Falimentul unui tânăr

Falimentul unui tânăr

Suntem impresionați atunci când auzim că falimentează o firmă cu renume, o companie națională sau multinațională. Ceva nu merge bine un timp, apoi totul se prăbușește în praf, asemenea turnurilor gemene din New York, lăsând în urmă doar amintirea a ceea ce a fost cândva o firmă prosperă și înfloritoare. Presa are din belșug subiecte de prima pagină, oamenii politici și economiștii caută cauzele falimentului, iar poporul de rând are ce discuta un timp pe la colț de stradă.

Din perspectivă biblică însă, mai impresionant decât falimentul unei astfel de companii celebre este cel al sufletului omenesc. Un om care, deși a avut perspectiva mântuirii, deși s-a întâlnit pe cărările vieții cu Mântuitorul, deși i s-a oferit a doua șansă, alege să întoarcă spatele lui Dumnezeu și să se prăbușească în deznădejde și moarte veșnică. Nu poate fi ceva mai cutremurător și inexplicabil decât un asemenea eșec.

Vă propun în această ocazie să ne oprim asupra unui caz relatat de primii trei evangheliști – caz ce confirmă teoria matematică potrivit căreia două linii paralele nu se vor întâlni niciodată. Este vorba despre un om a cărui viață a fost „paralelă” cu cea a Mântuitorului, dar care a hotărât să rămână pe același curs al vieții și după ce i s-a oferit șansa unui nou început.

Pasajul ales este cel din Marcu 10:17‑27. Fiecare din cei trei evangheliști surprinde ceva aparte din această întâmplare reală, în funcție de sensibilitatea, de ocupația și de structura interioară a fiecăruia. De exemplu, Matei este singurul care subliniază faptul că era vorba de un tânăr (vezi Matei 19:16‑24). Luca, de partea lui, subliniază un alt amănunt: tânărul era un fruntaș al iudeilor (vezi Luca 18:18‑30).

Am ales relatarea lui Marcu deoarece ea conține un amănunt care le scapă celorlalți doi evangheliști: „Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om” (Marcu 10:17). La o citire superficială, s-ar putea crede că acest tânăr a sosit în ultima clipă, venit de undeva departe, tocmai în momentul în care Mântuitorul se pregătea de plecare.

Dar nu este așa! Tânărul fusese prezent acolo, văzuse și auzise – pentru a câta oară? – ceea ce Domnul Hristos făcuse și predicase în acea zi.

Toți evangheliștii (mai puțin Ioan) relatează despre scena precedentă, în care Domnul binecuvântase niște copilași. Tânărul a văzut toate acestea și a auzit memorabilele cuvinte ale Mântuitorului: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei” (Marcu 10:14).

A fost atât de impresionat de gestul lui Iisus de a-i lua în brațe pe copii, apoi de zâmbetul Lui, de mângâierile și binecuvântarea rostită asupra lor, încât scena a trezit în inima sa o dorință arzătoare de a primi și el o astfel de binecuvântare.

Nu știm nimic despre viața acestui tânăr, doar că era un fruntaș al iudeilor și că era foarte bogat. A avut oare o copilărie nefericită? Fusese abuzat de părinții lui? A avut parte de niște părinți severi, care s-au ocupat mai mult de viitorul său material, lăsându-i însă sufletul gol și uscat? Este posibil. Cert este că scena cu copilașii luați în brațe de Mântuitorul a declanșat în inima sa o nevoie uriașă după aprobarea și binecuvântarea Sa.

Dar dincolo de încărcătura emoțională a acestei scene, trebuie să remarcăm un fapt care poate fi o primă cauză a falimentului acestui suflet: el vine la Iisus în ultima clipă. Când vede că Domnul este gata să plece, în disperare, aleargă la El, tot așa cum facem și noi atunci când alergăm spre gară doar când auzim șuieratul locomotivei.

De ce nu s-a prezentat în fața lui Iisus mai devreme? Doar asistase la scenele anterioare!

Se pare că tânărul acesta era omul ultimei clipe, al ultimei ocazii. Era omul amânărilor repetate. Oare, unii dintre noi nu ne regăsim în experiența acestui tânăr? Îl admirăm pe Isus, ne place să participăm la serviciile de închinare, contribuim la povara financiară a lucrării, însă, când e vorba să ne unim viața cu a Mântuitorului, suntem oamenii ultimei clipe.

Cunosc o persoană bogată, asemenea tânărului din Evanghelii, o persoană „fruntașă” în localitatea în care trăiește, care cunoaște adevărul, uneori face chiar sacrificii financiare pentru nevoile bisericii, dar care amână cu bună știință momentul întoarcerii la Dumnezeu. „Când mă voi apropia de ziua morții și voi simți lucrul acesta, atunci mă voi preda Domnului!” – aceasta este filozofia de viață a acestui om.

Așa cum mergem la medic doar atunci când durerile devin insuportabile; așa cum ne plătim întreținerea doar atunci când primim somație de evacuare forțată; așa cum alergăm la gară în ultima clipă, când trenul este gata să plece, la fel procedăm unii dintre noi cu mântuirea sufletului nostru:o lăsăm că pe o problemă pe care o vom rezolva cândva în viitor, în ultima clipă.

Ce tristă amăgire! Dacă aș putea să scriu următoarele gânduri cu litere de foc, aș face-o fără ezitare: Dacă acest tânăr a falimentat și a pierdut viața veșnică, acest lucru a fost cauzat și de faptul că a fost omul ultimei clipe, al amânărilor repetate.

Cine îmi garantează că voi trăi atât de mult încât să mă hotărăsc să-mi predau viața lui Isus? Și apoi, cine poate să-mi garanteze că, după ce am amânat de nenumărate ori să-mi predau viața Mântuitorului, inima nu mi se va împietri și nu voi mai dori niciodată să fac lucrul acesta?

„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii!” (Evrei 3:15).

Am citit Biblia de la un capăt la altul de nenumărate ori, însă nu am găsit nici măcar un singur text în care Dumnezeu să aprobe amânarea predării noastre și să zică: „Bine fiul Meu! Dacă nu vrei azi, e bine și mâine. Dacă nu mâine, atunci poimâine, săptămâna viitoare, anul viitor… Vor mai fi suficiente ocazii…”

Eu nu am găsit în Biblia mea așa ceva! Dimpotrivă! În toate pasajele în care Dumnezeu ne cheamă la mântuire, apare imperativul „astăzi”. Mai mult decât atât, suntem îndemnați să ne grăbim să facem lucrul acesta: „Să ne grăbim să intrăm în odihna aceasta pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare” (Evrei 4:11).

Revenind la tânărul din relatarea biblică, observăm cum portretul i se conturează prin apariția unor amănunte noi. În caracterul său nu sunt doar umbre, ci și lumini. Matei spune că acest om, ajungând în fața Mântuitorului, „a îngenunchiat înaintea Lui.” O notă maximă pentru acest tânăr care nu era un iudeu oarecare, ci un fruntaș al iudeilor, un fariseu crescut după cele mai stricte precepte religioase, un membru al înaltului consiliu iudaic.

Un lucru de apreciat pentru un astfel de om care îngenunche în fața unui umil galilean, un fiu al tâmplarului, după cum Îl considerau pe Mântuitorul cei mai mulți din conducătorii iudei.

Tânărul acesta plin de perspective văzuse în Iisus ceva mai mult decât văzuseră colegii lui până la acea dată.

„Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” – Nu doresc să judec motivul pentru care L-a numit pe Iisus în felul acesta. Poate a spus-o cu sinceritate. Comparând căldura din viața și învățătura Mântuitorului cu răceala din viața și învățătura rabinilor, este posibil ca el să fi fost sincer când L-a numit pe Iisus un Învățător bun.

Dar la fel de probabil poate să fie vorba doar de o lingușire, de o cale omenească de a câștiga simpatia Celui din fața sa. Doar Dumnezeu cunoaște adevărata motivație care a stat la originea acestor cuvinte. Un lucru este însă sigur: indiferent de motivație, acest om dovedește ca el nu vedea încă în Persoana lui Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. „Bunul Învățător” era doar un om, mai educat, mai bun, mai deosebit, și atât.

Ce ne spune întrebarea pusă de tânăr despre ceea ce se petrecea în sufletul său? Se pare că exista acolo o frământare serioasă legată de siguranța mântuirii. Omul acesta nu era sigur de mântuirea sa. Faptul acesta este cu atât mai surprinzător cu cât el era o personalitate în poporul său. El, care era un fariseu, un fruntaș, un membru în consiliul suprem al țării, el, care trebuia să-i învețe pe alții calea mântuirii, el însuși se clatină în nesiguranță cu privire la propria sa mântuire.

Tânărul avea certitudinea adevărului, însă nu o avea pe cea a mântuirii. Cât de mult semănăm cu acest tânăr! Avem certitudinea adevărului, ne simțim superiori altor creștini datorită adevărurilor doctrinale pe care le cunoaștem, însă, când este vorba de siguranța propriei mântuiri, ezităm.

Și atunci, asemenea tânărului, vrând să dobândim această siguranță a mântuirii, ne întrebăm ca și el: „Doamne, ce să mai fac pentru a fi și eu mântuit?” La astfel de întrebări, unii vin imediat cu soluția salvatoare: să ne rugăm mai mult; să studiem Biblia mai sârguincios; să facem mai multă misiune; să fim mai darnici… Dar, după ce facem toate acestea și încă multe altele, constatăm că siguranța mântuirii tot nu vine în sufletele noastre. De ce se întâmplă acest lucru?

Ce părere aveți: Este corectă întrebarea pusă de tânăr? Dacă întrebarea aceasta ar fi pusă de un novice în ale credinței, ar fi de înțeles. Însă atunci când o pune un învățat, nu mai este de înțeles. Întrebarea este greșită din temelii: pentru mântuirea sa, omul nu are nimic de făcut, decât să o primească ca pe un dar ceresc.

Acest simplu, însă atât de puțin înțeles adevăr biblic, străbate Scriptura de la un capăt la altul: Mântuirea este darul lui Dumnezeu. Și după cum pentru un dar nu trebuie să faci nimic decât să-l primești și să-l păstrezi, la fel se întâmplă și cu marele dar al mântuirii. „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Apostolul Pavel folosește un pleonasm voit: „dar fără plată”, tocmai pentru a întări ideea că mântuirea este un lucru ce nu se poate cumpăra. Se ridică însă o altă întrebare: Dacă un om nu poate fi mântuit prin faptele făcute în propria putere, poate el să dobândească mântuirea prin faptele pregătite de Iisus pentru el și făcute prin puterea Duhului Sfânt?

Biblia aduce lumină și cu privire la acest aspect: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…” (Tit 3:5). Așadar, atât întrebarea tânărului din relatarea biblică, cât și orice altă întrebare asemănătoare ce s-ar putea rosti vreodată, sunt greșite în esența lor, căci mântuirea omului nu este legată de fapte, oricât de multe și de impresionante ar fie ele. Mântuirea noastră este realizată doar datorită jertfei lui Hristos și nimic mai mult.

Dacă vrem să știm cu ce „am contribuit” la mântuirea noastră, să ne aducem aminte de suferințele pe care noi I le-am provocat Mântuitorului nostru pe cruce! Aceasta a fost singura noastră „contribuție” la mântuire!

Martin Luther spunea: „Credința nu întreabă niciodată ce să facă. Ea face pur și simplu.” Un om care și-a înțeles rolul în privința mântuirii, nu va face ceva bun pentru a fi mântuit, ci va face acel lucru bun pentru că este mântuit, ca recunoștință față de Cel ce este Izvorul Mântuirii noastre.

Ați găsit undeva în Scripturi că Maria Magdalena L-a întrebat pe Isus ce să facă pentru a fi mântuită? Nicidecum! Ceea ce a făcut această femeie nu a fost făcut cu scopul de a fi mântuită, ci dintr-o profundă recunoștință față de ceea ce a făcut Mântuitorul ei pentru ea.

Ați găsit undeva că Zacheu a întrebat ce să facă pentru a fi mântuit? Cu siguranță, nu! El a făcut ceea ce credința sa îl îndemna să facă în semn de recunoștință pentru iertarea pe care o primise din partea cerului.

Credința nu întreabă: „Ce să fac?” Ea face ceea ce trebuie făcut atunci când vrei să-ți arăți recunoștința față de Binefăcătorul tău. Doar „caprele”, adică aceia pe care Mântuitorul îi va așeza la stânga Sa în ziua revenirii Sale, neprimind mântuirea, doar ele întreabă: „Ce să fac… ?”

În dialogul dintre Domnul Christos și această categorie de oameni – dialog pe care Matei îl redă în capitolul 25 -, ei aproape că Îi reproșează Mântuitorului: „Doamne, de ce nu ne-ai spus că trebuie să facem și asta, și asta, și cealaltă pentru ca să fim și noi mântuiți?”

Credeți că acești oameni nu ar fi făcut totul, dacă Domnul le-ar fi spus clar ce trebuie să facă pentru a fi mântuiți? Cu siguranță!

Care este deosebirea între „oi” și „capre”? „Oile” vor face întotdeauna fapte bune dintr-o dragoste dezinteresată față de semeni și dintr-o recunoștință sinceră față de jertfa de pe Calvar. „Caprele” vor face poate fapte mai mari și mai răsunătoare decât „oile”, însă dintr-o motivație egoistă: pentru „a se pune bine cu Dumnezeu.”

„Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” – O întrebare retorică a Mântuitorului, ce are menirea să-l pună puțin pe gânduri pe tânărul din fața Sa. Sau, altfel spus: „Tu crezi despre Mine că sunt un Învățător, și așa este. Dar faptul că tu Mă numești bun dovedește că tu crezi despre Mine că sunt Fiul lui Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu este bun. Crezi tu cu adevărat lucrul acesta?”

Câtă delicatețe în modul în care Isus dorește să-l conducă pe acest om la adevăr! Iisus ar fi putut să folosească un limbaj cu totul diferit, spunându-i, de exemplu: „Ascultă tinere! Știi cu cine stai de vorbă? Eu nu sunt un simplu Învățător. Eu sunt chiar Fiul lui Dumnezeu.” Dar nu! Mântuitorul nu vrea să-l silească pe acest om să recunoască ceva dacă nu este convins.

Cu adevărul de partea noastră, noi putem foarte ușor să-i învingem pe cei ce nu cred ca noi. Mai important decât să-i învingem prin argumente este să-i convingem prin dragoste!

„Cunoști poruncile…” – continuă Domnul dialogul cu tânărul din fața Sa. Ajungând la acest punct al discuției, legaliștii – susținătorii îndreptățirii prin faptele Legii – tresaltă. Iată că Însuși Mântuitorul susține că mântuirea se poate obține prin păzirea Legii.

De ce leagă Domnul mântuirea de păzirea poruncilor? Nu ne învață întregul Nou Testament că salvarea noastră vine datorită harului, prin răscumpărarea care este în Domnul Iisus Christos?

Pentru a răspunde la această întrebare, nu trebuie să uităm un amănunt foarte important: În fața lui Iisus se afla un evreu din evrei, un fariseu educat religios în spiritul timpului. Ce ar fi înțeles acest fariseu dacă Mântuitorul i-ar fi spus că mântuirea se poate obține doar prin harul lui Dumnezeu, prin jertfa de pe cruce? Nimic! Tânărul fariseu ar fi plecat nedumerit. El oricum a plecat de la Iisus, însă atunci când a făcut-o, el a înțeles foarte bine ceea ce i se cerea.

Nici măcar ucenicii, după ce au stat atâta timp în școala lui Christos, nu au înțeles prea multe despre cruce și mântuire. Cu atât mai puțin ar fi înțeles acest fariseu. De aceea Domnul este nevoit să coboare la nivelul înțelegerii acestui om, pentru ca apoi, pe măsură ce urma să înțeleagă alte adevăruri, să-l înțeleagă și pe cel al mântuirii prin credința în jertfa Sa.

Dar mai este ceva de adăugat: Legea morală este oglindirea caracterului lui Dumnezeu. Dacă este așa, atunci poate trăi cineva o veșnicie lângă Dumnezeu dacă nu se aseamănă în caracter cu El? Răspunsul este un „Nu!” categoric! Prin urmare, poate cineva să se asemene în caracter cu Dumnezeu dacă nu va asculta de Lege? Logica elementară ne spune că acest lucru este imposibil. În concluzie, poate cineva să fie mântuit dacă nu păzește Legea lui Dumnezeu?

Jack London, renumitul scriitor de aventuri, a fost întrebat la o serată literară dacă el crede în viața veșnică. Răspunsul lui a fost: „Uitați-vă la mine! Sunt un animal de pradă. Toată viața am dat din coate ca să am, să mă simt mai bine, să fiu mai sus. La fel faceți și voi. Pentru ce să ne dea Dumnezeu viața veșnică? Pentru ca o veșnicie să facem ceea ce facem aici? Îmi ajung cei 60‑70 ani de viață.”

Este cât se poate de clar că Dumnezeu nu ne va da viața veșnică pentru a continua acolo felul păcătos de viață de aici, pentru a mânji Universul cu caracterele noastre deformate. Noi trebuie să ajungem să semănăm cu caracterul divin. Noi niciodată nu vom ajunge să-I semănăm în caracter lui Dumnezeu dacă vom arunca Legea Sa la spatele nostru, ci doar păzind-o prin puterea pusă la dispoziția noastră.

Când Mântuitorul îi vorbește tânărului din fața Sa despre Lege, de fapt El îi întinde acestuia oglinda: „Tinere, uită-te în oglinda aceasta! Seamănă caracterul tău cu al Tatălui? Dacă da, atunci ești mântuit. Dar dacă nu seamănă, să știi că pentru aceasta Eu am venit în lume. Există speranță și pentru tine. La cruce vei găsi iertare pentru călcările tale de Lege, dar și putere de a asculta de această Lege, până vei ajunge după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”

De ce Mântuitorul îi vorbește doar de poruncile aflate pe a doua tablă a Legii morale? De ce nu amintește niciuna dintre poruncile aflate pe prima tablă?

Aici este o lecție pe care nu știu dacă o înțelegem așa de ușor: Pe Dumnezeu Îl interesează mai mult felul în care ne purtăm cu semenii noștri, decât felul în care ne purtăm în mod formal față de El. Pentru tânărul acesta, fiind evreu, nu se punea problema vreunei fisuri în ce privește păzirea primelor patru porunci. Fisurile apar mai ales în privința relațiilor cu semenii, acolo unde este vorba de porunci concrete.

„El a răspuns: Învățătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea. Ce-mi mai lipsește?” – Domnul îi pusese în fața acestui tânăr fariseu oglinda Legii lui Dumnezeu. Ce ar fi trebuit să răspundă el? „Doamne, m-am străduit din răsputeri, am căutat cu sinceritate să ascult de toate aceste porunci, dar nu am reușit. Am căzut de atâtea ori… Sunt un păcătos…”

Ce bine ar fi fost dacă el ar fi răspuns în felul acesta! În clipa următoare, Iisus i-ar fi ridicat privirea spre cruce, redându-i nădejdea mântuirii prin har. Și tânărul ar fi plecat fericit și mântuit. Dar nu s-a întâmplat acest lucru. Fariseul era plin de îndreptățire proprie. Punea mare preț pe propria lui neprihănire, deși, în mod paradoxal, simțea că îi lipsește ceva.

Pentru a-l trezi la realitate din beția propriei neprihăniri, pentru a-i deschide ochii cu privire la cât este de păcătos, Domnul îl pune pe acest om în fața unui test dureros:

„Iisus s-a uitat țintă la el, l-a iubit și i-a zis: Îți lipsește un lucru…” – Ce lecție dumnezeiască în aceste câteva cuvinte! Iisus întâi ne iubește și apoi ne mustră! Întâi ne iubește și după aceea ne arată lipsurile. Așa este Dumnezeu și așa ar trebui să fim și noi, dacă vrem să-I semănăm și să locuim o veșnicie lângă El.

Ați observat că unele medicamente sunt tamponate – cum este cazul aspirinei -, iar altele sunt glazurate cu un înveliș plăcut la gust, pentru a ascunde amărăciunea lor? De ce nu am „glazura” și noi mustrarea pe care i-o dăm semenului nostru cu puțină iubire, pentru ca amărăciunea ei să fie mai ușor de primit?

Ce ziceți: Doar un singur lucru îi lipsea tânărului fariseu? Din scurta relatare biblică despre întâlnirea lui cu Mântuitorul, am observat deja mai multe lucruri în care era deficitar. Îi lipsea cunoașterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu; îi lipsea modestia; îi lipsea un discernământ sfințit prin Duhul Sfânt. În cele din urmă îi lipsea pocăința.

Desigur! Tânărului îi lipseau multe lucruri. Când Domnul îi spune: „Îți lipsește un lucru”, El vrea să-l convingă de faptul că, în starea de păcat în care se găsește orice om, întotdeauna îi va lipsi ceva, oricâte eforturi ar face. Pentru mântuirea noastră este foarte important să știm că, în comparație cu desăvârșirea caracterului divin, totdeauna ne va lipsi ceva. De ce? Pentru că doar atunci, când avem simțământul lipsei, vom căuta și vom avea șansa să găsim; vom bate și vom avea șansa să ni se deschidă; vom cere lui Dumnezeu și vom avea șansa să primim. Cheia progresului nostru spiritual se află, paradoxal, tocmai în conștiența lipsei noastre.

Nu este întâmplător că șirul „Fericirilor” rostite de Domnul începe cu cei care își recunosc marea lor lipsă spirituală: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5:3).

Dacă îngerilor sfinți și ființelor necăzute în păcat le lipsește ceva – experiența noastră cu Dumnezeu în ce privește mântuirea – cine suntem noi, oameni deformați după atâtea milenii de istorie a păcatului, să afirmăm că nouă nu ne lipsește nimic? De unde această falsă siguranță și orbire de neînțeles a laodiceanului secolului al 21‑ lea, care spune cu inconștiență: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17)?

„Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă!” – Văzând soluția pe care i-o propune Iisus tânărului fariseu, ne punem întrebarea firească: De ce o soluție atât de radicală? Nu i s-a cerut prea mult acestui om?

Lui Zacheu, care-și adunase averea prin necinste, Mântuitorul nu i-a cerut să-și vândă întreaga avere. În întreaga istorie biblică întâlnim o mulțime de oameni mai bogați decât acest tânăr, și totuși Dumnezeu nu le-a cerut să-și vândă întreaga avere. Înțelegem de aici că porunca: „Vinde tot ce ai!” nu este un principiu universal, ci o poruncă cu totul personală.

De ce Domnul l-a pus pe acest om în fața acestui test atât de dificil? Pentru a-i demonstra că pretenția lui de a fi păzit toată Legea era o pretenție goală de conținut. Mesajul Mântuitorului pare să fie: „Tu zici că ai păzit cu scumpătate toată Legea Mea. Dovedește-Mi lucrul acesta! Vinde tot ce ai, dă la săraci, apoi vino și urmează-Mă!”

Sunt convins că dacă tânărul și-ar fi recunoscut lipsurile și păcătoșenia, Mântuitorul nu l-ar fi supus acestui test dureros. Îndemnul lui Iisus dat acestui om era ultimul apel făcut de Dumnezeu unui suflet plin de îndreptățire de sine.

Din nefericire, au existat și oameni care au văzut în îndemnul dat de Mântuitorul acestui tânăr o poruncă universală, un principiu care trebuie aplicat de toți creștinii. Un astfel de exemplu este Francisc de Assisi, devenit Sf. Francisc pentru o parte din creștinătate.

Francisc de Assisi a fost un tânăr bogat, cel mai bogat din localitatea sa. Tatăl lui era negustor și aveau bani din belșug. La un moment dat, lui Francisc i s-a părut că era chemat de Dumnezeu la o lucrare specială. Luând îndemnul dat de Mântuitorul tânărului bogat ca pentru sine, și-a vândut toată averea, dăruind-o săracilor și bisericii.

A mers până acolo în hotărârea sa, încât și-a vândut și hainele de pe el, prezentându-se gol în fața episcopului său. Din acel moment, Francisc a început o viață de ascet, trăind în colibe de nuiele, cerșind, predicând Evanghelia și ajutându-i pe bolnavi. A întemeiat ordinul franciscanilor, apoi a murit într-o sărăcie cumplită la doar 45 de ani. Ceea ce este de reținut este faptul că, înainte de moarte, Francisc a regretat faptul că adus o viață de ascet.

Dacă mântuirea ar depinde de această singură poruncă dată tânărului fariseu, atunci înseamnă că doar călugării franciscani, care au împânzit Europa Evului Mediu, cerșind din casă în casă, vor putea fi mântuiți!?

„Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot, căci avea multe avuții” – Iată cum se termină scurta și trista întâlnire între acest tânăr plin de perspective și Mântuitorul său. Un faliment spiritual total, un anonim în istoria mântuirii. Putea să fie o stea care să strălucească în veșnicie, însă a ales să rămână o simplă stea căzătoare, un meteorit căzut pentru totdeauna în întuneric.

Viața acestui tânăr a fost și a rămas paralelă cu cea a Mântuitorului său. El a dorit cu sinceritate cerul, însă nu a fost dispus să aducă jertfa. Tânărului i s-a părut prea mare prețul vieții veșnice, și a plecat. Pentru totdeauna.

Nouă ni se pare că Dumnezeu ne cere prea mult uneori? Tânărului i s-a părut un risc prea mare să lase comoara pământească văzută, pentru una cerească nevăzută. Nouă ne este greu să ne asumăm riscul de a trece cu toată ființa de partea lui Dumnezeu?

Experiență tânărului bogat și apreciat de societatea în care trăia, este de fapt experiența tristă a unui tânăr sărac spiritual și, în cele din urmă, nemântuit. Mântuitorul l-a iubit pe acest tânăr. Și dacă este dureros să pierzi ceea ce iubești, oare ce se întâmpla în inima lui Iisus când privea la acest om îndepărtându-se de El?

Aceasta a fost clipa „astrală” a vieții acestui tânăr, clipă pe care a pierdut-o iremediabil. Viața sa – atât cât a mai fost ea -, a rămas la fel de paralelă cu a Mântuitorului, cum fusese și până atunci. Ar fi putut să se unească pentru veșnicie cu El. Nu se va mai uni niciodată… Nici măcar la plus infinit…

Doamne, ferește-ne de a repeta experiența acestui om!

Lori Balogh