Ce semnifică această hotărâre a lui Petru, urmată de cea a celorlalți șase ucenici? Nimic altceva decât descurajare…
Domnul îi chemase pe ucenici: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19), iar ei au răspuns chemării lui Iisus cu bucurie. Acum, când nu știau ce să facă, descurajarea pune stăpânire pe sufletele lor, făcându-i să se întoarcă la vechile lor ocupații, la aceeași viața umilă, sărăcăcioasă și monotonă pe care o duseseră înainte de a-L cunoaște pe Domnul lor.
Care a fost rezultatul întoarcerii lor la vechile ocupații? Toată noaptea s-au străduit în zadar, fără să prindă nici măcar un singur pește. Ei, pescari experimentați, să aibă un eșec atât de mare și de rușinos… Nu aș vrea să mă aflu în pielea lor după acea noapte de trudă zadarnică. Erau descurajați mai întâi din pricina absenței Mântuitorului lor, iar acum și din cauza eșecului unei nopți pierdute.
Era deja dimineață și bătrânii lupi de mare încercau să se apropie de mal, lăsând jos armele. Deodată însă, ei aud o voce venind dinspre țărm, întrebându-i: „Copii, aveți ceva de ceva de mâncare?” (vers.5). „Nu”, a fost răspunsul lor unanim. Un „Nu” categoric, rostit cu resemnarea celui biruit de împrejurări și având simțământul neputinței în a schimba aceste împrejurări.
„Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbiei și veți găsi”, le-a zis Iisus” (vers.6). Acum se întâmplă ceva interesant în viața ucenicilor: deși nu-l cunoșteau pe străinul care le vorbea, iar îndemnul dat de acesta părea o nebunie din punct de vedere al legilor pescuitului, căci orice pescar experimentat știa că noaptea se pescuiește cu plasa, nu ziua, ei ascultă de el și aruncă plasa în partea dreaptă a corăbiei. Se gândeau, probabil, că oricum nu mai au nimic de pierdut.
Care a fost rezultatul? „Nu mai puteau trage plasa de mulțimea peștilor” (vers.6). De abia atunci, Ioan L-a recunoscut pe Iisus, spunând celorlalți: „Este Domnul!” (vers.7).
Tabloul descris în capitolul 21 al Evangheliei lui Ioan ne vorbește despre descurajare, despre urmările ei în viața credinciosului și despre remediile care pot vindeca această teribilă boală sufletească.
Descurajarea este unul dintre cei mai de temut dușmani ai omului, fiind responsabilă pentru o serie întreagă de suferințe umane: boli fizice și psihice, vicii (consumul de alcool, tutun și droguri), conflicte în familie, biserică și societate, sinucideri, crime și o mulțime de alte rele.
Ce este, de fapt, descurajarea? Ea nu este altceva decât o capitulare, o abandonare a luptei și a eforturilor în împlinirea unei datorii, a unei misiuni sau a unui plan început. Descurajarea este pierderea curajului și entuziasmului inițial, pierderea încrederii într-o persoană, într-o misiune sau într-un ideal de viață.
În cazul unui copil al lui Dumnezeu, care și-a consacrat întreaga viață slujirii Lui, descurajarea nu înseamnă altceva decât pierderea temporară sau definitivă a încrederii în Dumnezeu, în voința și puterea Sa de a interveni în diferitele probleme ale vieții noastre.
Referitor la acest aspect, un autor inspirat scrie: „Să fim plini de nădejde și curaj. Descurajarea în slujba lui Dumnezeu e ceva păcătos și nerațional. El cunoaște toate lipsurile noastre. El are toată puterea. El poate da servilor Săi puterea pe care situația lor o cere. Iubirea și compătimirea Lui fără margini niciodată nu obosesc… Nu trebuie să ne temem că El nu-și va împlini făgăduințele” (1).
Așadar, descurajarea nu este un lucru care poate fi ignorat, dat fiind faptul că ea provoacă atâtea suferințe, iar atunci când este legată de lucrarea lui Dumnezeu, ea este considerată un păcat. Biblia ne prezintă numeroase exemple de oameni care au căzut în cursele descurajării, oameni cu influență și cu renume, bărbați puternici ai credinței, care au avut și ei momentele lor de slăbiciune.
Priviți la Ilie, marele profet al Vechiului Testament, cel care a fost capabil să înfrunte pe muntele Carmel, singur și cu curaj, un împărat apostaziat, o națiune căzută în idolatrie și 850 de preoți păgâni, slujitori ai cultului lui Baal și al Astarteei. Singur de partea adevărului, Ilie a stat ca un cedru falnic și a biruit tot restul lumii (vezi 1 Împărați 18,16‑46).
Dar ce se întâmplă cu el imediat după această răsunătoare biruință de pe Carmel? Ilie cade într-o descurajare teribilă, până acolo încât dorește să moară: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei” (1 Împărați 19,4).
Care era cauza descurajării lui Ilie? La prima vedere, ea a fost provocată de amenințarea venită din partea Izabelei, soția regelui Ahab, care nu participase la evenimentele de pe Carmel: „Izabela a trimis un sol la Ilie să-i spună: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viața ta ce ai făcut tu cu viața fiecăruia din ei” (1 Împărați 19,2).
Amenințarea reginei era doar cauza aparentă a descurajării lui Ilie. În realitate, Ilie era descurajat dintr-un alt motiv: el sperase că în urma evenimentelor petrecute pe Carmel, se va produce o reformă religioasă în întregul popor, începând de la casa regală până la cel din urmă israelit. Or, reforma întârzia să vină, iar Ilie își vedea lucrarea zădărnicită și fără niciun efect. Plângerea sa adresată Domnului: „Am rămas numai eu singur și caută să-mi ia viața” (1 Împărați 19,10) confirmă acest lucru.
Era rațional ca Ilie să se descurajeze în urma amenințării unei singure femei, după ce stătuse singur înaintea a 850 de preoți păgâni, a unui împărat idolatru și a unui popor apostaziat care puteau în orice clipă să-l linșeze? Era rațional să se descurajeze pentru că nu vedea imediat rezultatele lucrării sale de reformă? Nu, nu era rațional pentru un om al Dumnezeu ca el, care avusese atâtea experiențe cu Dumnezeu…
Priviți la Ieremia, profetul sensibil, chemat la slujire într-o perioadă tulbure din istoria poporului lui Dumnezeu. Ieremia a trebuit să slujească în perioada premergătoare robiei babiloniene și cea care a urmat după distrugerea Ierusalimului.
Chemat că profet din fragedă tinerețe, Ieremia intră în mijlocul valurilor, luptându-se contra idolatriei și îndărătniciei unui popor întreg. Este bătut, închis, aruncat într-o groapă cu noroi și amenințat cu moartea de proprii săi concetățeni. Dar la un moment dat, Ieremia se descurajează. Pasajul biblic din Ieremia 20,11‑18 oglindește zbuciumul sufletesc al profetului care oscilează între încrederea deplină în Dumnezeu și descurajarea cruntă în care ajunge să-și blesteme chiar și ziua nașterii.
Nu vi se pare nerațională atitudinea profetului? După ce a cunoscut experiența chemării din partea lui Dumnezeu la o vârstă atât de fragedă, după ce a trăit nenumărate experiențe alături de Cel care L-a chemat la slujire, după ce Îl laudă pe Dumnezeu, Ieremia cade într-o adâncă descurajare…
Priviți la Ioan Botezătorul, cel despre care Însuși Mântuitorul a declarat că este cel mai mare profet din întreaga istorie a lumii (vezi Luca 7,28). După ce pregătește poporul pentru a-L primi pe Mesia, după ce mulțimi de oameni se pocăiesc și sunt botezați de el, după ce Îl întâlnește personal pe Iisus și Îl botează în apele Iordanului, strigând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,29), Ioan este aruncat în temniță.
Acolo, în celula rece și întunecoasă, Ioan începe să se îndoiască de mesianitatea lui Iisus și își pune serioase probleme asupra propriei sale misiuni. Oare tot ceea ce făcuse pentru a pregăti calea venirii lui Mesia fusese în zadar? Nu cumva slujise, fără să știe, unui impostor care s-a dat drept Mesia?
Nu aș vrea să fiu în pielea lui Ioan Botezătorul în acele momente. Să simți că tot ce ai clădit întreaga viață, toate privațiunile și sacrificiile făcute, toate au fost folosite în slujba celui rău, e teribil gândul acesta.
Iată-l pe Ioan, închis și frământat de aceste gânduri insuflate de Diavol, chemând doi dintre ucenicii săi cu misiunea de a-L contacta pe Iisus cu următoarea întrebare: „Tu ești Acela care are să vină, sau să așteptăm pe altul?” (Luca 7,20). Sunt doar câteva cuvinte, însă ele ascund un zbucium sufletesc greu de descris în cuvinte.
Era rațional ca Ioan să se îndoiască de mesianitatea lui Iisus? El studiase profețiile mesianice ale Vechiului Testament, văzându-le împlinirea în viață și lucrarea lui Iisus, auzise de învățăturile Lui, de minunile Lui… A uitat el atât de repede ce s-a petrecut la botezul Mântuitorului? A uitat el glasul din cer care spunea: „Tu ești Fiul Meu prea iubit; în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Luca 3,22)? A uitat el manifestarea prezenței Duhului Sfânt asupra lui Iisus în chip de porumbel la botezul Acestuia în apele Iordanului?
Se pare că descurajarea ne face să uităm cele mai frumoase experiențe cu Dumnezeu, cele mai clare dovezi că El ne poarta de grijă și că ne iubește, chiar dacă îngăduie să trecem prin anumite încercări. Din cele câteva exemple biblice putem trage câteva concluzii:
1) Nimeni dintre oameni nu este scutit de descurajare. Ea a lovit și va mai lovi până la sfârșitul istoriei păcatului chiar și în cei mai puternici oameni, în cei care au avut experiențe vii cu Dumnezeu. Fiecare om, oricât de tare ar părea, este totuși un om vulnerabil, în care tăria fierului este amestecată cu slăbiciunea lutului. Fiecare dintre noi are un „călcâi al lui Achile”, un punct vulnerabil pe care Satana îl studiază cu perseverență, pentru ca, la timpul potrivit, să-i dea lovitura de grație.
2) Descurajarea apare totdeauna într-un timp de criză, de presiune exterioară, de strâmtorare. Ilie s-a descurajat în urma amenințărilor cu moartea din partea reginei idolatre Izabela, după ce își împlinise misiunea încredințată de Dumnezeu pe muntele Carmel. Ieremia s-a descurajat după ce a fost bătut și întemnițat ca urmare a soliilor de mustrare pe care le rostise la porunca lui Dumnezeu.
Ioan Botezătorul s-a descurajat după întemnițarea lui și după ce pregătise calea venirii lui Mesia. În toate aceste cazuri, oamenii ajunseseră la o limită a puterilor lor. Dacă în astfel de situații omul nu reușește să găsească o ancoră în credința lui, predându-se fără rezerve lui Dumnezeu, Satana va profita de această situație și se va strădui să-l doboare pe acel om pentru totdeauna.
3) Cauzele care provoacă descurajarea sunt variate:
– Când vezi că lucrarea pe care o faci pentru Dumnezeu și semenii tăi, cu toată inima și din tot sufletul, este greșit înțeleasă.
– Când lucrezi ani de zile pentru Dumnezeu și semenii tăi fără să vezi niciun rod ar eforturilor făcute.
– Când Dumnezeu întârzie să răspundă rugăciunilor tale sau când El răspunde altfel decât dorești și te aștepți.
– Când nu înțelegi planurile ascunse ale lui Dumnezeu.
– Când vrei să faci ceva bun, dar eșecurile se repetă.
– Când ești persecutat pe nedrept pentru convingerile tale.
Cauzele descurajării pot fi mult mai multe decât cele amintite, însă numitorul lor comun este pierderea temporară sau definitivă a încrederii în Dumnezeu, cu toate consecințele care decurg din aceasta.
Aduce ceva bun descurajarea în viața unui om? Revenind la pasajul biblic din Ioan 21, înțelegem că răspunsul este un categoric „NU!” Cei șapte ucenici descurajați s-au întors la plasele lor de pescuit, dar nu au realizat nimic. Cu toată experiență lor de pescari, în ciuda trudei lor de o noapte întreagă, ei n-au putut prinde niciun pește. De ce? Pentru că Iisus nu era cu ei. Și fără Iisus ca Domn al vieții noastre, nimeni nu poate face ceva durabil, având valoare veșnică, căci „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic”, spunea Însuși Mântuitorul (Ioan 15,5).
Există vreun remediu pentru cele mai crunte descurajări? Da, există! Și acest remediu este Însăși Persoana lui Iisus. O simplă întoarcere a privirii de la probleme noastre spre El va fi suficientă pentru a primi puterea de a depăși crizele cele mai mari din viață. Iisus este aproape de cei descurajați, chiar dacă aceștia nu-L simt lângă ei. Când ucenicii se luptau întreaga noapte cu gândurile lor pline de amărăciune, dar și cu marea care le refuza să le dea hrana necesară, Iisus era acolo, pe țărm, având toată atenția îndreptată asupra lor. El le cunoștea inima, le pătrundea gândurile pline de amărăciune și continua să-i iubească.
În ceasul întunecat al descurajării, când aveau cea mai mare nevoie de prezența Sa, Mântuitorul nu putea să-i părăsească. El a venit în întâmpinarea lor, aducându-le atât binecuvântările materiale, cât și lumina cerească de care aveau nevoie.
„Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbiei!” Și rezultatul a fost uimitor. De ce? Pentru că de acea parte a corabiei se afla El, Iisus. Și acolo unde se află El, este lumină și binecuvântare. Descurajarea dă târcoale fiecăruia dintre noi, pândind să ne doboare în clipele de neveghere, când Îl pierdem pe Domnul din vedere. Uneori se aud voci care spun: „Nu mai vreau să aud de nimic. Îmi dau demisia. În zadar m-am luptat și am lucrat cu inima curată. Nimeni nu apreciază ceea ce am făcut. Toți mă judecă greșit. Nu mai are rost să continui…”
Oare dacă și Iisus ar fi gândit și ar fi făcut astfel după ce a văzut că „a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11), ce s-ar mai fi ales de Planul de Mântuire? Dacă, văzându-Se părăsit de toți, chiar și de cei mai apropiați prieteni, Iisus S-ar fi dat jos de pe cruce, întorcându-Se descurajat la Tatăl Său, ce s-ar mai fi ales de mântuirea noastră?
Nici nu vreau să mă gândesc la această posibilitate. Domnul Iisus a biruit descurajarea, deși a fost cel mai încercat în această privința dintre toți fiii oamenilor. Și pentru aceasta, El merită din plin întreaga noastră recunoștință.
Biblia ne prezintă și exemple de oameni care au biruit ispita descurajării, în ciuda împrejurărilor grele prin care au fost nevoiți să treacă. Noe a predicat unei întregi lumi antediluviene, dar câți a salvat dintre ei? Doar familia lui formată din opt suflete. Și totuși el nu s-a descurajat. Salvându-și familia, Noe a salvat de fapt umanitatea…
Apostolul Pavel, deși a fost bătut de trei ori cu 40 de lovituri fără una, de trei ori bătut cu nuiele, odată împroșcat cu pietre, de trei ori naufragiat, mereu înconjurat de primejdii pe mare sau pe uscat, suferind de foame sau frig, părăsit de toți când avea cea mai mare nevoie de ei, și toate acestea pentru cauza lui Dumnezeu, totuși nu s-a descurajat.
Iosif, smuls la vârsta de 17 ani din căminul părintesc și vândut într-o țară păgână, apoi întemnițat pe nedrept în Egipt pentru că a dorit să fie loial Legii lui Dumnezeu, nu s-a descurajat, ci a continuat să se încreadă în Providența lui Dumnezeu, chiar dacă momentan nu o înțelegea.
Daniel, luat rob în Babilon, departe de țara natală și de căminul său, invidiat de demnitarii de la curtea împărătească, nu s-a descurajat nici când, la o vârstă la care toți așteaptă să se bucure de tihnă, s-a văzut aruncat în groapa cu lei.
De aceea, „fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus, care pentru bucuria care îi era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12,1.2).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Testimonies” vol. 8, p. 28
