William Miller – Un apostol al revenirii lui Christos

William Miller – Un apostol al revenirii lui Christos

„Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu! Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!

Evrei 13:7

Aparențe care înșală

Nu îl cunoștea pe William Miller, dar auzise de lucrarea de redeșteptare pe care o produseseră predicile sale în bisericile în care fusese invitat. Prin urmare, pastorul Timothy Cole din Lowell, Massachusetts, l-a invitat în biserica pe care o păstorea, în speranța unei experiențe a redeșteptării. În ziua în care s-a dus la gară ca să-l întâmpine pe oaspetele său, pastorul Cole se aștepta să întâlnească un bărbat elegant și prezentabil. Însă așteptările sale nu s-au adeverit.

Când l-a văzut pe William Miller coborând din tren, a avut în fața sa imaginea unui bătrân cu mâinile tremurânde, îmbrăcat modest, purtând o pelerină din păr de cămilă și o pălărie albă. Pastorului Cole nu i-a venit să creadă că acest bătrân tremurând era cel despre care auzise că produsese o redeșteptare religioasă nemaiauzită. Totuși, s-a apropiat de el, întrebându-l: „Vă numiți Miller?” Bătrânul a confirmat, dând din cap. Vizibil dezgustat, pastorul Cole i-a spus rece: „Atunci, urmați-mă!”

Cei doi s-au îndreptat apoi spre casa pastorului Cole, păstrând tăcerea pe tot parcursul drumului. Nicio întrebare despre călătorie, niciun cuvânt de mulțumire pentru că William Miller a răspuns invitației. Pastorul Cole regreta că îl invitase pe acest bătrân modest și tremurând și se simțea rușinat că era nevoit să-l prezinte bisericii sale.

La cină, bătrânul Miller se simțea jenat că trebuia să se chinuie să mănânce cu mâinile sale tremurânde, făcând eforturi mari să nu verse supa. Atmosfera era cu totul tensionată. În timp ce pastorul Cole se simțea rușinat că invitase un om atât de lipsit de eleganță, Miller își dădea seama că nu era deloc bine-venit.

După cină, cei doi s-au îndreptat spre biserică, pastorul mergând înainte, iar Miller câțiva pași în urma lui. Ajunși la biserică, pastorul Cole i-a arătat lui Miller amvonul și, fără să-l prezinte bisericii, l-a lăsat singur într-o comunitate cu totul străină.

Era o situație cât se poate de jenantă pentru bătrânul Miller care, urcându-se singur la amvon, a anunțat un imn, a rostit tot el o rugăciune, după care a mai anunțat un imn și a citit textul său preferat: „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Christos” (Tit 2:13).

Apoi a urmat predica propriu-zisă, timp în care bătrânul Miller a uitat complet de nepolitețea pastorului care-l invitase. William Miller a prezentat subiectul legat de apropiata revenire a Mântuitorului cu o voce plină de autoritate, argumentând fiecare idee prezentată cu texte biblice. După 15 minute de ascultare, pastorul Cole s-a urcat și el la amvon, ocupând un loc în spatele lui Miller. Se înșelase profund cu privire la acest bătrân tremurând și acum regreta.

Nu știm dacă pastorul Cole și-a cerut iertare pentru răceala și nepolitețea de care dăduse dovadă până în acel moment, însă ceea ce se știe este faptul că William Miller a continuat să predice în acea biserică încă 15 zile consecutiv, provocând o redeșteptare religioasă neașteptată.

După plecarea lui Miller, pastorul Cole i-a scris acestuia că aproape 60 de persoane se alăturaseră bisericii în urma acelei serii de prelegeri cu privire la revenirea lui Christos. Așadar, aparențele ne pot înșela, ducându-ne într-o direcție cu totul greșită. Nu aparența, ci esența contează!

Un fermier autodidact

Cum a fost posibil ca într-un răstimp de 12 ani, până în primăvara anului 1844, modestul, dar iubitorul fermier William Miller, să țină în jur de 4 500 de predici înaintea unei audiențe de cel puțin 500 000 de oameni? Cum a reușit acest om modest și fără o educație elevată (din perspectiva lumii) să producă o asemenea redeșteptare religioasă fără precedent? Unele răspunsuri posibile la aceste întrebări le putem afla din biografia sa, plină de suișuri și coborâșuri, plină de lumini, dar și de umbre, din care putem întrezări Providența divină la lucru.

William Miller s-a născut în 15 februarie 1782 în localitatea Pittsfield, Massachusetts, într-o familie numeroasă. Era întâiul născut între cei 16 copii ai familiei Miller, fapt care l-a responsabilizat încă din anii copilăriei. William a fost nevoit să-și ajute tatăl, muncind din greu la ferma lor. Însă, deși munca la fermă îi lua aproape tot timpul, tânărul William era însetat de cunoaștere.

În casă nu existau decât trei cărți: o Biblie, o carte de imnuri religioase și o carte de rugăciuni, cărți pe care tânărul William le-a citit de mai multe ori cu nesaț. Însă setea de cunoaștere nu îi dădea pace tânărului William. De unde să procure și alte cărți? I-a venit în minte un gând: să meargă pe la vecini din ușă în ușă și să le împrumute. Dar când să le citească, dacă întreaga zi o petrecea la ferma tatălui său?

Tânărul William a găsit o soluție și la această provocare: le va citi după ce întreaga familie va merge la culcare. Și pentru că lumânările erau prea scumpe, sursa de lumină o procura aducând în timpul zilei noduri de pin din pădurile din împrejurimi, pe care le ardea în șemineu. Familia însă nu știa de toate aceste lucruri.

Într-o noapte, tânărul William a fost prins de tatăl său citind. A urmat o mustrare aspră și un ordin sever de a se duce la culcare. Tatăl avea nevoie de forța și energia lui William la munca de la fermă, nicidecum de cunoștințele lui. Deși în acea noapte s-a supus poruncii tatălui său, tânărul William nu și-a abandonat obiceiul de a citi până târziu în noapte la lumina nodurilor de pin arse în șemineu.

Într-o altă noapte, pe când William citea liniștit la lumina șemineului, tatăl său s-a trezit speriat că luase foc casa. Când l-a văzut pe William citind, a luat un bici și l-a amenințat că, dacă nu merge la culcare, îl va biciui.

În astfel de condiții s-a autoeducat tânărul William Miller. Cu timpul, tânărului William i s-a dus vestea în sânul comunității de „scrib general” al comunității locale. Cei mai mulți dintre locuitori nefiind educați, atunci când aveau nevoie de cineva care să le scrie un document, apelau la la el. În mod deosebit, apelau la el tinerii care doreau să scrie un mesaj care să impresioneze fetele pe care le curtau.

În 1803, tânărul William și-a găsit „jumătatea” în persoana domnișoarei Lucky Smith, cu care s-a căsătorit. S-a mutat apoi în localitatea ei natală, Poultney, unde, spre bucuria tânărului mire, exista o bibliotecă publică gratuită. În sfârșit, William Miller avea acum ocazia să citească pe săturate, fiind îndemnat la aceasta chiar de tânăra lui soție.

Curând însă, William Miller a descoperit scrierile lui Voltaire, David Hume și Thomas Paine, care l-au depărtat de Biserica Baptistă și de credința creștină. William Miller a început să frecventeze societatea deiștilor din Poultney, ajungând la concluzia că „Biblia este doar urzirea unor intriganți” (1). Timp de 12 ani, William Miller a frecventat cercurile deiste și a stat departe de Biblie și învățăturile creștine.

În acea perioadă în care s-a depărtat de biserică, de Biblie și de Dumnezeul creștinilor, Miller a rămas totuși un om cu principii morale înalte, un om integru, fiind privit cu încredere de către vecinii și cunoscuții săi. Ridicându-și propria sa fermă, în timp ce deținea mai multe funcții publice printre care și cea de judecător de pace, William Miller a devenit în scurt timp un om înstărit, deținând propria sa casă și o mulțime de terenuri.

În aceeași perioadă, Miller a îmbrățișat francmasoneria, devenind un membru activ al ei. „Aici (Poultney, Vermont n.n.), domnul Miller a devenit membru al frăției masonice unde și-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară și în această regiune” (2).

Războiul din 1812 l-a găsit pe William Miller în funcția de căpitan. Însă dramele trăite pe câmpul de luptă i-au schimbat complet viziunea asupra vieții. Atunci când un obuz a explodat la un metru distanță de el, fără să-i provoace nici măcar o zgârietură, în timp ce camarazii lui au fost răniți, Miller a realizat că există un Dumnezeu care l-a protejat de orice rău.

De la deism la creștinism

Anii petrecuți în război i-au zdruncinat lui William Miller convingerile deiste, însă tot nu credea într-un Dumnezeu care este interesat de ființele create de El. După încheierea războiului, în 1815, Miller s-a retras din armată. Reconvertirea lui la credința creștină s-a datorat în mare parte mamei sale care, asemenea unei creștine devotate, mergea la biserică săptămânal. Ca să-i facă pe plac, William Miller își însoțea mama la serviciile divine, însă nu pentru că ar fi fost convertit, ci doar pentru a avea o bună reputație în societate.

În una dintre duminici, în anul 1816, lui Miller i s-a dat să citească o predică cu titlul „Importanța îndatoririlor părintești”. Citind-o, a izbucnit în lacrimi. Nu a fost capabil să se stăpânească și să continue. Acela a fost momentul de început al reconvertirii sale, despre care avea să scrie mai târziu: „Dintr-o dată, caracterul unui Salvator s-a imprimat puternic în mintea mea. Mi se părea că ar putea să existe o Ființă atât de bună și de milostivă, încât ca Ea Însăși să ispășească pentru toate nelegiuirile noastre și, astfel, să ne salveze de suferințele cauzate de plata păcatului. Am simțit îndată cât de minunată trebuie să fie o astfel de Ființă și mi-am imaginat că m-aș putea abandona în brațele Sale și m-aș putea încrede în mila Sa” (3).

Din acel moment, după cum avea să recunoască mai târziu, „Scriptura a devenit încântarea mea, iar în Iisus am descoperit un prieten” (4). Timp de doi ani, între 1816 și 1818, William Miller s-a dedicat total studiului intens al Scripturii, folosindu-se doar de o concordanță biblică. A renunțat la orice lucrare care explică Biblia și s-a dedicat doar Scripturii. A pornit de la Geneza și nu a continuat studiul Bibliei până ce nu a înțeles fiecare verset citit. În acea perioadă, William Miller a descoperit profeția celor 2 300 de seri și dimineți din Daniel 8:14: „Până vor trece 2 300 de seri și dimineți, apoi Sfântul Locaș va fi curățit”.

Ținând seama de credința populară conform căreia Sfântul Locaș ar fi pământul, Miller a ajuns la concluzia că, potrivit calculelor sale, Iisus avea să revină peste aproximativ 25 de ani, curățind pământul prin foc. Însă descoperirea aceasta nu a transmis-o mai departe până ce Miller nu a studiat din nou profeția și până ce nu a verificat toate calculele legate de ea. În 1818, Miller ajunsese la ferma convingere că profeția celor 2 300 de seri și dimineți avea să se încheie în jurul anului 1843.

Miller simțea un profund îndemn lăuntric de a spune și altora această descoperire uimitoare, însă timp de 13 ani a refuzat să facă lucrul acesta public. Vorbea despre acest subiect doar în discuții particulare. Totuși, în conștiința sa auzea permanent îndemnul: „Du-te și spune lumii de pericolul în care se află! „

Disperat și neștiind cum să mai lupte cu acest îndemn interior, în cele din urmă William Miller i-a promis lui Dumnezeu că dacă va veni cineva să-l invite să predice într-o biserică, el avea să dea curs chemării divine. Era ferm convins că nimeni nu va invita un biet fermier în vârstă de 50 de ani să predice în biserică despre a doua venire a lui Iisus. Însă nu au trecut nici măcar 30 de minute și un nepot al sau a bătut la ușă, invitându-l pe Miller să predice în biserica baptistă din Dresden duminica următoare.

Miller nu mai avea de ales. Îi promisese solemn lui Dumnezeu și, fiind un om de cuvânt, trebuia să se țină de promisiune. Așa se face că în prima duminică din luna august a anului 1831, William Miller a ținut prima sa predică având ca subiect profeția celor 2 300 de seri și dimineți și revenirea în glorie a lui Iisus.

O mare redeșteptare

Focul fusese aprins și o lucrare de redeșteptare avea să cuprindă în anii următori toate bisericile din America, indiferent de confesiune. În 1833, Miller a primit aprobarea de a predica din partea propriei biserici – Biserica Baptistă. Mulți slujitori ai bisericii l-au sprijinit pe Miller să ducă vestea cea bună a revenirii lui Iisus la cât mai multe suflete. Au urmat ani de lucrare intensă și multe călătorii făcute pe propria sa cheltuială. Departe de a fi o afacere care să-i aducă lui Miller un profit personal, lucrarea de predicare i-a scăzut averea în mod considerabil.

În același an, la doi ani după ce Miller a început să prezinte public dovezile cu privire la apropiata revenire a lui Iisus, a apărut și ultimul semn dintre cele prezise de Mântuitorul în legătură cu revenirea Sa: „Stelele vor cădea din cer” (Matei 24:29). „Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic” (Apocalipsa 6:13).

Marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833 a reprezentat o împlinire impresionantă și izbitoare a acestui semn biblic, dând o și mai mare forță predicării în cadrul mișcării millerite. A fost cea mai magnifică ploaie de meteoriți care a fost raportată vreodată, „întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mișcare plină de flăcări… Manifestarea, așa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord… De la ora 2 noaptea până în zorii zilei următoare, cerul fiind foarte clar și fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare și orbitoare s-a menținut pe tot cerul” (5).

Ziarele vremii au consemnat acest eveniment ca fiind unul de excepție: „Nicio limbă, desigur, nu poate descrie splendoarea acelei manifestări mărețe… și nimeni dintre aceia care n-au văzut-o nu-și poate forma o idee despre slava ei. Părea că toate stelele cerului s-au adunat într-un singur punct aproape de zenit, de unde izbucneau simultan, cu iuțeala fulgerului, spre toate părțile orizontului. Și totuși nu se consumau; mii veneau în urma altor mii, ca și când ar fi fost create pentru ziua aceea” (6).

„Un tablou mai real al unui smochin care își scutură smochinele când este bătut de un vânt puternic nu s-a putut vedea până atunci” (7).

Căderea de stele din 1833 a dat un suflu puternic mișcării millerite, făcându-i pe mulți oameni să ia seama la soliile de avertizare pe care le rosteau predicatorii milleriți. În 1839, lui Miller i s-a alăturat Joshua V. Himes, care urma să devină cel mai apropiat colaborator al său. Himes l-a ajutat pe Miller să ducă mesajul advent în marile orașe americane și a pus bazele revistei millerite „Signs of the Times” (Semnele Timpului).

La vârsta de 62 de ani, predicatorul William Miller era un om de statură medie, puțin supraponderal, cu ochi albaștri care oglindeau căldura și bunătatea inimii sale. Vocea era plină și clară, era îmbrăcat simplu, însă suferea de un tremur evident al capului și al mâinilor.

Până la începutul anului 1844, William Miller ținuse aproximativ 4 500 de predici înaintea unei audiențe de circa 500 000 de oameni. Centrul de greutate al predicilor sale nu se afla în data exactă a revenirii Mântuitorului, ci în dorul reîntâlnirii cu El, cel mai bun prieten al său. Gândul că Iisus avea să revină curând era cel mai prețios gând care răzbătea din fiecare predică.

Marea Dezamăgire

Miller, Himes, Joshua Litch și toți predicatorii milleriți au muncit din greu pentru a duce lumii solia apropiatei reveniri a lui Iisus. Este greu de imaginat cât de mare era bucuria acestor creștini la gândul că în curând aveau să se întâlnească cu Domnul lor față către față. „Nu este nevoie să vorbesc”, spunea Miller, „despre bucuria care mi-a umplut inima în așteptarea fericită, nici despre dorința arzătoare a sufletului meu de a lua parte la bucuriile mântuiților. Acum Biblia era pentru mine o carte nouă. Era într-adevăr o sărbătoare a rațiunii; tot ceea ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învățăturile ei se risipise din minte în fața luminii clare care răsărea acum din paginile ei sfinte; și cât de strălucitor și măreț se arăta adevărul!” (8).

Însă primăvara anului 1844, apoi data ultimă fixată pentru revenirea lui Iisus – 22 octombrie 1844 – au trecut și nimic nu s-a întâmplat cu privire la așteptările credincioșilor milleriți. Dezamăgirea care i-a cuprins pe așteptătorii revenirii lui Iisus a fost pe măsura credinței lor și a dorinței de a-L vedea pe Mântuitorul față către față. Iar unul dintre cei dezamăgiți a fost însuși William Miller.

De fapt, Miller evitase întotdeauna să fixeze o dată anume pentru momentul revenirii lui Iisus. Data de 22 octombrie 1844 o acceptase doar cu două săptămâni mai înainte. În toate predicile sale Miller pusese accent pe nevoia ca oamenii să fie pregătiți să-l întâlnească pe Iisus oricând ar fi acel moment.

Chiar după marea dezamăgire din 22 octombrie 1844, la două săptămâni după trecerea timpului prezis, Miller îi scria lui Joshua Himes, colaboratorul său cel mai de nădejde: „Mi-am fixat în minte o altă dată și intenționez să rămân la ea până ce Dumnezeu îmi va da mai multă lumină, iar aceasta este „astăzi”, „astăzi” și „astăzi”, până va veni El” (9).

În 1848, Miller a construit o capelă mică la ferma sa, în care cei care au rămas fideli mesajului apropiatei reveniri a lui Iisus se adunau pentru închinare. Ei fuseseră excluși din bisericile lor, iar aici găseau o nouă comunitate a credinței.

După dezamăgirea din 1844, William Miller nu a mai fost niciodată sănătos. A început să-și piardă vederea, astfel încât nu mai putea nici să scrie, nici să citească. Totuși nu s-a plâns niciodată de acest lucru. Prietenia lui cu Iisus l-a ajutat să-și ducă crucea până la capăt cu credință și demnitate. „Ar fi, într-adevăr, un moment trist și melancolic pentru mine”, îi scria el bunului său prieten și colaborator Joshua Himes, „dacă nu aș avea fericita nădejde de a-L vedea curând pe Iisus… Deși vederea mea naturală este întunecată, totuși vederea din mintea mea este luminată de perspectiva strălucitoare și glorioasă a viitorului” (10).

Starea de sănătate a lui William Miller se agrava din zi în zi. În ultimele zile de viață, fiind vizitat de bunul său colaborator Joshua Himes, cei doi au discutat mult despre lucrarea făcută împreună și despre nădejdea revenirii lui Christos. În ultima zi a vieții, William Miller nu a mai putut vorbi mult. Doar câteva cuvinte s-au mai putut desprinde de pe buzele sale: „Bun de mântuit!” „O, tânjesc să mă aflu acolo” și „Victorie! Victorie!”

Ne putem imagina scenele care se perindau în mintea sa în ultimele clipe de viață și cât de aproape de el era Mântuitorul, Prietenul său cel mai bun. Apoi, în 20 decembrie 1849, William Miller s-a stins din viață, asemenea unui erou căzut la datorie. Pe piatra sa funerară este gravat textul din Daniel 12:13: ” Iar tu, du-te până va veni sfârșitul! Tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor.”

Referitor la răsplata care-l așteaptă pe acest devotat slujitor al Domnului, lui E. G. White i s-a descoperit că „îngerii veghează prețioasa țărână a acestui serv al Domnului, iar el se va ridica la sunetul ultimei trâmbițe” (11).

Binecuvântările dezamăgirii

Redeșteptarea produsă de William Miller și colaboratorii săi la jumătatea secolului al XIX-lea a avut ca punct culminant așteptarea revenirii lui Iisus pe 22 octombrie 1844. Așteptările însă nu s-au împlinit și, în măsura în care ele au fost intense și sincere, în aceeași măsură a fost și dezamăgirea care le-a urmat.

Experiența credincioșilor milleriți este izbitor de asemănătoare cu cea trăită de ucenicii Domnului Christos. Nici aceștia nu au fost scutiți de greșeli, deși au fost în preajma Mântuitorului timp de trei ani și jumătate. Ei au greșit cu privire la înțelegerea modului în care avea să fie întemeiată Împărăția lui Dumnezeu de Mesia la sfârșitul celor 70 de săptămâni profetice din Daniel 9:24‑27.

Iar atunci când L-au văzut pe Cel în care își puseseră toate speranțele atârnând pe cruce, dezamăgirea lor a fost cruntă. A fost însă acesta un final fatal? Nicidecum! Din marea dezamăgire a ucenicilor din jurul crucii de pe Calvar s-a născut creștinismul. Crucea doar a polarizat lumea de atunci și din totdeauna, separându-i pe cei sinceri și credincioși de cei lumești și ipocriți.

În mod asemănător, marea dezamăgire din 1844, pornind de la o greșeală elementară de interpretare a unei expresii profetice, nu s-a încheiat fără un rod binecuvântat. Din această mare dezamăgire s-a născut mișcarea adventă care, în câteva decenii, urma să cuprindă lumea întreagă.

22 octombrie 1844 – dată la care Domnul Christos nu a revenit pe pământ, ci a intrat în a doua fază a lucrării Sale de mijlocire pentru neamul omenesc (lucrarea de Mare Preot în Sanctuarul ceresc) – este de fapt actul de naștere al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Biserica aceasta s-a născut prin voia lui Dumnezeu nu pentru a înmulți numărul confesiunilor creștine deja existente, ci pentru o misiune specială într-o lume care se apropie de finalul ei.

Născută dintr-o mare dezamăgire (ca și creștinismul de altfel), această biserică se pregătește pe sine și încearcă să pregătească lumea în care se află pentru apropiată revenire a Mântuitorului lumii. La această biserică face referire cartea Apocalipsei atunci când ne prezintă imaginea femeii urmărite de balaur: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus” (Apocalipsa 12:17).

La aceeași biserică face referire Apocalipsa în contextul vestirii ultimelor trei mari solii îngerești din cap. 14:6‑11, afirmând despre ea: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (Apocalipsa 14:12).

Nașterea creștinismului și a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din cele două mari dezamăgiri oglindește un mare adevăr legat de atotputernicia Dumnezeului nostru, care poate scoate ceva de valoare din nimic, care poate transforma blestemul în binecuvântare.

„Dar Dumnezeul nostru a prefăcut blestemul în binecuvântare” (Neemia 13:2).

„Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând. ” Amin! Vino, Doamne, Iisuse!”

(Apocalipsa 22, 20)

Lori Balogh

Referințe:

(1) Norma Collins, „Experiențe uimitoare ale pionierilor adventiști”, ed. Viață și Sănătate, vol. 1, București, 2012, p. 16

(2) Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miller”, 1853, p. 79

(3) Norma Collins, „Experiențe uimitoare ale pionierilor adventiști”, ed. Viață și Sănătate, vol. 1, București, 2012, pag. 21

(4) Idem, p. 21

(5) R. M. Devens, „American Progress”; or „The Great Events of the Greatest Century”, cap. 28, p. 1‑5

(6) F. Reed, „The Christian Advocate and Journal”, decembrie 13:1833

(7) „The Old Countryman în Portland Evening Advertiser”, noiembrie 26, 1833

(8) Bliss, p. 76.77

(9) Norma Collins, „Experiențe uimitoare ale pionierilor adventiști”, ed. Viață și Sănătate, vol. 1, București, 2012, p.30

(10) Idem, p. 31

(11) Idem, p. 32