Privire generală asupra cărții Iosua
Conform textului din Luca 24:44, pe vremea Domnului Christos Vechiul Testament era împărțit în trei secțiuni: „Legea lui Moise”, „Profeții” și „Psalmii”. Cartea lui Iosua este prima carte a celei de-a doua secțiuni a Vechiului Testament: „Profeții”. În mentalitatea iudaică, profeții erau de două feluri: profeții timpurii (Iosua, judecătorii, Samuel și profeții din vremea celor două regate) și profeții târzii (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel etc.).
Deși în privința conținutului cartea Iosua este legată mai mult de Pentateuh, ea este inclusă în bibliile ebraice în secțiunea „Profeții”, având în vedere că Iosua este considerat un profet timpuriu. Iosua a fost urmașul lui Moise și cel sub conducerea căruia poporul Israel a cucerit țara Canaanului. Titlul cărții este dat de numele acestui urmaș al lui Moise: Iosua, fiul lui Nun, din seminția lui Efraim.
Inițial, numele lui Iosua era Hosea (vezi Numeri 13:8), pe care Moise l-a schimbat în Yehoshua, prin așezarea prefixului formei prescurtate a Numelui Yahweh înaintea numelui de mai înainte (vezi Numeri 13:16). Dacă numele inițial, Hosea, înseamnă „salvator” sau „salvare” („mântuire”), numele Yehoshua înseamnă acum „salvarea lui (sau prin) Yahweh” sau „Yahweh este mântuirea.” În Noul Testament Iosua este numit Jesous (Iisus), purtând chiar Numele lui Mesia. „Iosua” și „Iisus” reprezintă unul și același nume, atât în ebraică, cât și în greacă.
În ceea ce privește paternitatea cărții, cercetătorii Bibliei au păreri împărțite. Unii critici susțin că această carte a fost scrisă mult mai târziu decât vremea lui Iosua, având ca sursă mai multe documente. Aceiași cercetători își argumentează poziția afirmând ca unele denumiri geografice din carte aparțin unei perioade mai târzii, iar narațiunea este scrisă la persoana a treia.
Totuși, aceste argumente nu sunt suficiente pentru a susține ideea că nu Iosua, ci altcineva este autorul cărții. Cu privire la relatarea evenimentelor la persoana a treia, este demn de observat că și Moise a procedat la fel. Cu toate acestea, nimeni nu contestă faptul că el a scris Pentateuhul.
În calitate de asistent al lui Moise, Iosua ar fi putut împrumuta gestul lui Moise de a scrie despre propria persoană la persoana a treia. Cât privește denumirile geografice din cartea Iosua, care par mai noi decât perioada în care s-au desfășurat evenimentele descrise, este foarte posibil ca mai târziu, probabil în vremea regilor celor două regate, să se fi făcut unele modificări minore în carte, înlocuindu-se numele vechi ale unor localități, deci mai puțin familiare, cu alte denumiri noi, contemporane.
Până în timpurile moderne, atât iudeii, cât și creștinii l-au recunoscut pe Iosua drept autor al cărții care-i poartă numele. Talmudul iudaic susține, de asemenea, că Iosua este autorul cărții și că Eleazar, fiul preotului Aaron, a adăugat finalul cărții (cap. 24:29‑32), iar Fineas ar fi adăugat versetul 33.
Cartea Iosua a fost scrisă cel mai probabil în primii ani ai secolului al XIV-lea î.Ch., ținând cont de data Exodului: anul 1445 î.Ch. Săpăturile arheologice arată că teritoriul Canaanului era pregătit pentru cucerirea lui de către evrei. Egiptenii, care stăpâniseră mult timp Canaanul, scăzuseră în putere și influență, ceea ce făcea ca invazia israeliților să nu se lovească nici de puterea Egiptului, nici de cea a altor popoare din jur care ar fi sărit în ajutorul popoarelor canaanite.
Pe de altă parte, Canaanul era împărțit în numeroase regate mărunte, printre care statul autonom Gabaon cu cetățile lui independente: Chefira și Chiriat-Iearim. Acest fapt a înlesnit cucerirea Canaanului de către evrei.
Din punct de vedere material, Canaanul era bogat. Popoarele canaanite aveau cai și care de luptă (vezi Iosua 11:4; 17:18), cultivau pământul și cunoșteau scrisul, după cum o dovedește numele original al Debirului: Chiriat-sefer, „Cetatea cărților” (Iosua 15:15). Însă din punct de vedere moral și religios, canaaniții erau popoare deosebit de decăzute, practicând ritualuri imorale în cadrul închinării la idoli și aducând jertfe umane (vezi Deuteronomul 12:29‑31; 18:9‑12).
Se pare că poporul Israel a trecut Iordanul spre Canaan în primăvara anului 1405 î.Ch., în ziua a zecea a lunii întâi, Abib (vezi Iosua 4:19). După traversarea Iordanului, cucerirea Canaanului a durat, se pare, șase sau șapte ani. Iosif Flavius afirmă că durata cuceririi țării a fost de doar cinci ani. Același istoric evreu împarte viața lui Iosua în trei părți: 45 de ani înainte de exod, 40 de ani petrecuți alături de Moise și 25 de ani în calitate de unic conducător al poporului Israel, după care a murit la vârstă de 110 ani.
Cartea Iosua este o continuare firească a Pentateuhului, după cum cartea Faptele apostolilor este continuarea firească a Evangheliilor. Tema principală a cărții este legată de grija și credincioșia lui Dumnezeu în împlinirea promisiunilor făcute lui Avraam, Isaac și Iacov, oferindu-le urmașilor acestor patriarhi credincioși o țară în care „curge lapte și miere”, o țară îmbelșugată și aflată sub directa supraveghere a lui Dumnezeu.
Cartea Iosua ne oferă exemple de victorii obținute atunci când oamenii au ascultat de voia lui Dumnezeu, dar și exemple de înfrângeri atunci când ei au acționat independent și fără aprobare divină (vezi cucerirea cetăților Ai și Gabaon). Neascultarea de voia lui Dumnezeu duce la tragedii și pierderi materiale și de vieți omenești, în timp ce ascultarea de Dumnezeu duce întotdeauna la biruința și binecuvântare în toate domeniile vieții.
Lori Balogh
