Parabolele Împărăției – Generalități

Parabolele Împărăției

Generalități

De la Turnul Babel încoace, lumea în care trăim a devenit multiculturală și plurilingvistă. Pentru ca oamenii să se poată înțelege, ca să poată transmite idei și sentimente, a fost nevoie să apară traducătorii – acei specialiști care știu cel mai bine să îmbrace într-o formă cât se poate de inteligibilă o idee, o informație sau un simțământ, exprimate într-o limbă sau cultură anume. Fără lucrarea acestor intermediari atât de necesari în procesul comunicării, o mulțime de idei, informații și trăiri ar rămâne neînțelese pentru majoritatea omenirii.

Desigur, există și lucruri care nu impun necesitatea unei traduceri. Un zâmbet, de exemplu, nu trebuie tradus niciodată. Nici lacrimile, nici strângerea de mână, nici tăcerea, nici tristețea, nici veselia nu au nevoie de traducători. Toate acestea aparțin unui limbaj universal, înțeles pe toate meridianele lumii, în toate culturile și în toate epocile.

Majoritatea lucrurilor însă, trebuie traduse pentru a fi înțelese. Dacă lucrurile pământești, de care ne lovim la tot pasul, au nevoie să fie traduse pentru a fi înțelese, ce să mai spunem despre lucrurile cerești, spirituale?

În timpul vieții și activității Sale pământești, Mântuitorul a avut, printre alte numeroase obiective, și pe acela de ne transmite adevărurile legate de Împărăția lui Dumnezeu. Dar cum să le înțeleagă omul păcătos și limitat, care-și trăiește existența izolat pe acest fir de praf din Univers, care se numește planeta Pământ? Cum să înțeleagă el limbajul cerului? Cum să știe el ce se petrece în inima de Tată a lui Dumnezeu? Cum să pătrundă el în gândurile adânci ale Creatorului? Ce poate înțelege o furnică din complexitatea vieții pe pământ, când ea își duce zilele doar în jurul mușuroiului său?

Ca să putem înțelege câte ceva din tainele Universului, să ne putem înțelege mai bine pe noi înșine și natura noastră umană și, mai ales, ca să-L putem înțelege mai bine pe Dumnezeu, Iisus ni le-a tradus în limbajul nostru omenesc, folosindu-se de pilde inspirate din viața de zi cu zi.

Oare cum ar fi arătat Evangheliile fără pildele Mântuitorului? Cum ar fi arătat mesajul ceresc fără aceste bijuterii literare, care au trezit și continuă să trezească interesul și fascinația oamenilor însetați de adevăr?

Desigur, adevărul are o valoare intrinsecă, indiferent de forma în care este prezentat. Însă atunci când el este îmbrăcat într-o haină alegorică, el devine cu atât mai atractiv. Într-adevăr, tot ceea ce a făcut și a predicat Iisus a avut menirea să-i atragă pe cât mai mulți oameni la adevăr.

Prin definiție, pilda este o „învățătură în formă alegorică, o povestire cu tâlc, o parabolă” (MDE, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986). Definiția oficială nu este departe de cea biblică, deoarece înțeleptul Solomon vorbește despre pilde ca fiind „cuvinte adânci”, „cuvinte cu tâlc” (vezi Proverbele 1,6), menite să aducă înțelepciune omului care le ascultă sau le citește.

Ascunderea unui adevăr în adâncul unei istorisiri cu tâlc este o provocare pentru spiritul uman. În acest mod adevărul devine mult mai atractiv, fiind mult mai ușor de reținut și de transmis mai departe. În plus, în rândul ascultătorilor sau cititorilor se face o selecție între cei superficiali, care se opresc la aparențe, și cei care pătrund în profunzimea lucrurilor.

Un om care și-a îmbogățit sufletul cu o învățătură desprinsă dintr-o parabolă nu o va uita niciodată. Ori de câte ori se va întâlni în viața de zi cu zi cu simbolurile prezente în pildă, acel om își va reaminti învățătura, această imprimându-se adânc în conștiința să morală.

Dacă ne referim la pildele rostite de Domnul Christos, ori de câte ori ascultătorii urmau să se întâlnească în viață cu semințe, semănători, grâu, neghină, boabe de muștar, talanți, aluat, comori, mărgăritare și multe altele, în memoria lor era readusă și împrospătată învățătura legată de aceste simboluri.

De ce atâtea pilde? Pentru că fiecare dintre ele ne prezintă o anumită fațetă a relației lui Dumnezeu cu noi, creaturile Sale. Complexitatea Planului de Mântuire, desăvârșirea caracterului lui Dumnezeu și diferitele aspecte ale relației pe care Creatorul vrea să le stabilească cu omul nu pot fi cuprinse într-un singur simbol, după cum printr-o singură fereastră nu poți vedea tot ce este în jurul casei. Dacă vrei să ai o imagine de ansamblu, vei privi lumea din jur prin cât mai multe ferestre. În mod asemănător, cel ce dorește să aibă o imagine cât mai cuprinzătoare a caracterului lui Dumnezeu și a planurilor Sale, vă aprofunda cât mai multe dintre parabolele lui Iisus.

Aceasta este fascinația pildelor, o fascinație care nu s-a estompat odată cu trecerea veacurilor, ci dimpotrivă.

Materialele care urmează reprezintă niște meditații pe marginea câtorva dintre pildele rostite de Mântuitorul. Unele idei vor părea noi, altele – vechi. E bine să nu le neglijăm nici pe cele noi, nici pe cele vechi, căci, spunea Mântuitorul, „orice cărturar care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi” (Matei 13, 52).

Aceste meditații sunt doar niște provocări la aprofundarea în continuare a Cuvântului lui Dumnezeu. Ele nu sunt niște abordări exhaustive, ci doar niște invitații la un studiu mai aprofundat al parabolelor Domnului. Să pornim, deci, la drum! Ne așteaptă multe surprize pregătite de cer.

Lori Balogh