Dumnezeul care Se ascunde
În toate timpurile și indiferent de religie, una dintre aspirațiile omenirii a fost aceea de a-L vedea pe Dumnezeu. Formele evidente de idolatrie din religiile păgâne, fie antice, fie moderne, au luat naștere tocmai din această dorință a omului de a-L percepe cu propriile simțuri pe Dumnezeu, de a-L simți mai aproape și chiar de a-L controla.
Credincioșii hinduși își confecționează chiar și azi, în secolul al XXI-lea, idoli vizibili, materiali, reprezentând diferitele zeități cărora li se închină (hinduismul are circa 3 milioane de zei!). Idolii hinduismului (reprezentări materiale ale zeilor Krishna, Shiva, Vishnu, etc.) sunt niște păpuși sau statuete pe care credincioșii le îmbracă, le hrănesc, discută cu ele, li se închină, le ceartă sau le arată recunoștință, așezându-le în locul cel mai vizibil din casă sau templu. Idolul, indiferent de materialul din care este confecționat, îi asigură credinciosului vizibilitatea zeului căruia i se închină.
Foarte adesea, întâlnim această aspirație de a-L vedea pe Dumnezeu și pe paginile Bibliei, la oameni credincioși, care au dorit ca Dumnezeul cel mare și infinit să devină accesibil simțurilor umane limitate.
„Arată-mi slava Ta!” – Îi cerea Moise lui Dumnezeu într-un moment de criză prin care trecea poporul Israel, criză provocată de păcatul închinării la vițelul de aur (vezi Exodul 33:18). Deși avea privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu față către față, Moise dorea să-L vadă pe Cel care i Se descoperise la rugul aprins și la poruncile căruia scosese poporul evreu din robia egipteană.
În mijlocul suferințelor inimaginabile prin care trecea, neprihănitul și mult încercatul Iov tânjea și el să-L vadă pe Dumnezeu: „Chiar dacă mi se va nimici pielea și nu voi mai avea carne” – spunea el – „voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înlăuntrul meu” (Iov 19:26,27).
Regele David, cuprins de același dor după Dumnezeu, după prezența Sa vizibilă pentru ochiul omenesc, Îl întreabă direct și fără ocolișuri: „Când vei veni la mine?” (Psalmul 101:2). Câțiva greci, care se aflau în Ierusalim cu intenția de a participa la sărbătoarea pascală, s-au apropiat de Filip – unul dintre cei 12 ucenici ai Domnului – și i-au adresat o rugăminte: „Domnule, am vrea să vedem pe Iisus” (Ioan 12:21). Iar Filip, la rândul său, Îi adresează lui Iisus o rugăminte cu privire la un subiect care frământa sufletele tuturor ucenicilor: „Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns” (Ioan 14:8).
Nimic rău în această aspirație a omului de a-L vedea pe Dumnezeul căruia i se închină. Mai mult decât atât, această dorința este legitimă, atâta vreme cât Dumnezeul cel mare și atotputernic nu este redus la niște imagini realizate de mâna omului cu scopul de a-L aduce mai aproape pe Dumnezeu de simțurile noastre limitate. Însă această încercare a omului de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L simți aproape și de a-L percepe cu propriile simțuri se lovește adesea de o barieră uriașă: Dumnezeu Se ascunde de om.
Este constatarea pe care o face și Iov în mijlocul încercărilor inexplicabile prin care trecea: „Iată, El trece pe lângă mine și nu-L văd; Se duce și nu-L zăresc” (Iov 9:11) „Dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L găsesc; dacă are treabă la miazănoapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miazăzi, nu-L pot descoperi” (Iov 23:8,9). Iar la urmă, același Iov Îl întreabă franc pe Dumnezeul său: „Pentru ce Îți ascunzi Fața?” (Iov 13:24).
Aceeași constatare o face și Solomon cu ocazia sfințirii Templului, când, adresându-se poporului prezent la ceremonie și preoților nevoiți să iasă din Templu din cauza norului de slavă al Domnului, a spus: „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric” (1 Împărați 8:12). Profetul Isaia, la rândul său, constată același lucru când afirmă despre Dumnezeul poporului său: „Dar Tu ești un Dumnezeu care Se ascunde, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorule!” (Isaia 45:15).
De ce face Dumnezeu lucrul acesta? Dilema este cu atât mai mare cu cât Biblia Îl descoperă pe Dumnezeul cel viu și adevărat ca fiind un Dumnezeu al luminii. Apostolul Ioan afirmă că acest adevăr este o veste bună pentru omenirea căzută: „Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5).
Apostolul Pavel, la rândul lui, afirmă despre Dumnezeu că este „singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică” (1 Timotei 6:16).
Dacă Dumnezeu este lumină, de ce Se ascunde de noi? Poate o lumină să rămână ascunsă? Domnul Christos le spune ucenicilor Săi din toate timpurile: „Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă” (Matei 5:14). Și tot El ne avertizează că cei care ascund lumina sub „obroc”, sub „pat”, sub „baniță”, sub un „vas” oarecare sau „într-un loc ascuns” și nu o pun în sfeșnic pentru a-i lumina pe cei din jur, fac un lucru rău, lipsit de rațiune (vezi Matei 5:15; Marcu 4:21; Luca 8:16; 11:33).
Și totuși Dumnezeu, care prin însăși natura Sa este lumina desăvârșită, Se ascunde. De ce face lucrul acesta? Se joacă El de-a v-ați ascunselea cu niște biete creaturi muritoare ca noi, oamenii? Poate că da! Și iată de ce putem spune lucrul acesta:
În America exista o variantă a acestui joc al copilăriei numită hide-and-seek, care ne contrariază pe noi, adulții. În timpul jocului, unul dintre copii închide ochii și numără până la 10 sau 20 (mijește), în timp ce ceilalți copii își caută fiecare un loc cât mai bun pentru a se ascunde. După terminarea numărătorii, cel care mijește întreabă: „Gata?” Și toți copiii răspund tare: „Gata!”
Pe adulți îi contrariază acest gest: Cum să strigi „Gata!” după ce te-ai ascuns? Făcând lucrul acesta este evident că ți-ai trădat ascunzătoarea și vei fi descoperit ușor. Numai că logica adultului nu se potrivește cu cea a copilului. Pentru copiii care se joacă „hide-and-seek”, distractiv nu este să rămâi ascuns, nedescoperit, ci dimpotrivă, să fii descoperit. Jocul nu ar avea niciun haz dacă toți copiii ar rămâne ascunși și singuri în ascunzătorile lor.
Acest joc al copilăriei naște în mine o întrebare: Nu cumva Dumnezeu Se ascunde tocmai pentru că are plăcerea și bucuria de a fi găsit de noi? Și pentru a ne oferi nouă plăcerea și bucuria de a-l găsi? Teologul german din secolul al XIII-lea, Meister Eckhart, spunea că „Dumnezeu este o persoană care Își curăță gâtlejul în timp ce Se ascunde de om și astfel Se trădează pe Sine.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu este Ființa supremă care Se ascunde de om tocmai pentru a fi găsit de acesta.
Dacă Dumnezeu ar avea intenția să Se ascundă de noi în așa măsură încât să nu poată fi găsit niciodată, El ar avea căi și mijloace să facă acest lucru. O simplă „perdea” transcendentală trasă între El și noi ar fi suficientă pentru a zădărnici orice încercare a omului de a-L găsi pe Dumnezeu. Însă Biblia nu ne lasă să credem într-o astfel de „perdea” transcendentală. Dimpotrivă, deși Dumnezeu este Ființă supremă infinită, în timp ce omul este un fir de praf gânditor în acest Univers, Scriptura ne îndeamnă și ne încurajează insistent să-L căutăm pe Dumnezeu.
„Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul…” (Ieremia 29:13,14). Textul ar putea fi citit și astfel, fără a-i schimba sensul: „Căutați-Mă și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsă găsit de voi.”
„Inima îmi zice din partea Ta; „Caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut” (Psalmul 27:8). Noi nici măcar inițiativa de a-L căuta pe Dumnezeu nu am avea-o, dacă Duhul Sfânt nu ar pune acest gând în inima noastră.
„Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Căci oricine cere, capătă; cine caută, găsește și celui ce bate, i se va deschide” (Matei 7:7,8).
Este demn de observat că în toate scenele biblice în care Dumnezeu este descris în relație cu ființele cerești (îngerii, cei 24 de bătrâni, cele 4 făpturi vii, lumile necăzute în păcat), El nu este descris ca un Dumnezeu care Se ascunde. Dimpotrivă, El este foarte vizibil pentru aceste ființe. Chiar dacă serafimii văzuți de profetul Isaia își ascundeau fața cu aripile înaintea slavei Lui, Dumnezeu era acolo, vizibil, neascuns, șezând pe tronul înalt al slavei Sale (vezi Isaia 6:1‑3).
Iar scena sălii tronului divin, descrisă de Ioan în Apocalipsa cap. 4, înconjurat de ființele cerești, confirmă acest lucru. În cer, în societatea sfântă a îngerilor și a ființelor care-I slujesc, Dumnezeu nu Se învelește cu întunericul, așa cum o face când este vorba de omul căzut. Acest amănunt ne întărește convingerea că „ascunderea” lui Dumnezeu și învelirea Sa cu întunericul este legată de apariția păcatului pe pământ și nu de voința Sa arbitrară.
Înainte de căderea primilor noștri părinți, nimeni nu se ascundea de nimeni: nici omul nu se ascundea de Creatorul său, nici Creatorul nu Se ascundea de creaturile Sale. Raportul Genezei cu privire la căderea primilor noștri părinți ne oferă un amănunt important cu privire la subiectul în discuție: După ce au consumat fructul oprit, Adam și Eva s-au ascuns de Fața Creatorului printre pomii din grădină. Ei erau cei care s-au ascuns primii de Creator, nu Creatorul a fost Cel care S-a ascuns de ei.
Textul biblic ne lasă să înțelegem că Dumnezeu avea obiceiul de a sta de vorbă cu primii noștri părinți „în răcoarea zilei”, fără să existe vreo piedică în calea acestei comunicări față către față. De ce s-a ascuns omul de Creatorul său după păcătuire? „Pentru că eram gol” – răspunde omul (vezi Geneza 3:10).
De ce Dumnezeu a fost nevoit să Se ascundă de oamenii căzuți în păcat? Pentru că, în timp ce ei sunt goi, El este prea îmbrăcat în slavă, o slavă care îi consumă pe cei goi și neprotejați de „haina” neprihănirii. Da, Dumnezeu este „un foc mistuitor” (Evrei 12:29), care mistuie tot ce este atins de „lepra” păcatului. Profetul Isaia își imaginează ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ni S-ar descoperi nouă, omenirii decăzute, în toată slava Sa: „O! de ai despica cerurile și Te-ai pogorî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face să dea apa în clocot” (Isaia 64:1).
Și atunci se naște o întrebare firească: Cum ar fi putut un Dumnezeu al dragostei (vezi Ioan 4:8) să Se apropie de creaturile Sale păcătoase, pe care le iubește cu „o iubire veșnică” (vezi Ieremia 31:3)? Cel care a promis: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit” (Isaia 57:15), cum ar fi putut să împlinească această promisiune? Cum ar mai fi posibilă comunicarea între omul gol, fără slava cu care l-a creat Dumnezeu, și Creatorul îmbrăcat într-o slavă și „o lumină de care nu poți să te apropii” (vezi 1 Timotei 6:16)?
Dumnezeu a găsit o soluție a iubirii la această problemă aparent insurmontabilă. Pe omul gol l-a îmbrăcat în hainele neprihănirii Fiului Său, iar slava Sa a ascuns-o în întuneric, făcând comunicarea dintre ei din nou posibilă, fără ca omul să fie nimicit.
Întuneric? Dar cuvântul acesta are doar conotații negative în Scriptură: Oamenii săvârșesc „faptele întunericului” (Romani 13:12); oamenii fără Christos trăiesc în întuneric (Romani 2:19); copiii lui Dumnezeu nu umblă în întuneric (Ioan 8:12); oamenii lumii iubesc mai mult întunericul decât lumina (Ioan 3:19); întunericul nu biruiește lumina (Ioan 1:5); „duhurile răutății” sunt „stăpânitorii întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12), etc.
De ce atunci Dumnezeu preferă să locuiască în întuneric, atunci când este vorba de relația cu omul căzut, din moment ce Biblia ne învață că întunericul este ceva rău, de nedorit? Atenție, însă! Biblia nu spune că Dumnezeu este întuneric, ci doar că El vrea să locuiască în întuneric și că Se ascunde în întuneric (vezi 1 Împărați 8:12; Isaia 45:15).
Aceasta este cu adevărat o veste bună, așa cum afirmă apostolul Ioan: „Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim este ca Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Acest Dumnezeu, care este lumină, Se coboară în întunericul existenței umane și, pentru a comunica cu noi și pentru a fi mai aproape de noi, Își ascunde slava în întuneric.
De ce a coborât întunericul peste crucea Golgotei în ultimele ore de agonie ale Fiului lui Dumnezeu (vezi Matei 27:45)? Nu cumva pentru ca Tatăl, care suferea cel puțin la fel de mult ca Fiul în acele momente, să fie mai aproape de El?
De ce Saul din Tars, persecutorul de temut al creștinilor, a trebuit să trăiască trei zile într-un întuneric absolut din cauza orbirii (vezi Fapte 9:8,9)? Pentru că în acel întuneric Dumnezeu S-a putut apropia de inima lui pentru a o cuceri pentru totdeauna.
De fapt, ce este întunericul? Nimic altceva decât absența luminii. După cum frigul nu este altceva decât absența căldurii, iar moartea nu este altceva decât absența vieții. Lumina este ceva, căldura și viața – de asemenea; întunericul, frigul și moartea în schimb nu sunt nimic.
Când Dumnezeul luminii Se ascunde în întuneric, de fapt El Se autolimitează. El Își limitează de bunăvoie lumina slavei Sale. De ce? pentru a putea să Se apropie cât mai mult de obiectul dragostei Sale, fără ca slava Sa să-l nimicească.
În cartea sa „Reaching for the Invisible God”, Philip Yancey folosește o ilustrație sugestivă cu privire la autolimitare. Balenele sunt creaturi inteligente care comunică între ele prin anumite semnale. Însă pentru noi, ființe mult mai inteligente decât balenele, comunicarea între aceste creaturi nu reprezintă decât o sumă de scârțâituri și pocnituri fără sens.
Ce ar trebui să facă un om inteligent pentru a intra în lumea balenelor și a comunica cu ele? Ei bine, omul ar trebui să se coboare la nivelul lor, să se autolimiteze și să comunice cu ele prin același limbaj straniu al scârțâiturilor și pocniturilor. Ar fi singura cale care ar permite apropierea și comunicarea între cele două lumi: a oamenilor și a balenelor.
Da, Dumnezeu Se ascunde în întunericul lumii noastre decăzute, dar tânjește să fie descoperit de fiii Săi risipitori. De aceea, El le promite tuturor celor care doresc să-L găsească: „Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi”, zice Domnul” (Ieremia 29:13,14).
Dumnezeu Își ascunde slava în fiecare floare și în fiecare creatură de pe acest pământ. Dar tânjește să fie descoperit de cei care se uită „cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20).
Învățăturile Sale sunt uneori ascunse în parabole, ilustrații, metafore și alegorii care abundă în Cuvântul Său. Dar El tânjește ca omul să caute cu sinceritate adevărul și să sape adânc în acest Cuvânt pentru a găsi comorile pregătite de cer pentru el.
Dacă acum Dumnezeu Se ascunde în întuneric, o face din dragoste pentru noi, pentru a intra în lumea noastră întunecată și a fi mai aproape de noi. Și aceasta fără ca să fim nimiciți de slava Sa. Va veni însă vremea când orice umbră de întuneric între noi și Creatorul nostru va dispărea.
Pe Noul Pământ, în Noul Ierusalim, care va deveni capitala întregului Univers, „ei (cei mântuiți n.n.) vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4,5).
Acolo nimeni nu se va mai ascunde de nimeni: nici oamenii de Dumnezeu, nici Creatorul de creaturile Sale.
Lori Balogh
