Igiena vorbirii
„Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia.”
Coloseni 4,6
Comunicarea prin cuvinte este activitatea cea mai obișnuită a omului. Cu excepția cazurilor extreme (comă, depresie, izolare, boli ale corzilor vocale, etc.), orice om vorbește mai mult sau mai puțin în fiecare zi. Unele studii arată ca femeile vorbesc, de regulă, mai mult decât bărbații (20 000 de cuvinte zilnic în cazul femeilor și 7 000 de cuvinte în cazul bărbaților).
Alte studii, dimpotrivă, arată că nu există diferențe prea mari între bărbați și femei la acest capitol (femeile – 16 000 de cuvinte, iar bărbații – 15 000 de cuvinte zilnic). Sunt și studii care arată ca o femeie folosește minimum 6 000 de cuvinte zilnic, în timp ce bărbații folosesc minimum 2 000 de cuvinte zilnic. Însă acest aspect nu contează prea mult pentru ceea ce înseamnă igiena vorbirii – subiect de care ne ocupăm în această ocazie.
Vorbim acasă, vorbim la serviciu, vorbim în magazin, pe stradă, la biserică, în tren… Uneori vorbim și în somn. Însă nu contează atât de mult cât vorbim (deși există și aici o limită!), ci ceea ce este cu adevărat important este ce vorbim. Care este calitatea cuvintelor noastre pe care le folosim zilnic?
Aspectul acesta nu este luat în seamă de prea mulți dintre noi. Nu de puține ori, când cineva rostește un cuvânt nepotrivit și este atenționat de acest lucru, replica este aproape de fiecare dată aceeași: „Am spus doar o vorbă, nimic altceva. Nu am omorât pe nimeni. E doar o vorbă…”
Să fie chiar atât de inofensive „vorbele” noastre? Un lucru pe care trebuie să-l accentuăm încă de la început în legătură cu cuvintele pe care le rostim este următorul: Urechile noastre sunt primele care aud cuvintele pe care le rostim. Ele sunt mai aproape de gura noastră decât urechile altora.
Este posibil ca atunci când vorbim, alții fie să nu audă, fie să nu înțeleagă mesajul transmis, fie să perceapă greșit sensul cuvintelor noastre. Însă este cert că urechile noastre aud exact ceea ce rostesc buzele noastre și înțeleg exact mesajul transmis.
De aceea, scuza că „am spus doar o vorbă și nu am omorât pe nimeni prin asta” este falsă. Acea vorba se întoarce în primul rând asupra propriei tale ființe, asemenea unui bumerang, și te influențează fie spre bine, fie spre rău.
Ne place sau nu ne place, credem sau nu credem, cuvintele pe care le rostim ne schimbă pe noi înșine. Pe alții poate că nu îi afectează atât de mult, dar în cel ce rostește un cuvânt, acel cuvânt va produce cu siguranță o schimbare.
Este recunoscut faptul că cel care repetă o minciună, în final ajunge să o creadă. La început știe că minte, însă repetând minciuna, se produce o schimbare radicală: minciuna repetată ajunge să fie considerată a fi adevăr. Nu este aceasta o schimbare evidentă? Din nefericire, este o schimbare în rău, nu în bine.
Creierul nostru ia foarte în serios ceea ce rostesc buzele noastre. Iată un exemplu biblic: Cu doar câteva zile înainte de a fi proclamat ca împărat al Regatului lui Iuda, David a trăit una dintre cele mai adânci crize existențiale din viața sa (evenimentele sunt redate în 1 Samuel 30).
Fiind plecat cu cei 600 de bărbați înarmați care-l însoțeau pentru a inspecta granițele Israelului, la întoarcerea în cetatea de reședință (Țiglag) David zărește un fum gros ridicându-se din cetate. Apropiindu-se, constată cu consternare că în lipsa lor cetatea fusese jefuită de hoardele de amaleciți. Aceștia nu uciseseră pe nimeni din cetate, însă luaseră ca pradă tot ce găsiseră: soțiile și copiii soldaților, animalele și bunurile din gospodărie, după care au pus foc cetății.
Biblia relatează despre prima reacție a lui David și a însoțitorilor săi în urma celor întâmplate: „Atunci David și poporul care era cu el au ridicat glasul și au plâns până n-au mai putut plânge.” (1 Samuel 30, 4). Ce fel de oștire este aceea care plânge în fața pierderilor și, mai ales, ce fel de comandant este acela care plânge până la epuizare?
Iată că nu este nicio rușine ca un bărbat să plângă în anumite momente tensionate ale vieții. Ceea ce este important este ca el să nu rămână blocat în această stare și să nu cadă în depresie, ci să se ridice și să acționeze pentru rezolvarea crizei.
Ce a făcut David după ce izvorul lacrimilor a secat? Când lucrurile păreau să fie mai rele ca niciodată în viața sa, tovarășii de luptă s-au întors împotriva comandantului lor și, considerându-l vinovat pentru dezastrul prin care treceau cu toții, au intenționat să-l ucidă cu pietre.
Dar tocmai în aceste momente de un dramatism extrem, David a luat o atitudine care a salvat situația: „Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul Dumnezeul lui” (1 Samuel 30,6). Ce înseamnă că „David s-a îmbărbătat”? Putem înțelege că în acele clipe de o tensiune greu de înțeles pentru noi, David și-a vorbit în primul rând lui însuși, apoi a vorbit și tovarășilor săi de luptă și suferință, amintindu-și de promisiunile lui Dumnezeu.
„David, nu uita drumul pe care te-a călăuzit Dumnezeu până acum! Nu uita promisiunile din Cuvântul Său! Nu uita că ai un Dumnezeu atotputernic, care te iubește și care îți dorește binele suprem! Mergi înainte cu El, încrede-te în El și vei izbuti!”
Aceste cuvinte, odată ieșite din mintea și de pe buzele sale, au avut un efect dublu: David însuși s-a îmbărbătat, însă au fost încurajați și tovarășii săi de luptă, care cu doar puțin timp în urmă plănuiau să-și ucidă comandantul. Rezultatul? După câteva ore David și oamenii lui au recâștigat tot ce fusese pierdut. Mai mult decât atât, s-au întors cu o pradă uriașă pe care au împărțit-o cu generozitate.
Experiența trăită de David în acele momente ne demonstrează că atunci când gura rostește cuvinte de credință și speranță, mintea ia foarte în serios aceste cuvinte și acționează ca atare. Propriile noastre cuvinte ne influențează mintea mai mult decât orice altceva. Acesta este motivul pentru care profetul Ioel îndeamnă: „Cel slab să zică: „Sunt tare!” (Ioel 3,10).
Când treci printr-o criză existențială sau când vezi că se apropie o furtună de tine și familia ta, aplică îndemnul profetului Ioel: „Sunt tare! Nu mă dau bătut. Am încredere în Dumnezeul meu care mă iubește și cred în promisiunile Lui.” Când rostești cuvinte pline de credință și speranță, urechile tale vor fi primele care le vor auzi iar mintea ta va fi capabilă să ia decizii care să ducă la depășirea crizei.
Dumnezeu dorește ca tu să crezi, să speri, să aștepți cu răbdare și să-I mulțumești chiar înainte de a vedea dovezile intervenției Sale. Este aceasta doar autosugestie? Nicidecum! Este o puternică încredere într-un Dumnezeu care are soluții la toate problemele și crizele noastre existențiale.
Atunci când rostim cuvinte de speranță și credință, nu doar noi suntem schimbați de ceea ce rostim cu propriile noastre buze, ci și cei din jurul nostru. Un pastor din Coreea de Sud povestește o întâmplare despre o mamă care l-a vizitat pentru a-i cere consiliere. Mama respectivă avea o fiica prostituată, însă nicio încercare de a o readuce pe calea cea bună nu dăduse rezultate: bani, rugăminți, amenințări, lacrimi, dovezi de bunătate, sfaturi… Nimic nu a reușit să schimbe comportamentul fiicei sale. Mama era disperată. După ce a ascultat-o până la capăt, pastorul a întrebat-o:
– „Cum te rogi pentru fiica ta?”
– „Mă rog ca Dumnezeu să o schimbe” – a răspuns mama.
– „Aș vrea să faci o schimbare și să faci ceva diferit de azi înainte” – i-a spus pastorul. „Să îngenunchiem chiar aici, în acest birou, și vreau ca tu să-I mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dat o fiică atât de frumoasă. Mulțumește-I pentru toată bucuria pe care această fiică a adus-o în familia ta în timp ce creștea și ce binecuvântată a fost familia ta prin ea.”
Cei doi au îngenunchiat și, luptându-se în sinea ei pentru câteva clipe, mama a rostit o rugăciune plină de gânduri pozitive, de mulțumire și speranță. Când s-a ridicat de pe genunchi, mama a simțit că deja o parte din povara care îi apăsase sufletul fusese pusă în mâinile lui Dumnezeu.
– „Acum”, a spus pastorul, „amintește-ți să te rogi în fiecare zi pentru fiica ta exact așa cum te-ai rugat acum. Doar mulțumește-I lui Dumnezeu pentru frumoasa ta fiică și pentru că El lucrează în viața ei. El o iubește pe fiica ta mai mult decât o iubești tu. Iisus Și-a dat viața și pentru ea.”
Mama s-a reîntors acasă și, deși nu i-a fost ușor, a aplicat sfatul pastorului. A citit promisiunile Bibliei și s-a îmbărbătat. Adesea în cursul zilei se ruga, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru dulcea și frumoasă ei fiică – prințesa ei.
Într-o dimineață, la câteva săptămâni de la vizita mamei la pastor, fiica ei s-a trezit în pat alături de un bărbat pe care nu-l cunoștea. Nu și-a putut aminti nimic din ceea ce se întâmplase în seara precedentă și s-a îngrozit de situație și de degradarea morală în care ajunsese. Gândurile sale au început să fie pline de remușcări și dezgust. Simțea că singura ieșire din această situație degradantă era sinuciderea.
Însă, înainte de a-și pune planul în aplicare, tânăra s-a hotărât să-și viziteze familia pentru ultima dată, pentru a-și lua rămas bun. Îndreptându-se spre casa părintească, a fost văzută de mama ei care a alergat în întâmpinarea ei. Îmbrățișând-o cu dragoste, aceasta i-a spus fiicei sale: „Iat-o pe frumoasa mea fiică, cea care ne-a adus atâta bucurie! Sunt nespus de fericită să te revăd.”
Fiicei nu-i venea să creadă ce auzea. Se aștepta să audă aceleași mustrări și avertismente dintotdeauna, însă acum auzea doar cuvinte de apreciere și prețuire. Ea nu se simțea deloc nici frumoasă, nici fericită. Dimpotrivă, simțea că nu merită dragostea mamei sale. Totuși mama nu a vrut să audă de simțămintele ei și a dus-o în casă, a întins patul și i-a spus să se odihnească pentru câtva timp.
Deși nu-i venea să creadă, fiica descoperea acum că este înconjurată doar de cuvinte de dragoste și apreciere. Încet-încet, ea a început să realizeze cât de iubită și apreciată era în propria sa familie. După un anumit timp, fiica a devenit interesată să-L cunoască pe Dumnezeu, a început să frecventeze din nou biserica cu familia ei, în cele din urmă predându-și inima lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut un tânăr credincios care a cerut-o în căsătorie, a întemeiat o familie fericită, având doi copii frumoși și sănătoși.
Ce happy end! În loc de un mormânt, o familie fericită lângă Dumnezeu! Iată ce putere este ascunsă în cuvintele pe care le rostim! Ele au putere să aducă descurajare, rănindu-i pe cei din jur, dar ele au și puterea de a aduce speranță, vindecare și viață.
Istoria consemnează faptul că în perioada cea mai critică pentru Anglia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, discursul premierului britanic Winston Churchill a reușit să mobilizeze poporul și să-l conducă la victorie. În 13 mai 1940, Churchill se adresa poporului englez cu următoarele cuvinte:
„Nu am nimic altceva să vă ofer decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare. Voi întrebați: „Care este obiectivul nostru? ” Pot să vă răspund printr-un singur cuvânt: victorie… victorie! Oricât de lung și greu ar fi drumul spre ea…”
Mai târziu Churchill a spus: „Vom lupta pe plaje… vom lupta pe străzi…” Apoi a încheiat spunând: „Aceasta este ora noastră cea mai glorioasă.”
Deși au trecut peste opt decenii de atunci, aceste cuvinte încă îi inspiră și îi încurajează pe oamenii de pretutindeni. Mulți istorici consideră că aceste cuvinte pline de speranță ale premierului britanic au schimbat moralul națiunii și au întors cursul istoriei.
Așadar, ce fel de cuvinte rostim atunci când cursul vieții devine dificil? Când criticile celor din jur nu mai contenesc? Când visurile hrănite de-a lungul vieții nu par că se vor împlini vreodată? Sau când înaintea noastră se prefigurează o pierdere uriașă?
Apelează la promisiunile lui Dumnezeu din Cuvântul Său, rostește-le cu glas tare și urechile tale vor fi primele care le vor auzi. Iar mintea ta le va lua în serios și le va crede. Te vei odihni în Domnul, așteptând cu răbdare și credință ca El să lucreze și să potolească furtuna.
„Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului. Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Iisus Christos” (Efeseni 5,19.20).
Lori Balogh
