Epistola către romani – Cap. 2,1‑16
Nepocăința iudeilor
- „Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri.
- Știm, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârșesc astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.
- Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri, și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?
- Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?
- Dar cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecați a lui Dumnezeu,
- care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
- Și anume va da viață veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea;
- și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire.
- Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.
- Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.
- Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.
- Toți cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege.
- Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți.
- Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege;
- și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele.
- Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”
Romani 2,1‑16
Există un păcat mai puțin scandalos și mai puțin vizibil: păcatul de a te considera bun, superior semenilor tăi. Dacă totul s-ar limita doar la acest simțământ lăuntric de superioritate în raport cu semenii, lucrurile încă nu ar fi atât de grave. Însă de obicei acest simțământ de superioritate vine la pachet cu o atitudine cel puțin la fel de gravă: aroganță și tendința de a-i judeca pe cei de lângă tine, care n-au ajuns încă la performanțele tale.
Pentru ce anume îi judeci pe alții? Pentru aceleași păcate pe care le săvârșești și tu. Este deja un fapt dovedit în viața practică și observat adesea în relațiile dintre oameni: Cei care sunt gata să critice și să-i acuze pe semenii lor sunt, de regulă, tocmai cei care săvârșesc aceleași păcate pe care le condamnă la alții.
Cine erau acuzatorii femeii prinse în adulter? Nu erau tocmai cei care o împinseseră pe femeie în păcat? Oare ce a scris Mântuitorul pe pământ astfel încât toți, până la ultimul acuzator, au renunțat la acuzațiile lor și au plecat furișându-se? ( vezi Ioan 8,1‑11 ) Nu cunoaștem conținutul mesajului lui Iisus scris pe țărâna pământului, dar cu siguranță că acesta le-a demascat ipocrizia.
Priviți la împăratul David aprinzându-se de mânie împotriva bogatului din pilda lui Natan, care a luat cu sila singura oaie a omului sărac: „Viu este Domnul” – spune el mânios, „că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte! ” ( 2 Samuel 12,5 ) În realitate, cine era omul din pilda profetului care făcuse o asemenea nedreptate? „Tu ești omul acesta” – îi răspunde Natan împăratului, demascându-i ipocrizia ( 2 Samuel 12,7 ).
Ideea pe care apostolul Pavel o abordează în debutul capitolului 2 este aceea că iudeii, gata să critice și să-i acuze pe alții de comiterea unor păcate, ei înșiși au nevoie de Evanghelia lui Christos ca și cei dintre neamuri. Ei nu sunt mai puțin vinovați decât aceștia. Dimpotrivă, faptul că lor li s-a oferit privilegiul să cunoască voia lui Dumnezeu exprimată în Legea Sa, îi face cu atât mai responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele pe care le săvârșesc și pe care le condamna la alții.
După ce în capitolul 1 Pavel s-a referit la tot felul de nelegiuiri săvârșite în lumea largă, în capitolul 2 el îndreaptă reflectorul spre cei care se considerau sfinți, care frecventau biserica și se considerau superiori din punct de vedere moral. Mesajul lui este clar: Toți, fie păcătoși de rând din lumea largă, fie moraliști din biserică, toți sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu și au nevoie de Evanghelia lui Christos.
Pornind de la păcatele săvârșite de neamuri, Pavel ajunge la poporul iudeu, dovedind ca și ei se fac vinovați de același păcate. Iar concluzia sa finală este cea pe care o enunță în capitolul 3,23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”
Această stare și atitudine păcătoasă a omului, fie că e vorba de iudei, fie că e vorba de neamuri, atrage inerent judecata lui Dumnezeu. Despre această judecată scrie Pavel în versetul 2, specificând faptul că această judecată este „potrivită cu adevărul”. Ea este o judecată dreaptă pentru că Dumnezeu ține seama de lumina pe care a primit-o fiecare om, de condițiile în care s-a născut și a trăit și de felul cum și-a exercitat libertatea de alegere.
Într-o lume tot mai coruptă și mai nedreaptă, vestea că va exista o judecată divină „potrivită cu adevărul” este o veste bună pentru cei neprihăniți, care tânjesc după dreptate ( vezi rugăciunea „sufletelor de sub altar” – Apocalipsa 6,9‑11 ). În același timp, ideea unei judecați divine drepte este un prilej de groază pentru cei păcătoși, care ar prefera să fie îngropați sub stâncile munților decât să stea înaintea Marelui Judecător ( vezi Apocalipsa 6,15‑17 ).
Marea problemă a iudeilor din timpul lui Pavel, dar și din timpurile moderne, este aceea că ei se considerau superiori neamurilor. Însuși Pavel avusese astfel de sentimente înainte de convertire, enumerând în Epistola către filipeni 3,4‑6 acele lucruri pământești care, la acea dată, reprezentau pentru el o „pricină de încredere”. După convertire însă, „picioroangele” înălțării de sine au dispărut, iar de pe ochi i-au căzut „solzii” care îl împiedicaseră să-și vadă propria păcătoșenie și marea nevoie după Evanghelia lui Christos.
Versetul 3 abordează atât de larg răspândita iluzie a omului păcătos că el va scăpa de judecata lui Dumnezeu și, în consecință, nu va suporta pedeapsa divină. „Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri, și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? „
Iată un exemplu concludent de autoînșelare și de hrănire cu speranțe false! Ce poate fi mai primejdios pentru un om decât să se considere privilegiat la judecata divină datorită unor avantaje: faptul că are mai multe cunoștințe teologice decât alții, că slujește în Biserică mai mult decât alții, că respectă anumite reguli și ritualuri mai mult decât alții și că are strămoși mai credincioși decât alții!
Cu câtă mândrie afirmau iudeii din vremea lui Iisus: „Noi suntem sămânța lui Avraam și n-am fost niciodată robii nimănui” ( Ioan 8,33 )! Însă chiar în acele momente ei se aflau sub stăpânirea de fier a Romei și, chiar mai grav decât acest lucru, ei erau robi ai păcatului, după cum lasă să se înțeleagă Însuși Mântuitorul în dialogul cu ei: „Adevărat, adevărat vă spun, le-a răspuns Isus, că oricine trăiește în păcat, este rob al păcatului” ( Ioan 8,34 ).
În introducerea capitolului 2 Pavel vrea să-și convingă cititorii că păcatul e păcat și nu contează cine îl săvârșește. Neamurile nu au nicio scuză dacă păcătuiesc, în timp ce iudeii sunt cu atât mai responsabili cu cât au primit lumină cu privire la acest lucru. Păcatul unui om care pretinde că este urmașul lui Christos Îl dezonorează pe Dumnezeu mai mult decât același păcat săvârșit de un om fără Dumnezeu.
Cu iudeii din vremea lui Pavel, ca de altfel cu orice creștin din zilele noastre care are aceeași mentalitate, se întâmplă ceva straniu și primejdios, care le pune sub semnul întrebării mântuirea. Văzând bunătatea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, acești oameni trag falsa concluzie că Dumnezeu le tolerează păcatul și nu îi consideră la fel de păcătoși ca alții.
De aceea este foarte important să cunoaștem scopul pentru care Dumnezeu arată atâta bunătate și îndelungă răbdare celor păcătoși. El o face nu pentru a-l încuraja pe om să continue viața saă păcătoasă, ci pentru a-i oferi ocazia ca el să se îndrepte și să se pocăiască. Bunătatea, dragostea și îndurarea lui Dumnezeu ar trebui să ne insufle un spirit de pocăință sinceră, efect pe care nu-l poate produce mânia și pedeapsa. Acest adevăr a fost înțeles de psalmistul care afirmă: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.” ( Psalm 130,4 )
Dacă bunătatea, dragostea și îndelunga răbdare divină nu ne vor determina să renunțăm la viața noastră păcătoasă, atunci nimic în acest Univers nu ne va putea convinge să o facem. Pocăința este mai mult decât o întristare pentru păcatul săvârșit. Ea constă într-o schimbare radicală a gândurilor, scopurilor, motivațiilor, cuvintelor și faptelor unui om. Ea înseamnă o resetare a vieții, o reorientare spre Dumnezeu, spre neprihănire și spre valorile cerului. Or această schimbare de „macaz” nu poate fi determinată de nimic și de nimeni în acest Univers, decât de conștientizarea dragostei, bunătății și îndelungei răbdări a lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă însă când dragostea, bunătatea și îndelunga răbdare divină sunt înțelese greșit de către omul păcătos? Ne răspunde înțeleptul Solomon în cartea sa Eclesiastul: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău.” ( Eclesiastul 8,11 )
Apostolul Pavel afirma același lucru, însă folosește alte cuvinte: omul acesta ajunge să-și împietrească inima ( vers. 5 ). Cum se ajunge la această stare? Printr-o atitudine continuă și voluntară de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Poporul iudeu a excelat în atitudinea sa îndărătnică față de voia lui Dumnezeu încă din timpul Exodului.
În discursul său înainte de moarte, la hotarele Canaanului, Moise atrage atenția poporului său: „Să știi dar că nu din pricina bunătății tale îți dă Domnul, Dumnezeul tău acea țară bună ca s-o stăpânești, căci tu ești un popor încăpățânat” ( Deuteronomul 9,6 ). Însuși Dumnezeu pune această eticheta neonorantă în dreptul poporului Său: „Eu văd că poporul acesta este un popor tare încăpățânat” ( Deuteronomul 8,13 ).
Această încăpățânare, numită de Pavel „împietrire a inimii”, atrage după sine în mod natural „o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecați a lui Dumnezeu” ( vers. 5 ). „Comoara de mânie” este în contrast cu „bogățiile bunătății lui Dumnezeu”, de care amintește Pavel în versetul 4, precum și cu comorile cerești pe care Mântuitorul ne îndeamnă să le adunăm în timpul de har actual ( vezi Matei 6,20 ).
Atitudinea de împietrire constantă față de harul lui Dumnezeu adună treptat o serie de consecințe ( „o comoară” ) pe care cei nelegiuiți le vor suporta în ziua judecății lui Dumnezeu. Însă atenție! Nu Dumnezeu adună „comoară de mânie”, ci omul, prin atitudinea sa de continuă răzvrătire.
Apostolul Pavel nu obosește să sublinieze faptul că judecata lui Dumnezeu „este potrivită cu adevărul” ( vers. 6 ), prin urmare ea va fi o judecată dreaptă ( vers. 5 ), în urma căreia Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele lui” ( vers. 6 ). La această judecată Dumnezeu nu va face deosebire între iudei și neamuri, între oamenii care merg la biserică și atei. Singurul criteriu care va conta va fi atitudinea omului ( iudeu sau grec, credincios sau ateu ) față de lumina pe care a primit-o de la Dumnezeu.
Dar cum se armonizează adevărul enunțat de Pavel că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui ( vers. 6 ) cu marele adevăr biblic al îndreptățirii prin credință? Să nu pierdem din vedere faptul că Pavel se refera aici la oamenii nepocăiți, care au opus rezistență continuă față de dragostea și harul lui Dumnezeu. Despre cei care au primit Evanghelia și se încred în harul divin, Mântuitorul spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viața” ( Ioan 5,24 ).
Însă chiar dacă nu am lua în considerare acest aspect, trebuie să înțelegem că, deși omul este socotit neprihănit prin credință, ceea ce confirmă autenticitatea credinței sale sunt faptele. Acestea reprezintă dovada publică a credinței veritabile. De aceea este cât se poate de corect să afirmăm că omul este socotit neprihănit prin credință, dar este judecat după fapte. Prezența sau absența unei credințe autentice, mântuitoare, este verificată prin prezența sau absența faptelor bune care sunt motivate de dragoste.
Așadar, Pavel nu se contrazice pe sine. Dacă în capitolul 1,16 el afirmă că „cel neprihănit va trăi prin credință”, iar în capitolul 2,6 afirma că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele lui”, el dorește să ne învețe că faptele în sine nu produc mântuire, însă ele sunt rodul și dovada unei relații mântuitoare cu Iisus.
Este demn de observat că apostolul Pavel tratează subiectul judecății lui Dumnezeu în lumina Evangheliei, fapt care ar putea să-i surprindă pe unii dintre noi, care înțelegem Evanghelia ca o izbăvire de judecata divină. Pentru Pavel însă, Evanghelia și judecata sunt într-o armonie perfectă, căci judecata face parte din Evanghelie, din vestea cea bună.
Într-adevăr, pentru cei socotiți neprihăniți, care încă trăiesc în această lume coruptă și nedreaptă, învățătura despre o judecată divină iminentă și corectă este o veste bună și mult așteptată. Pentru cei nelegiuiți însă, vestea despre o judecată divină dreapta le trezește sentimente de groază.
Versetele 6‑11 scot în evidență un adevăr important despre caracterul lui Dumnezeu, subliniat sub forma unei concluzii în versetul 11: „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.” Iudeii trebuie să fi digerat greu aceste afirmații ale lui Pavel. Nu erau ei urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov? Nu fuseseră ei declarați ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu? Nu lor le-au fost date făgăduințele, Scripturile și privilegiile?
Desigur! Însă când Dumnezeu i-a ales ca popor al Său dintre toate popoarele, nu le-a înmânat evreilor un cec în alb, spunându-le: „Trăiți-v viața cum doriți, căci voi tot poporul Meu veți fi pentru totdeauna! ” Dimpotrivă, toate făgăduințele și binecuvântările promise poporului Israel erau condiționate:
„Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe care ți le dau astăzi, ( atunci n.n. ) Domnul, Dumnezeul tău îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ… Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte” ( Deuteronomul 28,1.15 )
La judecata lui Dumnezeu nu există statutul de națiune privilegiată. Primirea vieții veșnice nu este legată, în concepția lui Pavel, de naștere, ci de alegerea personală. Să observăm că atât viața veșnică, cât și pierzarea veșnică de care vor avea parte oamenii, depind de alegerea fiecărui om de a intra într-o relație mântuitoare cu Domnul Christos sau, dimpotrivă, de a rămâne împotrivitor și răzvrătiț împotriva voiei lui Dumnezeu.
Viața veșnică, spune Pavel în versetul 7, va fi dată „celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea.” Ea va fi dată nu celor ce vor să o cumpere prin faptele lor bune, ci celor ce caută o relație mântuitoare cu Dumnezeu. Și aceștia nu fac lucrul acesta ocazional, ci cu stăruință, zi de zi, an de an.
„Mania și urgia” de care vor avea parte cei nelegiuiți nu sunt cauzate de anumite păcate, oricât ar fi ele de multe și grave, ci de PĂCATUL împotrivirii față de harul lui Dumnezeu. Și aceasta zi după de zi, an după an. „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.” ( Osea 13,9 ).
Căutarea vieții veșnice nu este o căutare ocazională, de zile mari, ci o căutare zilnică. Ea este o tendință constantă, care, în cele din urmă, devine un mod de viață. Nu e suficient să dorești viața veșnică. Trebuie să o și cauți cu zel, căutând să înțelegi legile Împărăției lui Dumnezeu, să te identifici cu ele până când vor deveni modul tău de a trăi pe acest pământ. În caz contrar, nu vei fi calificat pentru cer, căci nu vei fi pregătit să trăiești o veșnicie în atmosfera de acolo.
„Slava, cinstea și nemurirea” vor fi acordate celor mântuiți la înviere ( vezi 1 Corinteni 15,42.43; 1 Petru 1,4 ). De fapt, celor mântuiți le va fi redată slava și cinstea cu care au fost încununați primii noștri părinți în ziua în care au fost creați, după cum afirmă același apostol Pavel în Epistola către evrei: „L-ai făcut ( pe om n.n. ) pentru puțină vreme mai pe jos de îngeri, l-ai încununat cu slavă și cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale” ( Evrei 2,7 ).
Ideea care iese în evidență în cele afirmate de Pavel în versetele 6‑11 este aceea că Dumnezeu va respecta alegerea fiecărui om. Și iudeii pot alege între bine și rău, dar și neamurile o pot face. Și pentru că „înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului” (vers. 11), și iudeii pot avea parte de slavă, cinste și nemurire, dar și neamurile. Și iudeii pot avea parte de „necaz și strâmtorare” ( vers. 9 ), dar și neamurile.
În viziunea lui Pavel, răul nu are niciun viitor. La orizontul celor răi se întrevăd doar necazuri și strâmtorări care sunt, pe de o parte, consecințe ale păcatului, iar pe de altă parte, vor fi și pedepse ale lui Dumnezeu pentru cei ce se atașează de păcat. Afirmația din versetul 9: „necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc” a fost interpretată de unii ca fiind o dovadă că sufletul și nu trupul urmează să suporte pedeapsa divină.
Însă termenul „psuche” din limba greacă desemnează întreaga ființă, nu doar o parte a ei. Biblia privește ființa umană ca fiind un întreg, nu ca o dihotomie ca în cazul religiilor păgâne sau al filozofiei grecești. Când a fost creat, omul nu a primit un suflet, ci a devenit un „suflet viu” ( vezi Geneza 2,7 ). Prin urmare, afirmația lui Pavel din versetul 9 trebuie înțeleasă ca referindu-se la întreaga ființă umană, nu doar la o parte a ei.
În versetele 9 și 10 ale capitolului 2 Pavel amintește din nou de întâietatea iudeului față de grec, adică față de cei care aparțin neamurilor păgâne. Dacă în capitolul 1,16 am putea rămâne cu impresia că Dumnezeu este părtinitor, oferind mântuirea întâi iudeului, apoi grecului, în capitolul 2,9.10 lucrurile sunt lămurite.
Dacă iudeii au întâietate în privința privilegiilor, la fel de adevărat este că ei au întâietate și în privința responsabilității și a vinovăției. Este cât se poate de drept ca cei care au fost binecuvântați cu privilegii deosebite să aibă și responsabilități deosebite. Iar cei care au responsabilități deosebite și nu se achită de ele să fie proporțional mai vinovați înaintea lui Dumnezeu decât cei care nu au avut aceleași privilegii.
Acest adevăr a fost expus de Însuși Domnul Iisus: „Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.” ( Luca 12,47.48 )
Imparțialitatea lui Dumnezeu, de care Pavel amintește în versetul 11, va fi vizibilă la judecată, când El va ține seama de lumina pe care a primit-o fiecare om. Iudeii, având cunoștință de Legea lui Dumnezeu, vor fi judecați după lumina primită prin Lege. Neamurile, neavând cunoștință despre această Lege scrisă, vor fi judecate și ele, însă după Legea nescrisă din conștiința lor, față de care au păcătuit. În capitolul 1, Pavel a explicat deja faptul că și neamurile sunt vinovate înaintea lui Dumnezeu, înădușind adevărul ( cap. 1,18‑20 ).
Se ridică o întrebare justificată în legătură cu termenul „lege”, folosit atât de des de apostolul Pavel: La care lege se referă el: la Cele Zece Porunci, la legea ceremonială sau la alte legi date poporului Israel? Unii au înțeles diferit termenul „lege” în funcție de prezența sau absența articolului hotărât. Într-adevăr, Pavel folosește în epistolele sale termenul „Legea” ( cu articol hotărât ) de peste 35 de ori, în timp ce termenul „lege” ( fără articol hotărât ) de peste 40 de ori.
Opiniile sunt diferite, însă s-a ajuns totuși la un numitor comun: Atunci când Pavel folosește termenul „lege”, deci fără articol hotărât, el se referă la un principiu universal și abstract. Iar atunci când folosește termenul „Legea”, deci cu articol hotărât, el se referă la un cod special și concret. Sensul termenului „lege” va fi înțeles cel mai bine studiind contextul în care este folosit. În funcție de context, termenul „lege” se poate referi fie la Decalog, fie la legile ceremoniale, fie la alte legi date poporului Israel.
Probabil că citind versetul 13 din capitolul 2 al Epistolei către romani, evreii nu s-au simțit deloc în largul lor. Ei auzeau Legea citită în fiecare Sabat în sinagogile lor ( vezi Fapte 15,21 ) și ajunseseră să creadă că această cunoaștere teoretică a Legii le conferea neprihănirea cerută de Dumnezeu. Însă cunoașterea teoretică a adevărului nu înseamnă neprihănire și, prin urmare, ea nu salvează pe nimeni.
„Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne! ” vă intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” – spunea Domnul Iisus în predicile Sale ( vezi Matei 7,21 ).
Pilda celor două case: cea zidită pe nisip și cea zidită pe stâncă, a fost rostită de Domnul tocmai pentru a sublinia importanța ascultării permanente de voia lui Dumnezeu în relația cu El ( vezi Matei 7,24‑27 ). Apostolul Iacov întărește acest adevăr, îndemânându-i pe credincioși: „Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri” ( Iacov 1,22 ).
Făcând afirmația tranșantă din versetul 13, Pavel aruncă în aer zidul exclusivismului pe care iudeii îl ridicaseră între ei și neamuri, demonstrând că nu este suficient să-l ai pe Avraam ca strămoș și pe Moise ca profet pentru a fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu.
Ce vrea să spună Pavel când folosește expresia „socotit neprihănit”? Expresia înseamnă „declarat neprihănit” și nu se referă la o neprihănire pe care o dobândește omul prin eforturile sale, ci la acea neprihănire care este oferită în dar de Dumnezeu. Presupunând ca un om nu va călca niciodată Legea lui Dumnezeu după un anumit moment al vieții ( de exemplu de la botez ), el tot va fi „socotit neprihănit”, căci el va avea nevoie de harul divin care să-i rezolve atât păcatele trecutului, cât și eliberarea de natura decăzută, păcătoasa, pe care o are.
Oamenii nu pot fi neprihăniți în natura lor, căci firea lor pamânteasca, decăzută, nu va dispărea până la revenirea lui Christos și învierea celor drepți. Doar prin credința în Christos și jertfa Sa sunt oamenii declarați neprihăniți și priviți de Dumnezeu ca și când nu ar fi păcătuit niciodată. Prin meritele Domnului Christos cazierul lor este curat, ei beneficiind de o amnistie totală.
Versetele 14 și 15 aduc în prim plan relația dintre neamuri și Legea lui Dumnezeu, precum și responsabilitatea lor în plan moral. Când Pavel afirmă despre neamuri că n-au lege, el vrea să spună că acestea nu au un cod moral de legi scrise așa cum l-a primit poporul Israel sub forma Decalogului. Cu toate acestea, neamurile au o lege interioară, de altă natură, de care ascultă spontan sau, dimpotrivă, o lege nescrisă pe care o calcă.
În fiecare om există un simț al binelui și al răului, o lege a conștiinței sădită de Creator. Orice om, chiar dacă nu cunoaște Decalogul, este conștient, într-o măsură mai mică sau mai mare, de nevoia de a-și respecta părinții, de a recunoaște sacralitatea vieții umane, de a fi corect și onest, de a respecta bunurile și partenerul de viață al semenului său. În versetul 15, Pavel ne arată că aceste principii au fost sădite de Dumnezeu în inimile oamenilor.
Orice impuls spre bine își are originea în Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu lucrează în mințile și inimile oamenilor de pretutindeni. Iudeii din zilele lui Pavel, dar și creștinii exclusiviști din zilele noastre, trebuie să fi acceptat cu dificultate acest adevăr, pe care apostolul îl susține cu putere.
Versetul 16 aduce în discuție alte aspecte importante. Când Pavel folosește expresia „Evanghelia mea”, el nu are în vedere o Evanghelie personală, ci acea Evanghelie veșnică predicată de el. Un amănunt foarte important în legătură cu judecata lui Dumnezeu este acela că El va aduce la lumină „lucrurile ascunse ale oamenilor”. Judecata nu se referă doar la acțiunile vizibile ale oamenilor, la lucrurile de suprafață, care ne sunt accesibile. Ea va aduce sub lupă tot ce ține de interiorul ființei umane: gânduri, simțăminte, aspirații, dorințe, planuri, tendințe, scopuri și, mai ales, motivații.
De aceea, judecata lui Dumnezeu va fi o judecată completă și dreaptă, deoarece ea va analiza nu doar partea vizibilă a vieții unui om, ci și pe cea invizibilă, ascunsă ochilor noștri. Biblia susține în repetate rânduri acest adevăr:
„Căci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” ( Eclesiastul 12,14 ).
„Așa că nu vă temeți de ei. Căci nu va fi nimic ascuns care nu va fi descoperit, și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.” ( Matei 10,26 )
„Fiindcă nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit, nimic tăinuit care nu va fi cunoscut și nu va veni la lumină.” ( Luca 8,17 )
„De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Domnul.” ( 1 Corinteni 4,5 )
Un ultim aspect pe care-l subliniază Pavel în versetul 16 este legătura dintre Evanghelie și judecată. Aparent, cele două noțiuni sunt contrare, însă pentru Pavel judecata nu se opune Evangheliei, ci este o parte integrantă a ei. Demonstrând vinovăția universală a oamenilor, fie iudei, fie neamuri, Pavel dorește să-i convingă pe toți de nevoia lor profundă după Evanghelie.
El va începe să o prezinte și să o explice imediat ce va încheia argumentația sa cu privire la vinovăția tuturor oamenilor. Aceasta este partea luminoasă a Epistolei către romani. Pavel nu se oprește la vinovăția, judecata și condamnarea celui păcătos, ci ne ajută să privim dincolo, spre vindecarea și mântuirea în Christos.
Lori Balogh