Epistola către romani – Cap. 2,17‑24

Epistola către romani – Cap. 2,1724

Iudeii nu se pot dezvinovăți

  1. „Tu, care te numești iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău,
  2. care cunoști voia Lui, care știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege;
  3. tu, care te măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric,
  4. povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoștinței depline și al adevărului;
  5. tu deci, care înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești: „Să nu furi”, furi?
  6. Tu, care zici: „Să nu preacurvești”, preacurvești? Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele?
  7. Tu, care te fălești cu Legea, necinstești pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?
  8. Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri”, după cum este scris.”

Romani 2, 17‑24

 

Începând cu versetul 17 al capitolului al doilea, Pavel ne introduce într-o zonă sensibilă a epistolei sale, sensibilă îndeosebi pentru conaționalii săi. Până în acest punct al Epistolei către romani, el a demonstrat că atât neamurile, cât și iudeii sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu și, prin urmare, vor avea parte de o judecată divină imparțială, în care „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui” ( vers. 6 ).

În continuare, Pavel încearcă să demonstreze că iudeii sunt vinovați de aceleași păcate pe care le săvârșesc și neamurile, prin urmare și ei, ca și neamurile, au nevoie de aceeași Evanghelie a mântuirii.

Versetul 17 deschide discuția despre tendința păcătoasă a iudeilor de a se lăuda cu relația pe care pretind că o au cu Dumnezeu și de a se bizui pe Lege pentru a fi găsiți neprihăniți înaintea Lui. Aerul lor de superioritate față de neamuri iese în evidență în această parte a Epistolei către romani.

Termenul „iudeu” este folosit pentru prima dată în 2 Regi 16,6, unde ni se spune că împăratul sirian Rețin a recucerit cetatea Elat, izgonindu-i pe iudei din cetate. Inițial, cuvântul „iudeu” se referea doar la membrii seminției lui Iuda. Însă după captivitatea babiloniană, termenul a cuprins o arie mai largă, referindu-se la întregul popor evreu.

Iudeii se mândreau cu acest nume, după cum reiese din epistolele lui Pavel. El însuși le scrie credincioșilor din Galatia: „Noi suntem iudei din fire, nu păcătoși dintre neamuri” ( Galateni 2,15 ). Se poate observa că termenul „iudeu” este pus în antiteză nu cu numele altor neamuri, ci chiar cu noțiunea de „păcătos”, de unde se poate înțelege că acest termen este sinonim, în mentalitatea iudeilor, cu cel de „neprihănit”.

Prin urmare, iudeii se mândreau cu numele lor, căci acest nume îi deosebea de păgâni și le oferea prilejul de a se bucura de multe privilegii spirituale. De fapt, însuși apostolul Pavel admite că iudeii se bucurau de anumite privilegii, unele dintre ele fiind amintite în versetul 18: „Tu… care cunoști voia Lui, care știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege.”

Pavel, el însuși declarându-se a fi „evreu din evrei, în ce privește Legea, fariseu” ( Filipeni 3,5 ), nu era de acord cu simțământul de superioritate manifestat de concetățenii săi față de neamuri. Prăpastia existentă între pretențiile lor arogante și purtarea lor care nu corespunde acestor pretenții, precum și mândria manifestată de iudei cu privire la originea lor este scoasă în evidență de apostol în această secțiune a epistolei sale.

Marea problemă a iudeilor era ipocrizia lor în raport cu Legea. Nu mesajul pe care-l transmiteau lumii din jur era problema, ci faptul că ei nu trăiau acest mesaj. Ei una învățau și alta făceau, fapt confirmat de Însuși Domnul Iisus în rechizitoriul făcut cărturarilor și fariseilor: „Ei zic, dar nu fac”  ( Matei 23,3 ).

Iudeii ajunseseră să creadă că doar simplă cunoaștere a Legii reprezenta o asigurare a grației divine. Acestora Pavel li se adresează direct: „Tu, care te numești iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău” ( vers. 17 ). Iudeii făceau din Lege un motiv de deosebire față de neamuri și nu o priveau ca o normă de viețuire. Se lăudau cu o relație privilegiată cu Dumnezeu, dar nu manifestau o dependență smerită față de El.

Lăudăroșenia lor nu era altceva decât o pervertire a laudei pe care o aprobă Dumnezeu în Ieremia 9,23.24: „Așa vorbește Domnul: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă, să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată și dreptate pe pământ. Căci în aceasta găsesc plăcere Eu”, zice Domnul.”

Privilegiul de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a cunoaște Legea Să, voia Sa, planurile și caracterul Său, nu ar trebui să fie un motiv de mândrie spirituală, ci unul de recunoștință față de El. Unul dintre privilegiile pe care le-a avut poporul evreu a fost acela de a cunoaște voia lui Dumnezeu și de a deosebi binele de rău. Acest fapt este recunoscut de Pavel, el însuși un fost fariseu.

Însă el nu privește acest lucru că fiind un merit al iudeilor, ci ca pe un privilegiu primit în urma cunoașterii Legii lui Dumnezeu. Iudeii erau catehizați cu grijă cu privire la Lege încă din copilărie, pentru ca apoi, în tot restul vieții, să asculte Legea și interpretarea ei în cadrul serviciilor de închinare de la sinagogă.

Această grijă a poporului evreu cu privire la educația religioasă a generațiilor tinere este cât se poate de lăudabilă. Ceea ce nu este însă lăudabil este faptul că se măguleau cu ideea ca ei sunt „călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori” ( vers. 19.20 ), fără a fi cu adevărat ceea ce pretind a fi.

Dacă în orbirea lor spirituală ei credeau că sunt „călăuză orbilor”, Domnul Christos îi caracterizează printr-o expresie care trebuie să-i fi durut mult pe conducătorii iudei din timpul Său: „Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă” ( Matei 15,14 ). În rechizitoriul pe care Domnul Iisus l-a făcut cărturarilor și fariseilor din vremea Sa, El rostește un „vai” în dreptul acestora: „Vai de voi, povățuitori orbi, care ziceți: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic, dar dacă jură pe aurul din Templu, este legat de jurământul lui” ( Matei 23,16 ).

În versetul 20, Pavel aduce în discuție misiunea poporului evreu: aceea de a fi lumina neamurilor ( vezi Matei 5,14 ), având în Lege „dreptarul” ( „schiță”, „asemănarea” ) cunoștinței depline a adevărului. Lumina spirituală izvorâtă din Lege nu a fost dată poporului iudeu pentru a fi ascunsă „sub obroc” ( Matei 5,15 ), „sub banița” intereselor de afaceri sau „sub patul” comodității ( Marcu 4,21 ).

Ea nu a fost dată nici pentru a fi ascunsă sub „vasul” grijilor cotidiene ( Luca 8,16 ), nici în vreun „loc ascuns” de rușinea de a fi deosebit de ceilalți sau de teama de a fi persecutat din cauza convingerilor religioase ( Luca 11,33 ). Ea a fost dată evreilor pentru a fi pusă în „sfeșnic”, la vedere, pentru ca toată lumea „să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” ( Matei 5,16 ).

Vorbind despre Lege în acest context, probabil că Pavel se referă la ansamblul învățăturilor Vechiului Testament ca întreg. Începând cu versetul 21, autorul Epistolei către romani taie în carne vie. Întrebările sale tranșante arată că de la un popor atât de privilegiat cum a fost poporul evreu, Dumnezeu și lumea deopotrivă aveau așteptări mult mai mari.

Prima întrebare directă adresată de Pavel concetățenilor săi trebuie să-i fi deranjat mult pe aceștia: „Tu, deci, care înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești: „Să nu furi”, furi? „ ( vers. 21 ) Oare la ce s-a referit apostolul Pavel când i-a acuzat pe iudei de furt, ca o încălcare directă a Poruncii a VIII-a?

Dacă privim în istoria Vechiului Testament, profeții mustrau adesea poporul pentru păcatul furtului. Profetul Ezechiel îi mustra pe evrei astfel: „Tu jefuiești cu sila pe aproapele tău”                     ( Ezechiel 22,12 ). Profetul Amos îi acuză de furt pe cei care își făceau planuri să micșoreze efa, să mărească siclul și să strâmbe cumpăna ca să înșele ( Amos 8,5 ). Iar profetul Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament, îi acuză pe contemporanii săi că Îl înșelau pe Dumnezeu prin faptul că nu erau credincioși în înapoierea zecimilor și a darurilor ( Maleahi 3,8.9 ).

Pe vremea Mântuitorului și a apostolilor, lucrurile nu arătau mult mai bine. Tranzacțiile necinstite de la Templu, cu aprobarea preoților și cărturarilor, transformaseră Casa Tatălui ceresc într-o „peșteră de tâlhari” ( Matei 21,13 ), determinându-L pe Domnul Iisus să ia atitudine fermă față de ceea ce se întâmpla acolo. Într-o altă ocazie, Iisus i-a acuzat pe cărturarii și fariseii care se autointitulaseră protectori ai Legii: „Casele văduvelor le mănâncă și fac rugăciuni lungi de ochii lumii” ( Marcu 12,40 ).

În versetul 22, Pavel ne oferă alte două exemple de ipocrizie a iudeilor din vremea sa: „Tu, care zici: „Să nu precurvești”, preacurvești? Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele? „ Adulterul adus în discuție se poate referi la practica divorțului fără motiv biblic ( vezi Matei 5,31.32 ), larg practicat între iudei.

Conform Deuteronomul 7,25, iudeii manifestau dezgust față de orice formă de idolatrie. De ce totuși Pavel îi acuză de acest păcat? Este posibil ca apostolul să nu se refere la idolatria vulgară, de care se făceau vinovate popoarele păgâne, păcat de care poporul iudeu s-a vindecat în timpul exilului babilonian, ci la profanarea de către iudei a Templului și a serviciilor care se făceau acolo.

De fapt, esența idolatriei constă tocmai în profanarea lui Dumnezeu și a lucrurilor care sunt legate de Numele Său și de închinarea care I se aduce. Această profanare a Templului L-a făcut pe Domnul Iisus să-l curețe în două ocazii diferite, acuzându-i pe iudei că au transformat Templul într-o „peșteră de tâlhari” ( Marcu 11,17; Luca 19,46 ).

Exemplele usturătoare pe care le da apostolul Pavel conduc la concluzia că iudeii, deși se făleau cu Legea lor, cu religia lor și cu Dumnezeul lor, de fapt nu respectau această Lege și Îl dezonorau pe Dumnezeu prin ipocrizia lor. „Tu, care te fălești cu Legea, necinstești pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi” ( vers. 23 ). Ideea pe care o subliniază Pavel aici este că atunci când un om calcă principiile morale, el nu se face vinovat doar de nerespectarea lor, ci și de dezonorarea Numelui lui Dumnezeu, Autorul acestor principii.

Prin urmare, popoarele păgâne care ar fi trebuit să admire religia iudeilor și să-I aducă slavă Dumnezeului veșnic și adevărat, ajungeau să hulească Numele lui Dumnezeu. Călcarea Legii de către cei care se lăudau cu ea aduce dezonoare Legiuitorului, iar fățărnicia iudeilor făcea ca neamurile să disprețuiască o religie care părea să nu aibă niciun impact asupra celor care se lăudau cu ea.

Ce contrast izbitor este între grija dusă la extrem a iudeilor de a nu pronunța și a nu scrie Numele lui Dumnezeu, din respect pentru acest Nume, și viețuirea lor de așa natură încât neamurile erau determinate să disprețuiască Numele Lui!

Partea din Epistola către romani în care Pavel tratează subiectul ipocriziei iudeilor se încheie cu citarea unor pasaje din Vechiul Testament bine cunoscute conaționalilor săi ( probabil Isaia 52,5; Ezechiel 36,21‑24; 2 Samuel 12,14 ).

Există totuși o deosebire: Dacă Isaia scrie despre disprețul pe care-l manifestau neamurile pentru Numele lui Dumnezeu din cauză că El îngăduise ca Israel să cadă în mâinile lor, Pavel da un sens nou pasajului vechi-testamentar, referindu-se la o altă cauză a necinstirii acestui Nume sfânt: viața duplicitară a poporului ales. Ipocrizia nu-i afectează doar pe oamenii ipocriți, ci ea deformează și imaginea pe care oamenii o au despre Dumnezeul pe care pretind că-l slujesc ipocriții.

Lori Balogh

This entry was posted in Epistola catre romani. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.