Privire generală asupra cărții Judecătorii
Cartea Judecătorii este o istorie dramatică a poporului Israel din perioada imediat următoare morții lui Iosua. După moartea marelui om de stat, sub conducerea căruia Canaanul a fost cucerit în cea mai mare parte și primit ca moștenire de poporul ales al lui Dumnezeu, Israel a fost guvernat de o serie de personalități numite „judecători.”
Termenul „judecători” provine de la o directivă dată de Dumnezeu prin Moise cu privire la guvernarea israeliților după așezarea lor în Canaan: „Să pui judecători și dregători în toate cetățile pe care ți le dă Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 16:18). Acești oameni, în număr de 12, în unele cazuri chemați în misiunea lor direct de Dumnezeu (vezi Judecătorii 3:15; 6:12; 13:7), au exercitat cea mai înaltă autoritate civilă în țara lui Israel, intrând în funcție mai degrabă în calitate de eliberatori ai poporului decât ca niște conducători civili.
Judecătorii au fost niște eroi naționali, care au condus poporul la eliberarea de sub jugul robiei la care era supus periodic de către popoarele păgâne din jur. De aceea, probabil că titlul de „generali” sau „eliberatori” ai poporului ar fi fost mai potrivit pentru ei decât cel de „judecători.” După ce un judecător elibera poporul de sub jugul unei stăpâniri străine, el continua să-l conducă pentru tot restul vieții. Însă Israel nu a fost singurul popor în care conducătorii lor civili purtau acest titlu. În Cartagina, de exemplu, conducătorii politici erau numiți tot „judecători”.
Cu privire la autorul cărții, nu se știe nimic. Vechea tradiție iudaică afirmă în Talmudul Babilonian că Samuel ar fi scris această carte, însă aceasta este doar o presupunere. Există unele argumente împotriva acestei ipoteze, unul dintre acestea fiind o afirmație pe care autorul cărții o repetă de mai multe ori:
„În vremea aceea nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea” (cap. 17:6; 21:25).
„Pe vremea când nu era împărat în Israel…” (cap. 19:1).
„În vremea aceea nu era împărat în Israel…” (cap. 18:1).
Aceste afirmații sugerează că autorul era un adept al regalității, lucru care nu este valabil în dreptul profetului Samuel. Mai mult decât atât, aceste afirmații dovedesc faptul că această carte a fost scrisă mai târziu, după instituirea monarhiei în timpul regelui Saul.
O altă afirmație pe care o găsim în primul capitol al cărții Judecătorii (cap. 1:21) ne arată că iebusiții încă nu fuseseră izgoniți din Ierusalim și că ei locuiau acolo împreună cu fiii lui Beniamin „până în ziua de azi”. Or istoria biblică ne arată că iebusiții au fost izgoniți din Ierusalim de către regele David, după încheierea celor șapte ani de domnie la Hebron (vezi 2 Samuel 5:6‑9; 1 Cronici 11:4‑9).
Toate aceste dovezi interne ale cărții ne sugerează ideea că ea a fost scrisă mai târziu decât perioada propriu-zisă în care au guvernat judecătorii, foarte probabil pe timpul lui David, în perioada celor șapte ani de domnie la Hebron, înainte de cucerirea Ierusalimului.
Perioada istorică pe care o acoperă cartea Judecătorii nu se cunoaște cu precizie, însă ea ar putea fi între anii 1400 și 1050 î.Ch. Nesiguranța datării precise este cauzată de faptul că încă nu poate fi datat cu exactitate Exodul. Popoarele canaanite stăpâniseră țara cu secole mai înainte de invazia evreilor. Tăblițele de la Amarna și descoperirile arheologice dovedesc faptul că aceste popoare ajunseseră la un înalt grad de dezvoltare. Popoarele Canaanului erau organizate de conducători supuși Egiptului, aveau cetăți întărite în munți și numeroase care de război, care le făceau de temut la câmpie.
Însă din punct de vedere moral, prin practicile lor idolatre, canaaniții erau decăzuți, cu mult inferiori evreilor. Decadența morală se poate observa din practicarea prostituției sacre și chiar a jertfelor umane în cinstea zeităților canaanite.
După câțiva ani de război cu aceste popoare, israeliții i-au anihilat pe cei mai mulți canaaniți, însă nu pe toți. Canaaniții care au supraviețuit invaziei israelite le-au creat evreilor mari probleme. Lanțurile de forturi canaanite au făcut ca între semințiile israelite să existe o comunicare deficitară, iar națiunea iudaică să nu reușească să ajungă un popor unit și puternic.
În nordul Palestinei, semințiile lui Isahar, Zabulon, Așer și Neftali erau despărțite de semințiile din Canaanul central printr-o barieră de fortificații de la mare prin Dor, Haroșet, Meghido, Taanah și Ibleam spre râul Iordan. Bogata vale Izreel, care cobora spre Iordan, era încă în mâinile canaaniților. Aceste două lanțuri de fortărețe întretăiau Canaanul, împiedicând comunicarea între triburile israelite.
Chiar în perioadele de mare pericol, era greu pentru judecători să reunească toate semințiile într-o singură federație. Mai mult decât atât, religia canaaniților, având în centrul ei o mulțime de ritualuri care asigurau fertilitatea solului, a fost o permanentă ispită pentru israeliți care, dintr-un popor nomad a devenit un popor stabil, care începea să practice o agricultură organizată.
Cartea Judecătorii descrie viața sinusoidală a unui popor care a avut perioade de vârf spiritual, după care urmau perioade de abis spiritual. În perioada cuprinsă între moartea lui Iosua și chemarea lui Samuel în slujba de profet, poporul Israel a avut o istorie tulbure, cu multe suișuri și coborâșuri, cu perioade de apostazie urmate de pocăință și reformă, pentru ca apoi să cadă din nou în apostazie, ciclul repetându-se la nesfârșit.
Perioada judecătorilor a fost cea în care s-a făcut trecerea de la un popor pastoral și migrator la o națiune agricolă stabilă. Cartea Judecătorii este plină de zăngănit de arme și strigăte de război, dar și de strigătele disperate ale unui popor adus în robie periodic de către popoarele păgâne vecine. Este o carte care ne vorbește mai ales despre un Dumnezeu îndurător și iertător, care sare în ajutorul poporului Sau ori de câte ori acesta se pocăiește și dorește să înceapă o viață nouă.
În perioada judecătorilor, poporul evreu a fost atacat periodic din mai multe direcții. Invadatorii mesopotamieni au venit în Palestina dinspre nord-est; moabiții, dinspre sud-est; madianiții și amoriții, dinspre est, iar filistenii dinspre sud-vest. Lanțurile de fortificații canaanite necucerite de către evrei, precum și apostazia și idolatria în care poporul evreu cădea periodic, au făcut ca națiunea iudaică să fie slabă și incapabilă să reziste atacurilor externe.
Singură putere a poporului era cea a pocăinței naționale, în urma căreia semințiile se uneau și, sub călăuzirea lui Dumnezeu și sub conducerea unui judecător, obțineau eliberarea și demnitatea națională.
Una dintre lecțiile cele mai importante pe care ni le oferă istoria din cartea Judecătorii este aceea că dreptatea și neprihănirea înalță un popor, în timp ce păcatul îl coboară și îl înjosește, făcând din acel popor o rușine. Degenerarea morală aduce în mod inevitabil ruina națională, iar păcatul național precede pedeapsa divină asupra națiunii.
Însă această pedeapsă nu este menită să aducă distrugere, ci disciplină. Prin aceste lecții de viață prețioase, cartea Judecătorii devine mai degrabă un manual de filozofie sfântă a istoriei decât un simplu manual de istorie. Cartea nu-și propune să redea doar câteva evenimente istorice, ci, dincolo de ele, să ne transmită câteva lecții prețioase, care ne vor ajuta să evităm greșelile făcute de poporul Israel în acea perioadă tulbure a existenței sale.
Lori Balogh
